Mi-am pierdut slujba. Interesant. Un subiect sensibil. Printre mii de alte lucruri, într-o dimineață foarte aglomerată. Plecam joi la prânz ca să conduc 45 de minute spre cel de-al doilea servici. Nu lucrez vinerea aici și luni este sărbătoare. Mă ciocnesc cu șeful meu: „Când ai cinci minute, trebuie să vorbim. Nici o grabă. Cândva”. De ce să aștept? Îmi fac cinci minute. Închidem ușa, ne așezăm și în câteva cuvinte aflu de la el că nu crede că va putea să-mi dea concediu fără plată. (În traducere: nu voi primi concediu fără plată). Imediat am simțit un val de ușurare cum pune stăpânire pe mine. „Asta înseamnă că nu trebuie să mă întorc?! Pot să stau mai mult?” Nu spun cu voce tare, doar încerc să înțeleg o altă regulă stupidă pe care nici unul din noi nu și-a închipuit-o. Este decizia lui dacă acordă sau nu concediu fără plată. De obicei este maxim un an, dar poate fi și mai mult în cazuri speciale. Fiind fără plată, pe banii economisiți ar putea angaja un înlocuitor. În teorie, pentru că în practică nu e așa. Se pare că
nu pot angaja pe nimeni dacă poziția este „păstrată” pentru mine. Asta înseamnă că trebuie să o iau de la capăt? Posibil. Cinci ore de vacanță pe lună. Începi de jos, aduni ore pentru „în caz de boală” și să fiu angajat „de probă” pentru câteva luni. Nici gând! Nici asta nu spun cu voce tare. Nu avem răspunsuri și și-ar dori foarte tare să mă întorc. De câteva luni tot spun că aș fi foarte fericit să renunț și că sper că vor găsi pe cineva mai bun care să mă înlocuiască. Toți au râs și au spus „Nu e nimeni mai bun decât tine, și știi asta!” Da, știu, dar întotdeauna e o slabă speranță și ar trebui să fie deschiși, să-i dea o șansă unui alt doctor.
Acum e diferit. E adevărat. Am promis la sute de pacienți că mă voi întoarce. Întotdeauna îmi respect promisiunile, e cuvântul meu și e de ajuns. M-am așteptat tot timpul ca într-un viitor din timpul călătoriei să primesc un email prin care să fiu anunțat că sunt concediat. Nici o problemă, se întâmplă și de-astea. Am vrut să-mi dau demisia, să spun tuturor că plec și să îmi iau rămas bun. Cu un concediu fără plată era prea mare tentația de a mă întoarce la un servici sigur, pe care mă bucur să-l fac. De ce am fost lăsat să induc în eroare atâția oameni? În următoarele opt ore am pitrocit o mulțime de scenarii prin cap. Vom sta mai mult. Vom merge în America de Sud. Ne-am putea vinde casa și să ne mutăm definitiv. Ne-am întoarce mai devreme. Ușurarea inițială e tot acolo, dar e amestecată cu gustul acru de a fi înșelat. N-o să mai încep asta niciodată. Sau poate. Toate lucrurile au un preț și renegocierea salariului mi-ar putea aduce mult mai mult decât dacă aș fi continuat. În nouă ani mi-au crescut salariul de patru ori, de fiecare dată prea puțin și prea târziu. Până când ajung acasă de la cel de-al doilea servici știu că nu o voi lua de la capăt. Oamenii nu vor ajunge niciodată să știe toată povestea, și chiar dacă m-ar vrea înapoi, s-ar putea să nu-și poată permite. Să-mi schimb povestea acum și să spun simplu „la revedere”? Cu siguranță nu pot retrage ceea ce am spus până acum, asta e partea dureroasă. Nu voi mai spune că mă voi întoarce. O să subliniez „poate”. Aș vrea să ne despărțim în termeni buni, cu o gustare, un cântec și o felicitare. Poate câțiva din foștii colegi vor veni. Ar fi drăguț.
Următoarea lovitură este că bugetul călătoriei noastre este mai mic cu 11 000$. Nu pierd bani, este o chichiță tehnică, dar e acolo. Cealaltă lovitură este că trebuie să plănuiesc un buget mult mai mare pentru când ne vom întoarce. Una e să te întorci , să te duci la servici și după 2-3 săptămâni să fii plătit și alta e să fii pregătit pentru 2-3 luni fără nici un venit, timp în care să încerc să-mi găsesc un servici.
Ileana Ruxandra vine acasă după ora 8 și simte imediat că ceva s-a întâmplat. „O zi proastă?” Nu chiar, dar nici bună nu e. Mi-ar fi plăcut să știu asta acum câteva luni. Ne-am gândit să vindem totul, dar am respins gândul, am promis că mă întorc. „De ce nu putem vinde totul acum?” E prea târziu și în străfundul inimii nu vrem să facem asta. Pe măsură ce vorbim ne entuziasmăm reamintindu-ne cum a început totul. E aici: Începutul începutului. Ar putea să fie mai greu câteva luni, dar mă atrage perspectiva unei vieți independente, a unui cabinet privat, poate câteva consultații la alte policlinici. Treisprezece săptămâni de vacanță pe an, câțiva ani de plătit datoria, de economisit bani și de a pleca din nou. Ileana Ruxandra va ajuta. Va fi administrator. Nimeni nu trebuie să știe încă, chiar dacă vorbim în fața copiilor, ei tot nu sunt atenți. Înainte să mă duc la culcare mă inundă un sentiment de libertate și ușurare. Este o dezamăgire, dar nu e nimeni de vină și chiar dacă încerc, tot nu mă pot supăra. Doar mă entuziasmez.
nu pot angaja pe nimeni dacă poziția este „păstrată” pentru mine. Asta înseamnă că trebuie să o iau de la capăt? Posibil. Cinci ore de vacanță pe lună. Începi de jos, aduni ore pentru „în caz de boală” și să fiu angajat „de probă” pentru câteva luni. Nici gând! Nici asta nu spun cu voce tare. Nu avem răspunsuri și și-ar dori foarte tare să mă întorc. De câteva luni tot spun că aș fi foarte fericit să renunț și că sper că vor găsi pe cineva mai bun care să mă înlocuiască. Toți au râs și au spus „Nu e nimeni mai bun decât tine, și știi asta!” Da, știu, dar întotdeauna e o slabă speranță și ar trebui să fie deschiși, să-i dea o șansă unui alt doctor.
Acum e diferit. E adevărat. Am promis la sute de pacienți că mă voi întoarce. Întotdeauna îmi respect promisiunile, e cuvântul meu și e de ajuns. M-am așteptat tot timpul ca într-un viitor din timpul călătoriei să primesc un email prin care să fiu anunțat că sunt concediat. Nici o problemă, se întâmplă și de-astea. Am vrut să-mi dau demisia, să spun tuturor că plec și să îmi iau rămas bun. Cu un concediu fără plată era prea mare tentația de a mă întoarce la un servici sigur, pe care mă bucur să-l fac. De ce am fost lăsat să induc în eroare atâția oameni? În următoarele opt ore am pitrocit o mulțime de scenarii prin cap. Vom sta mai mult. Vom merge în America de Sud. Ne-am putea vinde casa și să ne mutăm definitiv. Ne-am întoarce mai devreme. Ușurarea inițială e tot acolo, dar e amestecată cu gustul acru de a fi înșelat. N-o să mai încep asta niciodată. Sau poate. Toate lucrurile au un preț și renegocierea salariului mi-ar putea aduce mult mai mult decât dacă aș fi continuat. În nouă ani mi-au crescut salariul de patru ori, de fiecare dată prea puțin și prea târziu. Până când ajung acasă de la cel de-al doilea servici știu că nu o voi lua de la capăt. Oamenii nu vor ajunge niciodată să știe toată povestea, și chiar dacă m-ar vrea înapoi, s-ar putea să nu-și poată permite. Să-mi schimb povestea acum și să spun simplu „la revedere”? Cu siguranță nu pot retrage ceea ce am spus până acum, asta e partea dureroasă. Nu voi mai spune că mă voi întoarce. O să subliniez „poate”. Aș vrea să ne despărțim în termeni buni, cu o gustare, un cântec și o felicitare. Poate câțiva din foștii colegi vor veni. Ar fi drăguț.
Următoarea lovitură este că bugetul călătoriei noastre este mai mic cu 11 000$. Nu pierd bani, este o chichiță tehnică, dar e acolo. Cealaltă lovitură este că trebuie să plănuiesc un buget mult mai mare pentru când ne vom întoarce. Una e să te întorci , să te duci la servici și după 2-3 săptămâni să fii plătit și alta e să fii pregătit pentru 2-3 luni fără nici un venit, timp în care să încerc să-mi găsesc un servici.
Ileana Ruxandra vine acasă după ora 8 și simte imediat că ceva s-a întâmplat. „O zi proastă?” Nu chiar, dar nici bună nu e. Mi-ar fi plăcut să știu asta acum câteva luni. Ne-am gândit să vindem totul, dar am respins gândul, am promis că mă întorc. „De ce nu putem vinde totul acum?” E prea târziu și în străfundul inimii nu vrem să facem asta. Pe măsură ce vorbim ne entuziasmăm reamintindu-ne cum a început totul. E aici: Începutul începutului. Ar putea să fie mai greu câteva luni, dar mă atrage perspectiva unei vieți independente, a unui cabinet privat, poate câteva consultații la alte policlinici. Treisprezece săptămâni de vacanță pe an, câțiva ani de plătit datoria, de economisit bani și de a pleca din nou. Ileana Ruxandra va ajuta. Va fi administrator. Nimeni nu trebuie să știe încă, chiar dacă vorbim în fața copiilor, ei tot nu sunt atenți. Înainte să mă duc la culcare mă inundă un sentiment de libertate și ușurare. Este o dezamăgire, dar nu e nimeni de vină și chiar dacă încerc, tot nu mă pot supăra. Doar mă entuziasmez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu