Tata m-a rugat să mă așez și să scriu ceva la care să mă pot întoarce în vreo zece ani, când voi avea douăzeci și șase de ani, ca să văd cum gândeam acum, la șaisprezece ani. Îmi închipui că voi avea șoldurile puțin mai mari și voi fi îmbrăcată diferit, voi ședea râzând cu ceilalți despre lucrurile pe care le așteptam, gândeam și spus când aveam șaisprezece ani. Am spus cuiva la Taekwondo că mai avem patruzeci și șapte de zile și m-a întrebat: „Pentru ce?”, „Ca să plecăm în jurul lumii.” Pe fața femeii se citea o reacție de genul: O_O. Ca urmare am început o explicație pe scurt: cine merge, pe unde, pentru cât timp. Asta ia cam două până la cinci minute și în general este urmată de „O Dumnezeule”, „Ce fain”, „Ce experiență educativă” sau „O DOAMNE… IA-MĂ ȘI PE MINE!”
Uneori mă întreabă eu ce cred. Ca să fiu cinstită mi se pare natural să merg într-o călătorie de patrusprezece luni cu un singur rucsac și fără să am o adresă permanentă. Iar chestia cu adresa nu mă deranjează atât de mult cât cea cu rucsacul. Acum șase luni mă gândeam că un rucsac este mic și aș putea băga în el cel mult trei tricouri. Multe fete de șaisprezece ani au treizeci, se pare că este absolut necesar și eu nu voi avea mergând în jurul lumii. Totuși mi se pare normal și natural să plec doar cu trei tricouri, dar parcă mă și sperie. Dacă mi se rupe tricoul sau se pierde? Dacă n-o să-mi mai placă? Ce-o să se întâmple atunci când ne vom întoarce și voi avea nevoie de o garderobă completă? Dacă uit cum să fac cumpărături? (Întrebările de mai sus s-ar traduce: „Dar dacă ceva merge rău? Dacă n-o să-mi mai placă să călătoresc sau voi începe să urăsc oamenii? Cum am să mă reajustez la viața «reală»? Ce o să fac cu colegiul?”) Deși fiecare întrebare are un răspuns simplu, sau poate nu chiar atât de simplu (n-o să uit niciodată cum să fac cumpărături), totuși acestea sunt lucrurile care mă preocupă.
În timp ce tata se concentrează pe transport, locații și locuințe, iar mama pe fotografie și telefoane și lăsat lucrurile în ordine acasă, și Ileana și Ioan se concentrează pe distracție și școală (în această ordine), eu trebuie să mă concentrez nu numai asupra școlii, dar și asupra a ceea ce va urma după, ceea ce mă sperie, e singura neliniște în legătură cu această călătorie. Celelalte neliniști sunt repertoriul clasic al unui călător: dacă mă îmbolnăvesc? Dacă tot vorbim despre școală, îmi sunt propria profesoară: Mama a încercat în ultimii doi ani, clasele a XI-a și a XII-a, să-mi facă un program solid pentru cele 50 de săptămâni de școală, dar undeva între săptămânile cinci și zece, totul se duce de râpă. Asta din cauza testărilor standardizate de la sfârșitul liceului, numite SAT și ACT. Studiind pentru oricare din aceste teste, mă concentrez doar asupra lor, cum să citesc din nou și celelalte (în special matematica) sunt lăsate baltă. De obicei mă reîntorc la programul obișnuit de școală cu vreo 6 săptămâni de recuperat într-un timp foarte scurt, iar după două-trei săptămâni de ineficiență, cu un timp și mai scurt, trebuie să regândesc cum să-mi fac școala. De obicei ajung să lucrez la sfârșitul săptămânii, să amân din ce în ce mai mult și să-mi schimb locul de învățat. În clasa a XI-a am lucrat la masa din bucătărie. Pentru a XII-a m-am mutat la mine-n cameră unde aveam câte două trei ore de studiat pentru un anumit subiect, plus Khan Academy care este un curs de matematică online unde poți să câștigi puncte și insigne. Astea trei patru ore ar putea să nu pară mult, dar după ce am terminat, încep să citesc toate cărțile pe care vreau să le termin înainte să plecăm. Asta include și „The Kite Runner”, „O mie de sori splendizi”, „Anna Frank”, „Odiseea” și toate lucrările lui Shakespeare și Hemingway. La începutul anului 2011 mi-am propus să citesc 100 de cărți, dar când am ajuns acolo am ridicat ștacheta la 150, apoi la 175. Sper să citesc 200 până la 1 ianuarie 2012.
Când vom fi pe drum voi citi clasici precum Charles Dickens, Jane Austen, Alexandre Dumas, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Mircea Eliade, etc. Înainte de călătorie mă axez pe cărțile pe care nu le voi putea citi când voi fi în jurul lumii. Și bineînțeles, pe lângă toate astea, ca să nu pierd timpul, îmi stabilesc obiective pentru scris — cum ar fi „80 de cuvinte pe minut” sau „scrie zece mii de cuvinte azi”, sau „scrie un post pentru blog”. Nu numai că îmi exersez mintea, dar mă și împiedică să mă uit la televizor, să-mi pierd timpul pe internet, sau cu alte lucruri neproductive, pentru că mă prinde acțiunea din povestea pe care o scriu și mă tentează mai mult să termin de scris scena sau să-mi termin cartea decât să lenevesc fără să fac nimic. Și mă îndeamnă să și trasez în linii mari cum să inventez o limbă. (Și, surpriză, a scrie cu viteză mare nu-mi afectează felul de a scrie nici în bine, nici în rău. Doar că iese mai bine decât m-am așteptat și asta îmi crește încrederea). Un alt țel până plecăm este să termin toate episoadele din serialul cu Remington Steel, ceea ce trebuie consemnat în acest blog, pentru că la 26 de ani probabil despre asta voi râde cel mai mult. Dar este minunaaaaaat. Tabla pe care o vedem de câte ori intrăm în casă spune că mai avem patruzeci și cinci de zile…am terminat de comandat icebreakers (haine din merino) și trebuie să organizăm biblioteca de iTunes și zilele se tot împuținează…Mă întreb dacă cineva din afara familiei noastre e neliniștit pentru noi. Sau oare sunt entuziasmați?
Uneori mă întreabă eu ce cred. Ca să fiu cinstită mi se pare natural să merg într-o călătorie de patrusprezece luni cu un singur rucsac și fără să am o adresă permanentă. Iar chestia cu adresa nu mă deranjează atât de mult cât cea cu rucsacul. Acum șase luni mă gândeam că un rucsac este mic și aș putea băga în el cel mult trei tricouri. Multe fete de șaisprezece ani au treizeci, se pare că este absolut necesar și eu nu voi avea mergând în jurul lumii. Totuși mi se pare normal și natural să plec doar cu trei tricouri, dar parcă mă și sperie. Dacă mi se rupe tricoul sau se pierde? Dacă n-o să-mi mai placă? Ce-o să se întâmple atunci când ne vom întoarce și voi avea nevoie de o garderobă completă? Dacă uit cum să fac cumpărături? (Întrebările de mai sus s-ar traduce: „Dar dacă ceva merge rău? Dacă n-o să-mi mai placă să călătoresc sau voi începe să urăsc oamenii? Cum am să mă reajustez la viața «reală»? Ce o să fac cu colegiul?”) Deși fiecare întrebare are un răspuns simplu, sau poate nu chiar atât de simplu (n-o să uit niciodată cum să fac cumpărături), totuși acestea sunt lucrurile care mă preocupă.
În timp ce tata se concentrează pe transport, locații și locuințe, iar mama pe fotografie și telefoane și lăsat lucrurile în ordine acasă, și Ileana și Ioan se concentrează pe distracție și școală (în această ordine), eu trebuie să mă concentrez nu numai asupra școlii, dar și asupra a ceea ce va urma după, ceea ce mă sperie, e singura neliniște în legătură cu această călătorie. Celelalte neliniști sunt repertoriul clasic al unui călător: dacă mă îmbolnăvesc? Dacă tot vorbim despre școală, îmi sunt propria profesoară: Mama a încercat în ultimii doi ani, clasele a XI-a și a XII-a, să-mi facă un program solid pentru cele 50 de săptămâni de școală, dar undeva între săptămânile cinci și zece, totul se duce de râpă. Asta din cauza testărilor standardizate de la sfârșitul liceului, numite SAT și ACT. Studiind pentru oricare din aceste teste, mă concentrez doar asupra lor, cum să citesc din nou și celelalte (în special matematica) sunt lăsate baltă. De obicei mă reîntorc la programul obișnuit de școală cu vreo 6 săptămâni de recuperat într-un timp foarte scurt, iar după două-trei săptămâni de ineficiență, cu un timp și mai scurt, trebuie să regândesc cum să-mi fac școala. De obicei ajung să lucrez la sfârșitul săptămânii, să amân din ce în ce mai mult și să-mi schimb locul de învățat. În clasa a XI-a am lucrat la masa din bucătărie. Pentru a XII-a m-am mutat la mine-n cameră unde aveam câte două trei ore de studiat pentru un anumit subiect, plus Khan Academy care este un curs de matematică online unde poți să câștigi puncte și insigne. Astea trei patru ore ar putea să nu pară mult, dar după ce am terminat, încep să citesc toate cărțile pe care vreau să le termin înainte să plecăm. Asta include și „The Kite Runner”, „O mie de sori splendizi”, „Anna Frank”, „Odiseea” și toate lucrările lui Shakespeare și Hemingway. La începutul anului 2011 mi-am propus să citesc 100 de cărți, dar când am ajuns acolo am ridicat ștacheta la 150, apoi la 175. Sper să citesc 200 până la 1 ianuarie 2012.
Când vom fi pe drum voi citi clasici precum Charles Dickens, Jane Austen, Alexandre Dumas, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Mircea Eliade, etc. Înainte de călătorie mă axez pe cărțile pe care nu le voi putea citi când voi fi în jurul lumii. Și bineînțeles, pe lângă toate astea, ca să nu pierd timpul, îmi stabilesc obiective pentru scris — cum ar fi „80 de cuvinte pe minut” sau „scrie zece mii de cuvinte azi”, sau „scrie un post pentru blog”. Nu numai că îmi exersez mintea, dar mă și împiedică să mă uit la televizor, să-mi pierd timpul pe internet, sau cu alte lucruri neproductive, pentru că mă prinde acțiunea din povestea pe care o scriu și mă tentează mai mult să termin de scris scena sau să-mi termin cartea decât să lenevesc fără să fac nimic. Și mă îndeamnă să și trasez în linii mari cum să inventez o limbă. (Și, surpriză, a scrie cu viteză mare nu-mi afectează felul de a scrie nici în bine, nici în rău. Doar că iese mai bine decât m-am așteptat și asta îmi crește încrederea). Un alt țel până plecăm este să termin toate episoadele din serialul cu Remington Steel, ceea ce trebuie consemnat în acest blog, pentru că la 26 de ani probabil despre asta voi râde cel mai mult. Dar este minunaaaaaat. Tabla pe care o vedem de câte ori intrăm în casă spune că mai avem patruzeci și cinci de zile…am terminat de comandat icebreakers (haine din merino) și trebuie să organizăm biblioteca de iTunes și zilele se tot împuținează…Mă întreb dacă cineva din afara familiei noastre e neliniștit pentru noi. Sau oare sunt entuziasmați?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu