Din nou Africa de Sud

Mihai: Din nou Africa de Sud din 17 august 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Sunt doar câteva opțiuni ca să ajungi în Africa din Asia și cum noi ținteam către partea de sud a continentului, singurul nod major de trafic este în Johannesburg. Mai ales dacă iei în considerare că voiam să ajungem în Madagascar, practic era singura opțiune. Ne doream să mergem și la Cape Town și eu chiar îmi imaginam că vom face un detur și prin Botswana, Zambia și Namibia. Nici nu ajunsesem bine că Ileana Ruxandra a întrebat: „Ce o să facem o lună în Africa?“ I-am explicat ideile mele și atunci m-a întrebat o altă întrebare logică, „dacă suntem în Africa de Sud, de ce nu vedem țara?“ N-am știut să răspund, oare ce e de văzut în Africa de Sud?

Apaținem.

Cu toții știm câte puțin despre istoria mizerabilă a acestei țări, știm puțin despre greutățile prin care trece țara cu violențe și presupunem pe bună dreptate că mai sunt un mulțime de tensiuni rasiale. De ce să mergem acolo? Fusesem deja o săptămână, înainte să mergem în Madagascar, ne descurcasem și am fost cu toții de acord să ne petrecem restul timpului aici.

Cu 50 de milioane de oameni și o suprafață de 1,2 km pătrați este a a 25-a țară din lume ca populație, suprafață și GDP (PPP). Pentru cel care o vizitează este evident amestecul de țară dezvoltată și țară din lumea a treia. În nici un alt loc nu poți găsi combinația între cele mai bune servicii și infrastructură și, doar o stradă mai în jos, dacă iei o cotitură greșită, găsești mizeria și nesiguranța oricărei țări africane de lumea a treia. Are una din cele mai diverse faune și flore din lume, un amestec de clime și formațiuni geografice ce nu pot fi găsite nicăieri altundeva. Sunt câteva atracții care trebuie neapărat văzute, dar am constatat că era destul de complicat să ne alegem o rută. Ghidurile pe care le aveam erau bune, dar nu includeau toate informațiile pe care le-aș fi vrut despre siguranță și vreme. Iarnă, distanțe lungi, prea multe lucruri de văzut și făcut, timpul nostru limitat și marea necunoscută a stării sentimentale a cinci oameni în curs de epuizare după zece luni de călătorie. Fetele erau entuziasmate pentru că urmau să se întoarcă în America, ne cereau să le lăsăm mai mult timp să lucreze la proiectul lor major (o prezentare video la tabără despre călătoria noastră, care s-a transformat într-un documentar superb de 23 de minute). Anxietatea părinților ce vor rămâne în urmă. Rezervasem deja apartamente pentru primele opt nopți, trecând din nou prin Kruger, trebuia să avem totul pregătit (nu că aș fi avut prea multe de ales, am luat ce mi s-a oferit). Dar după acele zile am decis să nu mai planificăm nimic și să lăsăm totul în aer. În total în cele 27 de zile am condus 5250 km, am petrecut nopțile în 17 locații diferite, am vizitat câteva parcuri naționale, am urcat munți, ne-am împotmolit în zăpadă (doar pentru cinci secunde, dar totuși, e Africa!), am înghețat noaptea și ne-am topit în unele zile, am mers pe câteva plaje aflate la mii de kilometri depărtare. Am atins și Capul Acelor, („Agulhas“) punctul cel mai sudic al Africii, dar și Capul Bunei Speranțe, punctul cel mai sud-vestic. Am călărit pe struți. Ne-am petrecut amândoi zilele de 45 de ani și amândouă au fost memorabile. Am evitat aproape toate orașele și nu ne pare rău. Am fi putut cu ușurință să stăm de două ori pe atât, dar n-am avut ocazia.

Într-o zi am ajuns în Lesotho, una din cele două excursii de o zi oferite de Hostelul Amphitheater Backpackers, călătorii sponsorizate de prietena noastră Ileana și descrise în detaliu într-o altă postare.

Am ajuns din Madagascar sâmbătă după-amiaza și după ce ne-am luat mașina am avut un singur țel, să ajungem la hotel să dormim. A doua zi urma să ne apropiem de partea de sud a parcului Kruger, la Hazyview. Mi-am dat seama doar atunci că ar fi trebuit să las niște timp să vizităm și Johannesburg și Pretoria, în special locul UNESCO de la Leagănul Umanității. Nu trebuia nicicum să pierdem asta, așa că duminică dimineață devreme ne-am îndreptat în acea direcție. Am fi putut să trecem prin mijlocul Johannesburg-ului, dar ne-am pierdut și am ajuns pe centura orașului. Am decis să ne axăm doar pe un singur loc, centrul de vizitare Maropeng. Am învățat despre diferitele specii care au precedat rasa umană. Ileana, fiica noastră, l-a declarat cel de-al doilea cel mai bun muzeu din lume  (după Ghibli, din Tokyo). Nu sunt așa de sigur ca ea, dar a fost distractiv și instructiv.

Maropeng Visitor Center - vedere din spate

You guys are back???

Noaptea târziu am ajuns la destinația noastră la o pensiune în highveld, aproape de Kruger. Am scris despre prima noastră vizită aici acum o lună (link Mihai Ileana si Ioan). De data asta am avut de două ori mai mult timp, distanțe mai scurte și așteptări mult mai scăzute.

Am învățat că leii nu urmează căi prestabilite sau programe. Nici măcar nu le era foame când am fost noi în jurul lor…

E greu să descrii în doar câteva cuvinte ce înseamnă să conduci ore în șir, zi după zi, uitându-te în dreapta și-n stânga, prin iarbă înaltă sau crengile copacilor înconjurători, peste ape și prin tufișuri. A fost o activitate epuizantă, dar de care ne-am bucurat, surprinzător, cu toții. În ciuda faptului că am fost împreună în ultimele zece luni, sunt momente în care simt că nu avem suficient timp să comunicăm unul cu altul. Fiind încuiați în mașină zece ore pe zi timp de o săptămână ne-a dat o apropiere diferită și specială.

Fotografiind o muscă atacând un Klipspringer 

Și am avut timp să ne bucurăm de păsări...

 Am plecat din Kruger pe partea estică, Komatiepoort, doar la 30 de minute de granița cu Mozambic.  A trebuit să mergem pe drumul mai lung spre următoarea destinație, ca să evităm Swaziland. Pare să fie o țară fantastică, dar în mod stupid le cer românilor să aibă viză obținută anterior. Consulatul lor din Pretoria nu mi-a răspuns, să le fie rușine. Aberația sistemului de viză este unul din cele mai frustrante aspecte ale călătoriei internaționale. Ei au pierdut. Noi am mers repede și ne-am depășit până și așteptările noastre, așa că am încheiat acea zi de călătorie la 650 km depărtare, pe plaja oceanului Indian, în Santa Lucia. Am auzit de locul ăsta când eram copil, este cunoscut pentru Monumentul UNESCO, parcul iSimangaliso. Este un oraș turistic foarte frumos, hipopotamii se plimbă pe strada principala la miezul nopții. Mai mult ne-am odihnit aici. Frumoasa plajă era prea rece și vântoasă așa că n-am stat prea mult. Am condus prin parc câteva ore în ultima amiază, dar a fost frumos.

Pui de rinocer în grădina noastră

Oamenii presupun că negrii locuiau în toată Africa, dar nu e chiar așa, nu erau prea mulți oameni când au venit olandezii la Cape în 1652. Apoi s-au mutat spre est și au dat de Xhosa și s-au luptat. Mai târziu englezii i-au împins pe foștii olandezi (azi numiți africaans) și tot așa, dar se pare că ceea ce a fost mai rău a fost creșterea tribului Zulu sub legendarul lor rege Shaka. Este privit precum un Napoleon african, și poate comparația e corectă având în vedere că nu am nimic bun de spus despre bufonul ăla francez. Shaka, cucerind câteva din triburile înconjurătoare, a determinat mișcarea multor populații și de aici au decurs câteva sute de ani de diferite războaie. Până și în ziua de azi câteva probleme inter-tribale rămân nerezolvate. N-am nimic bun de spus despre colonialiștii englezi sau africaans, dar asta este altă problemă. Ne-am hotărât să mergem să vizităm Shakaland și să avem o „experiență autentică“ Zulu. Prin anii ’80 au făcut un serial de succes despre Shaka și au păstrat decorurile ca să facă un fel de Disneyland. Se pare că unii oameni vizitează Africa de Sud doar pentru locul ăsta. Era aproape comic uneori, un spectacol de amatori și în același timp absurd de scump, dar am învățat câteva lucruri, am gustat din berea lor, i-am admirat pe dansatori, ne-am bucurat de mâncarea tradițională „africană“ și am încercat fără niciun succes să imităm clicurile limbii zulu.

Shakaland e la vreo două ore de ocean, între niște dealuri acoperite de tufișuri, peisaj răspândit în Africa de Sud. Eram deja pe drumul spre munte. Lanțul Drankensberg se întinde pe aproape 1000 km ai Africii  și are unele din cele mai înalte vârfuri de pe continent. Am petrecut trei nopți la pensiunea Amphitheater Backpackers. Două zile le-am petrecut făcând două excursii extraordinare în uKhahlamba/ Parcul Drakensberg, monument UNESCO, descrise în detaliu de Ileana Ruxandra. Pe 6 august am  făcut o scurtă excursie la Parcul Național Royal Natal (considerat parte din uKhahlamba/parcul Drakensberg și am terminat ziua la Parcul Național Golden Gate Highland. A fost o sărbătorire potrivită de ziua Ilenei, uitându-ne la apusul de soare de pe un platou muntos, printre pietre colorate.

A doua zi am văzut prima zăpadă din Africa. Doar câțiva centimetri, drumurile erau acoperite, mașinile aveau probleme. Noi aveam de condus 720 km, am modificat traseul ca să evităm munții, pentru câteva ore n-am avut nici cea mai mică idee dacă o să ajungem sau nu unde ne-am propus. Dar a ieșit soarele, temperatura s-a ridicat peste zero, drumurile au devenit mai bune. Ne-am oprit la parcul național Mountain Zebra, un parc mai micuț și mai nou care are o specie unică de zebre și alte câteva animale interesante. Din nefericire singura încălzire în bungaloul nostru era șemineul, și am ars trei legături de lemne încercând să ridicăm temperatura la 10 grade Celsius.

bungalow in Graaff-Reinet

După o zi în care am vizitat parcul, la fel cum am făcut și în Kruger, am continuat spre vest, spre o destinație necunoscută. Ne-am oprit în curând să vizităm „Centrul privat de conservare a felinelor“ unde Marion ne-a învățat despre patru specii rare de feline africane. Vizita anunțată de o oră a durat trei, eram epuizați. Ne-am decis să oprim la Graaff-Reinet, al patrulea cel mai vechi oraș din Africa de Sud, foarte frumos, cu aproape 200 de monumente naționale, clădiri vechi coloniale. Era chiar înainte de cel mai aglomerat sfârșit de săptămână al lor, ceva competiție sportivă, am avut noroc să găsim cazare pentru noaptea respectivă, dar nu puteam să stăm mai mult, totul era deja rezervat. Am dat o tură pe străzile lor și a doua zi ne-am dus la parcul național Cambedoo și la Valea Dezolării.

Am condus apoi spre sud-vest către Oudtshoorn. Ne-am mișcat repede și la ora 14 am întrebat: „Putem să ajungem la hotelul nostru în jumătate de oră sau în două ore și jumătate. Ce variantă alegeți?“ Nu știu ce-au zis copii, dar mama lor a ales-o pe cea lungă și ea ne-a condus spre nord prin trecătoarea Mieringspoort, traversând lanțul muntos Groot Swartberge. A fost un drum frumos și scurt, dar nu ne-a pregătit pentru ceea ce urma să vină. Am trecut în altă parte de Karoo, pământul cu tufișuri ce alcătuiește marea majoritate a acestei țări, am trecut printre plantații de măslini și apoi am întors spre sud să traversăm aceiași munți.

Trecătoarea Swartberg este fenomenală. Te ia cu frică, da, e lungă, prea lungă, dar e fenomenală. Am condus pe unele din cele mai frumoase drumuri în decursul călătoriei noastre și am citit nenumărate bloguri despre cele mai fantastice călătorii din lume, dar nimic nu se compară cu acesta, sunt chiar surprins că nu e menționat nicăieri.  Este o realizare inginerească deosebită, în mod special pentru sfârșitul secolului al XIX-lea. Fotografiile nu pot cuprinde întreaga priveliște.

Niște evrei s-au mutat în Africa de Sud la sfârșitul secolului 19 și au început să crească struți. Alimentau cumva moda europeană de a purta pene de struț și în decursul acestui proces au devenit foarte bogați. Continuă să adune o grămadă de bani din fermele lor, dar acum un procentaj mare din profit vine de la vizitatori. E în Oudshoorn; am petrecut o noapte acolo și copii au călărit pe uriașele păsări. 

Cu timpul fugindu-ne printre degete am început să numărăm zilele și orele. Vrusesem să înot cu marii rechini albi, nu puteam să-mi închipui un cadou mai frumos de ziua mea. Pe măsură ce mă apropiam mi-am dat seama că nu vreau de fapt să o fac. Companiile care oferă astfel de experiențe au fost acuzate de creșterea numărului de oameni atacați de rechini, o poveste lungă și complicată și controversată, dar am decis că nu avem patru ore să pierdem cu asta, am putea cheltui mult mai bine pe altceva cei 750$ și chiar voiam altceva de ziua mea.

Ne-am dus la Knysna, ne-am făcut o idee despre Garden Route (traseul rutier pe coasta de sud) și de ziua mea am plecat din nou spre vest. Ne-am oprit la Mossel Bay, locul unde primii europeni au ancorat în Africa de Sud. Au un muzeu drăguț, numit după exploratorul Bartholomeu Diaz. Chiar au și o replică la dimensiunile reale ale caravelei originale, dar copii s-au pierdut în expoziția itinerantă despre segregarea școlilor din America. Era instructivă și făcea paralele cu sistemul educațional din Africa de Sud în timpul regimului de apartheid. Este surprinzător pentru mine, cum, din nou și din nou, oamenii trebuie să lupte din greu să obțină niște drepturi pe care generațiile următoare le consideră absolut normale. Cei care se opun se autointitulează conservatori și folosesc ceva argumente stupide în legătură cu Dumnezeu. Chiar n-au bun simț? Chiar nu au nici o capacitate de a înțelege istoria? De ce le fac pe toate atât de complicate, de ce luptă o luptă deja pierdută? Oare stupiditatea și frica pot explica comportamentul lor sau e puțin mai complicat decât asta?

Oricum, am văzut muzeul și am plecat din Mossel Bay pentru un drum greu, 280 km printre dealuri și munți, ca să ajungem la sfârșitul lumii înainte de apusul soarelui. Era o zi frumoasă de primăvară, flori galbene acopereau dealurile, munții erau în fundal. Da, îmi voi aminti de ziua mea de 45 de ani.

 

Cape Agulhas, rcu adevărat la capătul lumii

Mai avem cinci zile, vom petrece ultimele patru nopți în Cape Town. În drum spre el ne-am oprit la Hermanus, un mic orășel de lângă ocean. De acolo, dacă avem noroc putem să vedem balene în golf, dar doar în anumite momente ale anului. De exemplu acum. E un sentiment deosebit să stai pe pietre și să te uiți la o formă micuță printre valuri și să vezi părți din balene uriașe ridicându-se din când în când deasupra apei. Aș fi putut să stau acolo o viață, pozele nu pot arăta prea mult, dar cu binoclul vedeam foarte bine.

Iulie și august nu sunt luni de vizitat Cape Town, vremea e mizerabilă și noi am știut asta. Dar am profitat când am negociat prețul apartamentului de patru stele, pe două nivele și cu toate amenajările posibile, probabil cel mai bun loc pe care l-am avut. Prea frumos pe dinăuntru, prea ploios pe afară, n-am putut să vedem nici una din cele două atracții principale, Table Mountain și Insula Robben. Rezervările la feribot erau epuizate de mult, dar cumva am avut noroc și am găsit bilete. A doua zi, înainte de a mă trezi am primit un email în care îmi spunea că toate bărcile au fost anulate și îmi voi primi banii înapoi. Totuși am ieșit pe afară, am văzut niște peisaje superbe și am vizitat ambele promontorii, Capul Cape și Capul Bunei Speranțe.

Același punct, dar văzut de pe deal

Cape Point câteva minute la est

Cape Point, cu vedere la Capul Bunei Speranțe

Și păsările vin în grupuri de cinci

La capătul străzii, faimosul munte Cape

Fetele și-au terminat documentarul și s-au pregătit de America. Am vorbit cu fiecare în parte în privat, le-am dat instrucțiuni și îmbrățișări. Și așa, nu mai era timp să devenim melancolici despre plecarea din Africa sau îngrijorați despre următoarele destinații. Eram deja de zece luni pe drum, eram puțin obosiți, mai puțin excitabili și mai selectivi.

Cu 35 de zile, Africa de Sud vine chiar după India și Australia în clasamentul celor mai lungi șederi. Cazarea aici a fost mai scumpă decât obișnuitul nostru, dar am vrut căldură și siguranță. Am avut bucătării aproape peste tot și ne-am gătit mâncarea. Foarte rar dacă am mâncat în oraș, dar când am făcut-o am ales un KFC sau McDonalds și a fost mai bun și mai ieftin decât ne-am așteptat. Per total, la 5$ pe zi de persoană, cheltuielile pe mâncare au fost 60% din ceea ce am avut în Madagascar! Tuturor ne-au plăcut omniprezenții rusk (un fel de biscuiți).

În Kruger am văzut unul din marile camioane pe care am crezut că va trebui să le folosim și sunt foarte fericit că am avut mica noastră Toyota corola. A fost o opțiune acceptabilă pentru un tur de o lună și mult mai bună decât pârlitul de VW Polo pe care l-am avut în prima săptămână. Dar camionul ăsta ar fi un birou fain.

Poate data viitoare…