Jurnalul unui Nomad prin Vasteland (4)

11 august

Ne-am făcut bagajele și ne-am dus la o fermă de struți ca să facem un tur. A trebuit să așteptăm să se facă ora 11 așa că ne-am uitat prin magazin. Aveau ouă simple, decorate, pictate, sculptate, transformate în abajururi. Pe lângă mătura de praf făcută din pene, mai aveau șerpi de pene și lucruri făcute din piele de struț (parcă ar avea buburuze geometrice). Inutil să spun că totul era foarte scump. Era acolo o școală veche, rotundă, unde scria numele celor care au donat bani pentru școala lor cea nouă. Am găsit trei români și un tip care spunea că vine din țara Texas.

Ce-am învățat despre fermele de struți: că au început pe la 1800 din cauza modei care cerea pene. La un moment dat ajunseseră să vândă o pană pentru greutatea ei în aur. ”Baronii penelor” și-au construit case frumoase, una are și piscină pentru 15 persoane, care nu a fost folosită niciodată (ar avea nevoie de apa adunată timp de un an, atât de puțină e apa în zonă). Când s-a schimbat moda n-au mai dus-o așa de bine, erau chiar pe cale de dispariție, dar au schimbat de picior și acum cresc struți în special pentru carne. Struții nu sunt prea deștepți, au doar 40 g de creier, așa că orice program de îmbogățire a vieții lor a eșuat. Distracția lor principală este să le smulgă penele de pe spate colegilor de suferință.

Punctul principal de atracție al vizitei era să călărim pe struți (la fel ca și Moco în “Doi ani de vacanță” de Jules Vernes). Mihai și cu mine doar am încălecat unul (suntem grași după standardele de călărit struți). Pasărea stătea cu pieptul într-o despărțitură în V și un îl ținea acolo blocat. Spatele ei era larg și cald. L-am mângâiat pe gât, se simțea ca un șarpe cald, a fost nemaipomenit. Copiii s-au distrat de minune! Stătea să plouă și deși mai erau și alte persoane cu copiii, ghida ne-a simpatizat și i-a chemat pe copiii noștri primii. Trebuiau să se cațere pe spatele păsării, să se țină de aripi, să-și încrucișeze gleznele sub coadă dar deasupra picioarelor. Un tip îi scotea sacul ce îi acoperea ochii și începea să țipe, iar altul îl ținea pe copil de la spate, ca să nu cadă. Pasărea începea să fugă, la fel și celelalte, în felul acesta împiedicându-se să fugă prea repede. Ileana râdea fericită, fără nici o rezervă. Ioan de asemenea. Maria încă mai aștepta să înceapă distracția, se simțea la fel de confortabil ca și pe cal. 

Cu ploaia turnând peste noi am condus spre sud, către Garden Route (Drumul Grădinii). Este un drum pitoresc, printre dealuri, prăpăstii și ocean. Locurile astea sunt bune să faci o vacanță întreagă, să te plimbi pe aici, să mănânci pe acolo și tot așa. Noi n-am avut timp. Ne-am oprit în Knysna, care semăna atât de bine cu orășelul nostru. Ne-a bufnit râsul când ne-am gândit că mergem prin toată lumea să-i vedem frumusețile, doar ca să descoperim că locuim deja în cel mai frumos loc.

Trecem munții ca să ajungem la mare.

12 august

Azi e ziua lui Mihai! Am făcut doar ce a vrut el. Am condus. Întâi prin zonă.  

Apoi când și-a dat seama că toate lucrurile cereau timp, am mers mai departe. am condus. Drumul era de doar o bandă, cu o margine lată pe care oamenii conduceau ca să ne lase pe noi să-i depășim. Ca să le spunem mulțumesc, am învățat să ne clipim de câteva ori luminile de avarie.

Ne-am oprit în golful Mossel, unde și-au ancorat prima oară corăbiile olandezii. Numele curajosului căpitan era Bartholomeu Diaz și anul 1488. Pe lângă rămășițe și lucruri istorice, aveau și replica în dimensiuni reale a caravelei (reprodusă după documente de arhivă incomplete). A fost construită în 1987 și i-au trebuit 3 luni să ajungă din Lisabona, Portugalia până aici (în loc de 6, cât a fost voiajul original).

 Fiecare bețișor din cerc marchează jumătate de oră și direcția în care merge corabia. Cele de pe banda orizontală înregistrează viteza.

 Părea foarte mică de dinafară, dar când ne-am urcat pe ea, era mare. Cârma era doar un buștean mai mare, roata a fost o îmbunătățire mai târzie.

Aveau de asemenea și o expoziție “Separate is not equal: the struggle against segregated schooling system in America” (separat nu este egal: lupta împotriva sistemului de școală segregat în America) (aaaa, ce-mi place că oamenii de dinafară, inclusiv eu, se referă la SUA ca America, de parcă Mexicul și Canada n-ar face parte din continent). Copiii erau lipiți de panouri, citind fiecare cuvânt și fără să mai fie atenți la alte lucruri. Ioan mi-a spus că este interesat de ceea ce vede, a citit despre asta în cărțile lui de istorie și voia să știe mai mult. Uitându-mă la scurt metraje despre Ku Klux Klan sau politicieni promițând că nu vor accepta negri în școlile lor albe, mi s-a făcut rău. Cu ce mă face mai bună culoarea pielii decât un alt om? Îmi aduc aminte că am citit asta, sculptată în piatră, într-un parc în Sydney: “Nici un om nu e mai bun ca mine. Nu sunt mai bun decât nici un om”.

 

Ne-am dus să vizităm și muzeul de scoici care era chiar acolo în apropiere. Poate că era interesant, n-am de unde să știu pentru că nu mă puteam desprinde de ecranul de televizor, unde arătau ultimele minute ale cursei de maraton. Tipul se tot întorcea să vadă dacă nu-l ajung din urmă. Mi-ar fi plăcut să termine pe stadion, ca să păstreze tradiția și pentru că sună altfel când te ovaționează un stadion față de o stradă. Nu de alta, dar alergase 42 km și mai încheia și olimpiada.

Din nou Mihai a condus, de data asta împotriva timpului ca să ajungem la punctul cel mai sudic al Africii. Dealuri: galbene cu flori de muștar, verzi cu lucernă, maro închis de brazde proaspăt arate. N-am putut să le cuprind pe toate în poză, dar am o amintire pusă în sertar. Se suprapune peste steagul Africii de Sud.

Și am ajuns. Capul Agulhas, Ace. Oamenii făceau poze cu soarele apunând, cu valurile, cu semnul. Teoretic ăsta e locul unde se întâlnesc apele a două oceane, dar cu siguranță este undeva între acest cap și cel al Bunei Speranțe, depinzând de anotimp și de curenți. Acolo am putea vedea valurile venind din două părți. Aici e doar spumă peste pietre.

Se numește Capul Agulhas din cauza acelor de busolă care arătau toate nord.

I-am cântat lui Mihai La Mulți Ani și i-am dat cadoul: o hârtie de douăzeci de miliarde de dolari. Una zimbabweană. N-are nici o valoare acum, doar pentru noi, ca să spunem că suntem miliardari.

L-am întrebat dacă i-a plăcut ziua lui, mai mult a condus decât să fie sărbătorit, și toate ca să ajungă câteva minute pe un țărm bătut de vânt. DA, i-a plăcut foarte mult, văzând atât de multe lucruri și simțind primăvara în aer.

13 august

Ne-am început ziua prin a vizita farul, ne-am cățărat până sus de tot, am făcut o mulțime de poze și apoi ne-am suit în mașină.

Casă olandeză.

Ne-am oprit în Hermanus, un orășel drăguț pe malul Atlanticului, cu parcuri pe stânci de unde puteam să ne uităm după balene. Cred balene de spermanțet. Nu contează. Erau câteva jeturi de apă din când în când, cu balenele plutind pe valuri și întorcându-se cu câte o aripioară în sus. Ne-am uitat la ele cu binoclul și restul ni-l închipuiam. 

Puțin mai la stânga de mijlocul pozei este un punct cu alb și negru. Este o aripioară de balenă.

Dassie de piatră ce se încălzesc la soare.

Până la urmă am ajuns și în Cape Town, cu muntele Table contrastând pe un cer roșu auriu. Am pierdut ieșirea de pe autostradă și a trebuit, din nou, să fiu copilot, uitându-mă pe GPS-ul iPad-ului și să-i spun lui Mihai pe care parte trebuie să o ia (și nu-mi place deloc). După autostradă am ajuns la stradă, care s-a dovedit foarte înclinată și plină de gâlme pentru vitezomani, atât de înalte că ne zgâriau mașina pe dedesubt. După ce am găsit casa, îngrijitorului i-a trebuit o oră ca să explice tot felul de lucruri care nu aveau nevoie de nici o explicație. Groaznic!

14-17 august

Am vrut să facem atât de multe lucruri: să vizităm insula Robben (unde a fost închis Nelson Mandela), să mergem sus pe muntele Table, să vedem orașul, să vizităm ceva muzee. La început nu găseam bilete. Când în fine le-am găsit, vremea s-a hotărât să se schimbe, cu vânt puternic, de au anulat toate. Au închis și drumul de coastă.

Vedere a Cape Town de la nivelul funicularului.

Muntele Table acoperit de nori.

Muntele Table într-o zi cu vânt.

Dar am putut să mergem până la Capul Bunei Speranțe.

Și în afrikaans: Kaap die Goeie Hoop, die mees suidvestelike punt van die Vasteland van Africa.
Mi-a plăcut sunetul Vasteland. Africa de Sud este uriașă într-adevăr.

Sunt fericită că am ajuns aici, după toate cărțile de Jules Verne și alte cărți de aventuri pe care le-am citit când eram mică. Parcul în sine era frustrant, de câte ori vedeam ceva frumos și voiam să ne oprim, nu aveam unde. Unde era parcarea, nu era nimic frumos de văzut. Și ne-am întâlnit cu o ceată de babuini și un pui s-a cățărat pe mașină și a început să tragă de antenă. Nu-mi mai place de loc de maimuțe!

Vântul bate cu atâta putere încât duce spuma înapoi peste val.

Restul timpului l-am petrecut în apartament. Fetele au lucrat din greu să-și termine filmul. Vor fi în SUA pentru 10 zile la tabără, unde vor prezenta “Noi6 În jurul Lumii: După 10 luni” și sunt mândră să spun că au făcut o treabă extraordinară. Sper să le placă și celor pentru care e făcut. Noi ne-am uitat la el de câteva ori la rând. Cât despre plecarea lor sunt și nu sunt îngrijorată. Știu tot ce trebuie să știe, noi suntem la celălalt capăt al firului de telefon, sunt convinsă că se vor descurca indiferent de situație. Doar că n-or să fie cu mine.

Într-o după amiază m-am dus cu Ioan și Maria să-și tundă părul și am vorbit cu coafezele, una de origine indiană, cealaltă ar fi putut să fie albă. La început erau foarte tăcute, nu spuneau nimic. Curios! Una din ele a întrebat ce vârstă are Ioan și mi-a spus că și ea are un fiu de aceeași vârstă, doisprezece. De aici am început să vorbim despre școală, cum acum este integrată, cum se amestecă negri cu albi cu colorați (de origine indiană, asiatică sau de altfel), cum se vizitează acasă, lucrează la proiecte împreună. Sunt mândri de libertatea lor, atât de recent câștigată. I-am întrebat despre vacanțe, fac asta în fiecare țară. Șase săptămâni în iarnă (vară pentru noi), două de Crăciun și încă două pentru Paști. Am spart buba când am întrebat despre celelalte religii. De ce toate vacanțele sunt orientate după sărbătorile creștine? Dar ce despre Devali, festivalul luminilor pentru cei de origine indiană, sau de Anul Nou Chinezesc, sărbătorit de o mulțime de asiatici, chiar dacă nu sunt chinezi. Și nici măcar Paștele nu cade în aceeași zi în fiecare an pentru evrei, catolici și ortodocși. Ce faci, dacă ești guvern? Le dai liber la toți? Asta ar duce țara la sărăcie. Le dai liber la cei care sărbătoresc? În India fac asta, cel puțin în unele părți ale țării. Asta creează harababură, care instituție funcționează în care zile și cu câți oameni. Pare mult mai simplu să iei toate aceste sărbători religioase și să le dai înapoi altele inventate de oameni, care au rezonanță cu oamenii care locuiesc în țara respectivă, cum ar fi Ziua lui Columb (14 oct fiind ziua în care Columb a găsit America, sărbătorită în SUA). Dar cred că ar fi păcat să facă asta, nu ia în considerare diversitatea țării și aduce o falsă uniformitate. Nu sunt guvern și nu m-a întrebat nimeni ce părere am, dar trebuie să fac ceva pentru asta, să-i fac pe oameni să-și dea seama că suntem toți la fel, doar din locuri diferite.

E timpul să părăsim Africa. Nu e la fel cu atunci când am plecat din Madagascar, când am fost fericită să plec, să mă protejez de acel sentiment de neputință. Mă bucur că plec, noi orizonturi, bla-bla. M-am simțit bine, am văzut atât de multe lucruri, bune, frumoase. Nu-mi mai e frică să fiu albă într-o țară cu oameni negri. Mi-am format o idee preconcepută din cuvintele altora și din imaginația mea. Sunt bucuroasă că am hotărât să cunoaștem mai bine Africa de Sud, măcar părți din ea.

PS. În ziua în care am plecat televiziunile lumii au arătat imagini de tulburări sociale în Africa de Sud, mineri ce militau pentru drepturile lor și apoi știrea că 34 de oameni au fost împușcați și omorâți. Noi nu știam, oamenii din jurul nostru erau calmi, nu era nici un exces de soldați sau polițiști. Aceasta este televiziunea, rolul ei este să relateze știrile. Nu toate, doar câteva, majoritatea proaste, prezentate într-un mod truncat. O fată din Japonia mi-a spus că nu vrea să meargă în “America” pentru că îi este frică, prea multă violență și focuri de arme. Ea se uita la știrile ei. Dacă ar fi după televizor, n-ar trebui să ies din casă de teamă să nu mor. 

Nu mă uit la televizor.