Maria: Trăind în spații de locuit și pe drum din 16 noiembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019
Pe drum: spre deosebire de Japonia, unde am închiriat apartamente cu camere frumoase și o baie mai mică sau mai mare și unde am avut contact cu un japonez, în China am stat în camere de hotel.
Micul dejun: Beijing a fost probabil cel mai interesant prin virtutea faptului că se presupunea că avem mic dejun.
Am avut două din cele opt mic-dejunuri la hotel. De acord, poate că două din acele zile nu am fost acolo la timp. Dar Mama a încercat de câteva ori să afle la ce oră este servit. Povestea e așa că a mers la parter să o întrebe pe recepționeră, care dormea. După câteva minute s-a dus să o întrebe pe bucătăreasă și mergând din nou la recepționeră, aceasta, cu capul pe pernă, a apăsat niște numere pe calculatorul ei, s-a uitat la ceasul de pe zid și a strigat „MIC DEJUN. OPT DIMINEAȚA”. N-avea nici un sens să ne enervăm în legătură cu impredictibilitatea micului dejun din hotelul din Beijing, Am râs de asta de mai multe ori — în fond asta e China și noi suntem turiști.
În Xi’an am trăit mâncând supă și carne cumpărată de pe stradă.
În Xining… avem un mic dejun de mare clasă care apare la ora exactă. Lumea se uită la noi în mod frecvent — nu numai că suntem caucazieni, ceea ce este imposibil să găsești în Xining în afara unui panou publicitar, dar mai avem și trei copii. Asta este practic imposibil să ai în China.
Declinarea responsabilității: nici una din conversații nu a fost reprodusă exact, pentru că nu pot să-mi aduc aminte exact cuvintele folosite, dar idee e aceeași.
Unul din lucrurile interesante în camera noastră de hotel din Beijing era că șamponul și săpunul lichid erau în dozatoare, atașate de zid, trebuia doar să apăsăm pe un buton pentru a primi șampon sau săpun.
Cum nu avem acces la o mașină de spălat, toate rufele noastre au fost spălate în China de mână. Uzi hainele, le freci cu șampon în mod viguros (șamponul le face mai moi decât săpunul lichid) și apoi limpezești. Și mai limpezești o dată și apoi storci toată apa din ele până când sunt aproape uscate. După aceea le înfășori în prosop și storci prosopul până când nu mai ai cum să-l rotești. Asta face ca hainele să fie doar umede și scade timpul de uscare destul de mult.
Una din aventurile noastre în Beijing are legătură cu spălatul hainelor și dozatorul de șampon. Într-o noapte, în timp ce-mi spălam șosetele, am realizat că am nevoie de șampon. M-am dus la dozator cu șosetele puse peste mâini precum mănușile și am apăsat pe buton. Nu s-a întâmplat nimic, m-am încruntat și am apăsat încă o dată dar și puțin în sus. O IDEE PROASTĂ. Dozatorul de șampon practic a zburat de pe zid și doar șase ani de Tae Kwon Don, cizelându-mi reflexele, mi-au permis să-l prind înainte ca tot șamponul să ajungă în scurgere. „AJUTOR!” am spus. „ Ce e?” a întrebat Ileana. „Doar AJUTOR!” „DAR SPUNE-MI CE E!” „NU POT! N-am cuvinte!” Bombăneli audibile și înjurături din partea Ilenei și amândoi frații au intrat în baie. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat Ioan. „Am apăsat pe dozator în sus și a căzut și șamponul se SCURGE!” am răspuns. „Adică vrei să spui” pronunță Ileana cu un ton periculos, „că șamponul a căzut! De-adevăratelea!” „N-am putut! Nu m-am putut gândi decât la AJUTOR!”
În final suntem în stare să râdem de toată situația și eu să-mi spăl șosetele și să le pun la uscat, apoi să merg la culcare.
Seara următoare, în timp ce Ileana și cu mine terminăm ce aveam de făcut, îl auzim pe Ioan din baie spunând cu o voce mică, „tocmai am făcut o prostie”. „Ce?” îl întreb. „Știi cum Maria a făcut să cadă dozatorul? La fel și eu. Dar nu l-am prins”. Râdem pentru o secundă și intrăm în baie ca să vedem cât de mare e pierderea. Iau dozatorul și-l pun înapoi în perete, apoi spun „Haideți, spălare generală. Scoateți-vă lenjeria și șosetele și spălați-le”. „Dar eu nu vreau să le spăl!” exclamă Ileana. „Nu-mi pasă, doar n-o să irosim șamponul ăsta”. Ies în grabă din baie și-mi iau șosetele pe care le folosesc ca să absorb șamponul care mai e pe podea. Aproape jumătate s-a scurs deja. „Îmi pare rău pentru femeia de la curățenie de mâine” spune Ileana. „Da” zic eu „probabil că se va întreba dacă toți străinii folosesc atât de mult șampon”
În Xi’an, dozatorul conține ceva care miroase a nucă de cocos fermentată. În combinație cu mirosul de picioare transpirate este mortal. Nu-l recomand. Totuși trebuia să ne spălăm hainele. Nimic nu se putea usca în camera aia de hotel — dacă în Beijing erau suficiente douăsprezece ore, în Xi’an ne trebuiau cel puțin treizeci și șase.
În Xining am avut cadă. O foloseam în mod special ca să ne stoarcem rufele — ca să elimini cea mai mare parte din apă ai nevoie de doi oameni, sau de o persoană determinată. Un om ține de un capăt al tricoului (sau pantalonilor sau șosetelor) și începe să răsucească, la fel și celălalt, până când tricoul începe să se răsucească pe el însuși. Apoi cei doi trag în direcții opuse. O să te surprindă câtă apă poți să scoți dintr-un tricou pe care ai crezut că l-ai stors bine. Și iarăși răsucești până când nu mai iese nici un pic de apă. Când faci asta de unul singur trebuie să pui un capăt între genunchi și să răsucești. E foarte dureros, ca o arsură chinezească și în același timp mult mai dificil decât dacă ar fi doi oameni.
Odată scoasă toată apa, rulezi tricoul în prosop — prosopul absoarbe și mai multă apă, scurtând timpul de uscare. Apropos, șamponul în Xining mirosea foarte frumos. Ca și un detergent. De asemenea aveam și o fereastră cu un răftuleț, așa că ne-am putut agăța rufele la uscat aproape de tavan și ne-am bucurat că ne-am gospodărit.
Camere de hotel: Ileana se teme de ființe mici care se mișcă, precum gândacii. De câte ori vede unul începe să chițăie cu toată puterea. Vocea ei devine de alto-soprană. Nu poate să spună decât GÂNDAC! sau PĂIANJEN! I se fac ochii mari în cap și nu poate să tacă.
Nu sunt sigură când s-a întâmplat asta — Ileana obișnuia să fie foarte curajoasă în legătură cu lucruri de genul ăsta. În orice caz a devenit o sursă de distracție pentru restul familiei, care ne uităm cumva cu milă la ceea ce pare să fie nevătămător.
În prima zi în Beijing, în timp ce scriam la NaNoWriMo se aude un țipăt pătrunzător din direcția Ilenei. „GÂNDAC! GÂNDAC! PE PAT!” „Ileana … calmează-te” îi spun, în timp ce stau în patul meu și încerc să-mi dau seama unde ar putea fi gândacul. E inutil să vorbești cu Ileana în acele momente. Stă cocoțată pe pernă, încercând să se depărteze cât mai mult de centipedul care a căzut de pe tavan. „Unde?” întreb apropiindu-mă. „ACOLO! AAAAAA! IA-L, IA-L!” „Calmează-te, o să scoți pe toată lumea din minți. Treci pe patul meu”. Ileana aproape că zboară din patul ei într-al meu, unde continuă să țipe. „Da’ TACI ODATĂ!” strig eu, „Ileana, liniștește-te” îi spune Ioan, „o să vină toată lumea dacă mai continui așa!” Centipedul a ajuns între timp pe podea unde probabil se întreabă de ce oare a trebuit să ajungă în camera asta de hotel. „Uite, țipă în asta dacă vrei” și-i arunc Ilenei perna mea. O strânge cu forță la piept în timp ce se uită fix la centiped. Eu mă uit la el și spun „Dă-mi niște hârtie igienică”. Ioan se execută cu rapiditate. „SĂ NU-L OMORI” țipă Ileana din nou. Eu dau din cap, „nu-l omor” în timp ce-l acopăr cu hârtie, mă strâmb de scârbă și-l arunc în afara camerei.
Peste o jumătate de oră se aude un nou țipăt al Ilenei. „S-A ÎNTORS” „TACI!” îi spunem amândoi, apoi eu către Ioan „O să trebuiască să-l omori.” „Ce? Eu nu vreau să-l omor!” „Da’ eu l-am scos afară din cameră. Dacă iar îl scoatem, o să se întoarcă din nou, probabil la un timp la care nu o să-l vedem prea bine. Tu ești bărbatul casei în acest moment, tu trebuie să-l omori”. Ioan încearcă să argumenteze , dar până la urmă se duce și acoperă centipedul cu hârtie igienică și începe să-l lovească cu pantoful. „N-a murit” se miră el, „încă mai mișcă!” „Ce?” „Eu îl lovesc și el continuă să miște, deși i-au ieșit mațele. Va trebui să-l omori tu” și se duce calm spre patul lui. Eu mă apropii de centiped și ridic un pic hârtia ca să văd. Îmi pare rău de el, nu vreau să-l omor, dar probabil că e mai bine să-i curm suferințele așa că cu două lovituri de pantof, nu se mai mișcă. Acum vine partea dezgustătoare în care trebuie să iau și arunc o insectă însângerată. Apoi mă spăl bine de tot pe mâini și împreună cu Ileana, care s-a mai calmat, ne scuturăm de imagini.
Mai este ceva: tuturor ne e frică de șoareci.
În Xining, pe 16 noiembrie, Ileana, care se dusese în camera copiilor, bate cu putere la ușa camerei părinților, unde noi ne bucurăm de accesul la internet. „Cine e?” întrebăm „DAȚI-MI DRUMUL!” spune Ileana cu o voce disperată. Pe fața ei se citesc semnele de văzut un gândac și spune „E un șoarece… în camera noastră”. „CE?” „E un șoarece mare. M-am dus la baie și era o chestie mare și neagră care s-a strecurat pe lângă baie și e acolo!” După ce am reușit să găsim cum se spune șobolan în chinezește, Ileana și cu Tata s-au dus la recepție. Când s-au întors ne-au spus că ne mutăm în 411 — un etaj mai sus— și că trebuie să strângem totul din 311. Într-un timp record am strâns totul (și în același timp am realizat cât de mult de înșirasem lucrurile) și apoi ne-am dus în camera părinților, sperând că nu vom mai găsi alt șobolan. „Biata Ileana” spune Mama între două suflat de nas, „să vadă un șobolan și să nu poată să țipe.”
Pe drum: spre deosebire de Japonia, unde am închiriat apartamente cu camere frumoase și o baie mai mică sau mai mare și unde am avut contact cu un japonez, în China am stat în camere de hotel.
Micul dejun: Beijing a fost probabil cel mai interesant prin virtutea faptului că se presupunea că avem mic dejun.
Am avut două din cele opt mic-dejunuri la hotel. De acord, poate că două din acele zile nu am fost acolo la timp. Dar Mama a încercat de câteva ori să afle la ce oră este servit. Povestea e așa că a mers la parter să o întrebe pe recepționeră, care dormea. După câteva minute s-a dus să o întrebe pe bucătăreasă și mergând din nou la recepționeră, aceasta, cu capul pe pernă, a apăsat niște numere pe calculatorul ei, s-a uitat la ceasul de pe zid și a strigat „MIC DEJUN. OPT DIMINEAȚA”. N-avea nici un sens să ne enervăm în legătură cu impredictibilitatea micului dejun din hotelul din Beijing, Am râs de asta de mai multe ori — în fond asta e China și noi suntem turiști.
În Xi’an am trăit mâncând supă și carne cumpărată de pe stradă.
În Xining… avem un mic dejun de mare clasă care apare la ora exactă. Lumea se uită la noi în mod frecvent — nu numai că suntem caucazieni, ceea ce este imposibil să găsești în Xining în afara unui panou publicitar, dar mai avem și trei copii. Asta este practic imposibil să ai în China.
Declinarea responsabilității: nici una din conversații nu a fost reprodusă exact, pentru că nu pot să-mi aduc aminte exact cuvintele folosite, dar idee e aceeași.
Unul din lucrurile interesante în camera noastră de hotel din Beijing era că șamponul și săpunul lichid erau în dozatoare, atașate de zid, trebuia doar să apăsăm pe un buton pentru a primi șampon sau săpun.
Cum nu avem acces la o mașină de spălat, toate rufele noastre au fost spălate în China de mână. Uzi hainele, le freci cu șampon în mod viguros (șamponul le face mai moi decât săpunul lichid) și apoi limpezești. Și mai limpezești o dată și apoi storci toată apa din ele până când sunt aproape uscate. După aceea le înfășori în prosop și storci prosopul până când nu mai ai cum să-l rotești. Asta face ca hainele să fie doar umede și scade timpul de uscare destul de mult.
Una din aventurile noastre în Beijing are legătură cu spălatul hainelor și dozatorul de șampon. Într-o noapte, în timp ce-mi spălam șosetele, am realizat că am nevoie de șampon. M-am dus la dozator cu șosetele puse peste mâini precum mănușile și am apăsat pe buton. Nu s-a întâmplat nimic, m-am încruntat și am apăsat încă o dată dar și puțin în sus. O IDEE PROASTĂ. Dozatorul de șampon practic a zburat de pe zid și doar șase ani de Tae Kwon Don, cizelându-mi reflexele, mi-au permis să-l prind înainte ca tot șamponul să ajungă în scurgere. „AJUTOR!” am spus. „ Ce e?” a întrebat Ileana. „Doar AJUTOR!” „DAR SPUNE-MI CE E!” „NU POT! N-am cuvinte!” Bombăneli audibile și înjurături din partea Ilenei și amândoi frații au intrat în baie. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat Ioan. „Am apăsat pe dozator în sus și a căzut și șamponul se SCURGE!” am răspuns. „Adică vrei să spui” pronunță Ileana cu un ton periculos, „că șamponul a căzut! De-adevăratelea!” „N-am putut! Nu m-am putut gândi decât la AJUTOR!”
În final suntem în stare să râdem de toată situația și eu să-mi spăl șosetele și să le pun la uscat, apoi să merg la culcare.
Seara următoare, în timp ce Ileana și cu mine terminăm ce aveam de făcut, îl auzim pe Ioan din baie spunând cu o voce mică, „tocmai am făcut o prostie”. „Ce?” îl întreb. „Știi cum Maria a făcut să cadă dozatorul? La fel și eu. Dar nu l-am prins”. Râdem pentru o secundă și intrăm în baie ca să vedem cât de mare e pierderea. Iau dozatorul și-l pun înapoi în perete, apoi spun „Haideți, spălare generală. Scoateți-vă lenjeria și șosetele și spălați-le”. „Dar eu nu vreau să le spăl!” exclamă Ileana. „Nu-mi pasă, doar n-o să irosim șamponul ăsta”. Ies în grabă din baie și-mi iau șosetele pe care le folosesc ca să absorb șamponul care mai e pe podea. Aproape jumătate s-a scurs deja. „Îmi pare rău pentru femeia de la curățenie de mâine” spune Ileana. „Da” zic eu „probabil că se va întreba dacă toți străinii folosesc atât de mult șampon”
În Xi’an, dozatorul conține ceva care miroase a nucă de cocos fermentată. În combinație cu mirosul de picioare transpirate este mortal. Nu-l recomand. Totuși trebuia să ne spălăm hainele. Nimic nu se putea usca în camera aia de hotel — dacă în Beijing erau suficiente douăsprezece ore, în Xi’an ne trebuiau cel puțin treizeci și șase.
În Xining am avut cadă. O foloseam în mod special ca să ne stoarcem rufele — ca să elimini cea mai mare parte din apă ai nevoie de doi oameni, sau de o persoană determinată. Un om ține de un capăt al tricoului (sau pantalonilor sau șosetelor) și începe să răsucească, la fel și celălalt, până când tricoul începe să se răsucească pe el însuși. Apoi cei doi trag în direcții opuse. O să te surprindă câtă apă poți să scoți dintr-un tricou pe care ai crezut că l-ai stors bine. Și iarăși răsucești până când nu mai iese nici un pic de apă. Când faci asta de unul singur trebuie să pui un capăt între genunchi și să răsucești. E foarte dureros, ca o arsură chinezească și în același timp mult mai dificil decât dacă ar fi doi oameni.
Odată scoasă toată apa, rulezi tricoul în prosop — prosopul absoarbe și mai multă apă, scurtând timpul de uscare. Apropos, șamponul în Xining mirosea foarte frumos. Ca și un detergent. De asemenea aveam și o fereastră cu un răftuleț, așa că ne-am putut agăța rufele la uscat aproape de tavan și ne-am bucurat că ne-am gospodărit.
Camere de hotel: Ileana se teme de ființe mici care se mișcă, precum gândacii. De câte ori vede unul începe să chițăie cu toată puterea. Vocea ei devine de alto-soprană. Nu poate să spună decât GÂNDAC! sau PĂIANJEN! I se fac ochii mari în cap și nu poate să tacă.
Nu sunt sigură când s-a întâmplat asta — Ileana obișnuia să fie foarte curajoasă în legătură cu lucruri de genul ăsta. În orice caz a devenit o sursă de distracție pentru restul familiei, care ne uităm cumva cu milă la ceea ce pare să fie nevătămător.
În prima zi în Beijing, în timp ce scriam la NaNoWriMo se aude un țipăt pătrunzător din direcția Ilenei. „GÂNDAC! GÂNDAC! PE PAT!” „Ileana … calmează-te” îi spun, în timp ce stau în patul meu și încerc să-mi dau seama unde ar putea fi gândacul. E inutil să vorbești cu Ileana în acele momente. Stă cocoțată pe pernă, încercând să se depărteze cât mai mult de centipedul care a căzut de pe tavan. „Unde?” întreb apropiindu-mă. „ACOLO! AAAAAA! IA-L, IA-L!” „Calmează-te, o să scoți pe toată lumea din minți. Treci pe patul meu”. Ileana aproape că zboară din patul ei într-al meu, unde continuă să țipe. „Da’ TACI ODATĂ!” strig eu, „Ileana, liniștește-te” îi spune Ioan, „o să vină toată lumea dacă mai continui așa!” Centipedul a ajuns între timp pe podea unde probabil se întreabă de ce oare a trebuit să ajungă în camera asta de hotel. „Uite, țipă în asta dacă vrei” și-i arunc Ilenei perna mea. O strânge cu forță la piept în timp ce se uită fix la centiped. Eu mă uit la el și spun „Dă-mi niște hârtie igienică”. Ioan se execută cu rapiditate. „SĂ NU-L OMORI” țipă Ileana din nou. Eu dau din cap, „nu-l omor” în timp ce-l acopăr cu hârtie, mă strâmb de scârbă și-l arunc în afara camerei.
Peste o jumătate de oră se aude un nou țipăt al Ilenei. „S-A ÎNTORS” „TACI!” îi spunem amândoi, apoi eu către Ioan „O să trebuiască să-l omori.” „Ce? Eu nu vreau să-l omor!” „Da’ eu l-am scos afară din cameră. Dacă iar îl scoatem, o să se întoarcă din nou, probabil la un timp la care nu o să-l vedem prea bine. Tu ești bărbatul casei în acest moment, tu trebuie să-l omori”. Ioan încearcă să argumenteze , dar până la urmă se duce și acoperă centipedul cu hârtie igienică și începe să-l lovească cu pantoful. „N-a murit” se miră el, „încă mai mișcă!” „Ce?” „Eu îl lovesc și el continuă să miște, deși i-au ieșit mațele. Va trebui să-l omori tu” și se duce calm spre patul lui. Eu mă apropii de centiped și ridic un pic hârtia ca să văd. Îmi pare rău de el, nu vreau să-l omor, dar probabil că e mai bine să-i curm suferințele așa că cu două lovituri de pantof, nu se mai mișcă. Acum vine partea dezgustătoare în care trebuie să iau și arunc o insectă însângerată. Apoi mă spăl bine de tot pe mâini și împreună cu Ileana, care s-a mai calmat, ne scuturăm de imagini.
Mai este ceva: tuturor ne e frică de șoareci.
În Xining, pe 16 noiembrie, Ileana, care se dusese în camera copiilor, bate cu putere la ușa camerei părinților, unde noi ne bucurăm de accesul la internet. „Cine e?” întrebăm „DAȚI-MI DRUMUL!” spune Ileana cu o voce disperată. Pe fața ei se citesc semnele de văzut un gândac și spune „E un șoarece… în camera noastră”. „CE?” „E un șoarece mare. M-am dus la baie și era o chestie mare și neagră care s-a strecurat pe lângă baie și e acolo!” După ce am reușit să găsim cum se spune șobolan în chinezește, Ileana și cu Tata s-au dus la recepție. Când s-au întors ne-au spus că ne mutăm în 411 — un etaj mai sus— și că trebuie să strângem totul din 311. Într-un timp record am strâns totul (și în același timp am realizat cât de mult de înșirasem lucrurile) și apoi ne-am dus în camera părinților, sperând că nu vom mai găsi alt șobolan. „Biata Ileana” spune Mama între două suflat de nas, „să vadă un șobolan și să nu poată să țipe.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu