Jurnalul unui nomad prin Vasteland

22 iulie

Bine te-am găsit Africa de Sud!

Am ajuns azi noapte, am închiriat o mașină, am condus la un apartament care avea și căldură. Este în interiorul unei curți care are zid cu sticlă spartă pe el și pe poartă scrie ”Răspundem cu arma”. Toate clădirile au același sistem cu porți cu interfon pe care scrie și ”Ne rezervăm dreptul de a primi’, în ideea că nu oricine poate să intre. Toate astea mă fac să mă simt ca și cum nu aș fi în siguranță pe stradă. Și sunt și stresată, din cauza lucrurilor pe care le-am citit in cartea lui Mandela ‘Lungul drum spre libertate’ și din cauza celor trăite în preajma revoluției. În mintea mea e un schimb de replici ”Dar toate astea s-au întâmplat acum aproape 20 de ani, au avut timp să se calmeze lucrurile!’ ” Nu cred, mai ales într-o societate care a crescut cu apartheid” „ Ești paranoică și judeci. Așteaptă și-ai să vezi, că totul e bine!”

n dimineața asta am plecat sper ”Leagănul Umanității” un monument Unesco, dar am pierdut drumul și ne-am învârtit degeaba o vreme. A fost interesant, o expoziție despre strămoșii noștri științifici, cu statui la dimensiune reală, cu unelte și explicații cum vânau și tot așa.

În zona asta s-au găsit mai multe specimene de Australopitecus Africanus (au fost de mai multe feluri) și pe unele încă le mai excavează. A fost diferit față de alte muzee din cauza concentrării asupra cum am evoluat, prezentând și greșelile pe care le-am făcut, în trecut sau în prezent (exterminarea unor specii, gunoaie greu de reintegrat în natură, consumul prea mare de apă, etc). Și-ți punea întrebări.

Am văzut ceva fosile și chiar înainte să plecăm, urma mâinilor lui Nelson Mandela. Le-am încercat pe rând, dar nu se potriveau.

Apoi am condus spre Kruger, pe niște drumuri foarte bune. Din când în când vedeam semne ”Zonă de jaf. Nu opri”. Vegetația este arsă, pământul este negru și aerul are miros de fum. De ce? Oamenii aici merg pe marginea autostrăzii si în unele locuri chiar o traversează. Sunt găuri în gardul ce o înconjoară, unele mașini se opresc și iau sau lasă călători, se face autostopul. E ca și cum încă nu s-au învățat cu sistemul de autostradă.

Ne oprim să facem cumpărături.

July 23-28

Din nou parcul Kruger. E așa de bine să mă simt în siguranță.

 Ne mutăm de la o tabără la alta, vizitandu-le muzeele despre diferitele animale, conducând ore în șir, uitându-ne după animale.

Diferențe între rinocerul alb (în dreapta) și cel negru (în stânga). Coarnele lor pot sa ajungă până la 1,5 m respectiv 1,3 dacă ar ajunge să moară de moarte bună.

Ne-am cumpărat o carte cu hărțile detaliate ale parcului și la sfârșit are și pozele animalelor și ale mai multor păsări (atât de multe!). Le însemnăm pe măsură ce le vedem (cel care a văzut primul are onoarea). 

Kudu

Klipspringer, stă chiar pe vârful copitelor.

O pasăre (roller) cu pieptul liliachiu.

La coafor

Nu știu cum se cheamă.

 Într-una din zile am văzut lei, adică leoaice, două într-un loc și patru în altul. Deja mâncaseră și acum stăteau cu labele în aer și urmăreau pe jumătate interesate impala ce se apropiau de locul de adăpat. 

Impala e pe dreapta, leoaicele pe stânga și se privesc peste locul de adăpat.

 În altă zi am mers pe un drum nepavat, dar era blocat de o turmă de bivoli. Masculii s-au așezat în linie și ne înfruntau, femelele s-au așezat și ele între bivoli și viței, dar văzând că nu ne mișcăm s-au întors la păscut. Era cam târziu și ne-am gândit că riscăm să închidă porțile de la tabără dacă mai așteptăm mult, așa că am făcut cale întoarsă. Dar drumul ne e din nou blocat de un mascul girafă care învăța un pui cum să se lupte. Își ia o poziție de luptă de câte ori încercăm să ne apropiem. Până la urmă claxonăm și asta îi sperie (evident că e împotriva regulilor). Cum ne grăbeam noi era cât pe ce să nu vedem leopardul. Ne oprim din nou și îl urmărim preț de 12 minute, mergând și în marșarier, până când s-a pierdut printre ierburi. 

 La un kilometru de tabără vedem un rinocer alb păscând. A doua zi n-am mai văzut nici un animal rar, doar impala, zebre, elefanți și păsări. Apropos de păsări, sunt unii aici care vin cu obiective uriașe, mari cât o vioară, cred că au nevoie de o valiză separată ca să-l transporte. Mă fac să mă simt total nepregătită. Dar vocea aia micuță îmi spune că și ei sunt total nepregătiți să meargă în jurul lumii, așa că suntem chit.

Uliu pescar.

În ultima zi în parc am fost primii la coadă! De fiecare dată când vedeam o mașină oprită, încetineam ca să vedem la ce se uită. Dacă animalul stătea destul de mult și dacă mai era și din grupa celor greu de văzut (cum ar fi leu, leopard) ne găseam și noi un loc unde să putem vedea. Și odată cu noi și alții făceau același lucru, și până la urmă blocam cu toții circulația. De data asta am fost primii care am vazut un ghepard și ne-am uitat la el singuri pentru 5 min. 

Animalul meu favorit, ghepardul.

Apoi a venit o altă mașină, și încă una, și un autobuz din turul de dimineață plin cu turiști, dar noi aveam cea mai bună priveliște! Ghepardul stătea trântit în iarbă, cu capul sus și ochii închiși, căscând leneș din când în când. Ne-a ignorat tot timpul, apoi s-a hotărât să se culce de tot, și nu mai puteam să-l distingem în iarbă. Am plecat, am vizitat altceva, ne-am întors după o oră. Era tot acolo, înconjurat de aceleași mașini, dar noi chiar trebuia să plecăm.

La hotelul la care dormim am cunoscut-o pe Alicia, care vorbește afrikaans, o limbă înrudită cu olandeza veche. Ea m-a învățat să spun Bună ziua— Goee dag (hue dah), Mulțumesc—Dankie (danchi) și La revedere—Totsiens (totțins).

În fine am terminat de luat medicamente pentru prevenirea malariei. Am înghițit doxiciclină de două ori pe zi mai mult de 40 de zile. Gata!

29 iulie-2 aug

Conducem prin sate și orășele cu aspect normal, fără ziduri cu sticlă pe ele. Clădirile cele mai ușor de observat sunt casele funerare. Trecem de plantații de banane, gata băgate în saci albaștrii (pentru a le proteja de babuini). 

 De asemenea de pepiniere de brazi și eucalipți, pentru a fi tăiate. Parcelele sunt în diferite stadii: nou plantate, în creștere, așteptând să fie tăiate și deja tăiate.

Am ajuns în St.Lucia, un mic orășel pe coasta de est. Am închiriat un apartament cu trei dormitoare și ne uităm la jocurile olimpice. Îi încurajăm pe fiecare concurent român sau american (mai puțin la gimnastică) și ne bucurăm pentru victoria fiecărui australian, sau a celor din Africa de Sud, sau a celor a căror țară am vizitat-o. Încercăm să prindem din urmă blogul și în general lucrurile, pozele, back-up la computere. Fetele lucrează de zor la prezentarea lor pentru tabără a călătoriei noastre.

Vizităm estuarul și vedem niște hipopotami dormind în nisip, în spatele lor, marea cu valurile. 

 Mergem până la capul Vidal unde găsim o societate de pescari. Ăsta nu e sportul meu și încerc să îl înțeleg. Sunt cel puțin 50 de bărbați, 30 de băieți și două femei pe un țărm rece și bătut de vânt, total absorbiți de activitatea lor. Trebuie că le place!

3 august

Shakaland (pământul lui Shaka) a fost locul de filmare în1984 pentru serialul despre Shaka, unul din marii regi ai oamenilor zulu. Filmul a avut un mare succes și după terminarea filmărilor, l-au transformat în atracție turistică. Ne-am uitat la o versiune foarte scurtată a filmului, doar 12 minute față de nouă ore, în care am aflat că el era un bastard, nu a fost bine primit în casa tatălui lui, s-a dus la un trib rival, a avansat în grad, iar la moartea tatălui lui s-a reîntors și și-a adjudecat tronul. A inventat o nouă armă, un fel de încrucișare între suliță și sabie, foarte bună pentru înjungheat oamenii! Și-a antrenat oamenii să lupte ca un grup, reinventând metode romane. I-a învins până și pe britanici, așa de bun strateg era (până la urmă l-au prins, arma lui nu făcea față gloanțelor).

Ne-am plimbat de colo colo, ghidați de Muso. Ne-a întrebat de unde venim. România. Și care e limba principală acolo? Limba română. Aș putea să râd la întrebarea lui, dar în Africa de Sud sunt 11 limbi oficiale. El ne-a explicat multe despre vechile obiceiuri și cum încearcă să își păstreze cultura în aceste timpuri moderne. Mă întreb ce șanse au.

Musa explicând curtea unui zulu

Dacă vrea să se căsătorească, un bărbat trebuie să plătească 11 vaci (22 dacă e prințesă, 16 dacă e fiica șefului, 8 dacă a mai fost căsătorită și are un copil). El trimite o scrisoare de dragoste, făcută din mărgele cu alb, roșu și verde.

 Dacă ea îl acceptă, o să îi dea un colier de mărgele albe. Dacă nu, îi trimite tot o scrisoare de mărgele, dar cu negru în ea. El poate să aibă mai multe soții dacă vrea, dar trebuie să le dea fiecărea casa ei și uneori bucătăria ei. El nu locuiește cu vreuna, ci în căsuța lui. Își vizitează soțiile. Copiii încep să ajute de când încep să meargă și când împlinesc 16 ani, se mută într-o altă casă, cu frații sau surorile lor mai mari (care pleacă de acolo doar dacă se căsătoresc). În mijlocul acestor case se găsește curtea pentru vite, cu un stâlp într-o parte (pentru mulsul vacilor) și o pivniță ascunsă de balegă, în care este depozitat surplusul de mâncare (pentru a nu putea fi otrăvită de dușmani). Soția trebuie să poarte tot timpul o pălărie circulară roșie, nu poate să și-o scoată nici în timpul somnului, așa că doarme cu capul pe o băncuță din lemn (lucrurile astea tari de dormit le-am întâlnit la egiptenii antici, la chinezi, mă întreb chiar sunt mai sănătoase, sau doar pentru a asigura mai multe ore de lucru?). Trebuie să poarte și o fustă plisată din piele de vacă, care este grea, ca să nu poată să fugă. Viața ei se învârte în jurul casei ei. Nici la apă nu se mai poate duce, cu pălăria aia, trebuie să își trimită fiica.

Vasul de apă are gura înaltă pentru a ține apa în vas.

Spală, gătește, coase, face oale din lut, dă naștere la copii și are grijă de ei. Bărbatul face scuturi din piele, învață cum să lupte și să vâneze.

Ne mutăm de la un punct de interes la altul și număr douăzeci de oameni care dau viață acestui sat, aici făcând o oală, acolo un scut. Ni se oferă berea locală (o băutură fermentată din porumb și sorg) dintr-o troacă. Are o culoare maro-movulie, un miros pătrunzător și un gust acrișor și alcoolizat.

După ce strecoară berea, resturile le dau la pui, care adorm beți.

Ni s-a dat o pauză ca să putem cumpăra ceva bijuterii din mărgele, dar eu am ales să vorbesc cu Musa și să îl întreb cum se spune: Bună ziua—Sawubona (saubona). Mulțumesc este diferit dacă spune o singură persoană ”Îți multumesc” —Ngiyabona (ghiabona) sau mai mulți ”Îți mulțumim”— Siyabonga (siabonga). În cazul despărțirii, cel care pleacă spune ”Rămâi cu bine”—Salakahle (salacahle) iar cel care rămâne îi răspunde: ”mergi cu bine”—Hambakahle (hambacahle).

După pauză am intrat în Casa Strămoșilor (cea mai importantă casă din curte, pentru că acolo se adună ca să se roage pentru ajutor strămoșilor și pentru a vorbi) ca să vedem niște dansuri tradiționale. Musa ne-a făcut semn să urmăm războinicii care veniseră și intraseră cântând și dansând, dar noi i-am răspuns ”Bărbații primii”, arătând că am fost atente la explicațiile lui. A râs și a intrat primul, urmat de ceilalți bărbați din grupul nostru, care s-au așezat pe partea dreaptă, iar noi, femeile, am intrat ultimele și ne-am așezat pe partea stângă. Regele și-a ocupat tronul și trei soții s-au așezat în jurul lui, câțiva oameni s-au dus la etaj, unde au început să bată din niște tobe uriașe, în timp ce restul au început să danseze (aveau și un buhai).

 Dansul urma ritmul tobelor, cu mișcări energice ale corpului, toți știau când să se întoarcă și în ce direcție, dar imaginea care mi-a rămas e o mișcare a piciorului, cum frământă calul aerul cu copita. Părea foarte important să tropăie cu acea talpă de cât mai de sus posibil și după trei încercări, cădeau pe spate în patru labe, ca și cum ar fi fost aruncați de o putere mare și înspăimântătoare. Femeile dansau și ele, în același fel, și toți cântau și băteau din palme și erau plini de energie. N-am avut timp să întreb dacă era o diferență de rang în felul în care purtau pieile pe ei s-au în decorația corpului. După dans a fost o colectă și turul s-a terminat cu noi la restaurant, unde am servit prânzul..

Era un bufet cu aperitive de carne rece și salate, apoi mâncare tradițională. În timp ce mă serveam cu câte o lingură din fiecare, femeia care era acolo mi-a spus aproape șoptit: ”Îl vezi pe omul ăla? Este managerul. M-a întrebat unde e mama Dina, pentru că n-a văzut-o, și ea e de șase luni oale și ulcele!” Presupun că era nemulțumită cu managerul care părea că își cunoaște oamenii, dar de fapt nu lucra cu ei. Mâncarea era bună, unele le avem și noi dar folosim alte mirodenii (mămăligă de porumb alb, ghiveci cu carne, pui cu roșii și usturoi). Iar la desert aveau plăcintă de mere cu sos de vanilie cald și frișcă proaspăt bătută! Mmmmmm.

După asta am plecat repede, aveam drum lung

Pentru următoarele trei nopți o să dormim toți în aceeași cameră, dar avem posibilitatea să ne gătim singuri. Avem și o placă electrică pentru încălzit, noaptea e frig, suntem în munți.