Jurnalul unui nomad prin Vasteland (2)

4 august

Astăzi ne-am cățărat pe Amfiteatru din munții Drakensen, până la cascada Tugela (tughela).

Vedere a Amfiteatrului de la noi de la hotel.

 Maria a rămas la hotel (ea și înălțimile nu se agreează). Am plecat la 7:30, am condus pentru două ore și am ajuns în parc la o înălțime de 2500 m. L-am întrebat pe ghid de ce sunt atâtea câmpuri arse. Mi-a răspuns că nu știe cu siguranță, dar că sunt câteva posibilități: din neglijența fumătorilor, care aruncă chiștocurile pe fereastră; o a doua ar fi că încearcă să îmbunătățească pământul; al treilea pentru că e iarnă și e uscat, condiții numai bune pentru un foc; al patrulea când urmărește poliția traficanții de droguri și știe că sunt într-o zonă, dar nu-i poate prinde. Ceeee? Pare un scenariu științifico-fantastic, dar s-ar putea să fie adevărat. 

Trebuie să ajungem doar până la jumătatea drumului.

De la parcare am mers în șir indian, în spatele ghidului, încet, foarte încet, către ținta finală. Ioan a făcut ceva spasm al bronhiilor și altitudinea nu-l ajuta.

Parcarea e punctul ăla mic alb de pe cărare.

 Eu eram mereu ultima, îmi dădea libertatea să mă opresc de câte ori voiam, și m-am oprit de nenumărate ori. Sunt ca o mașină ruginită, încep să mă mișc cu greutate, dar mai târziu mă țin de treabă.  

Ultima parte din urcuș a fost cea mai grea, era prin albia unui torent, aproape vertical. Cu noi mai era o fetiță de vreo 11 ani, era amețită, se mătăcănea dintr-o parte în alta, i se topeau forțele cu fiecare pas (a mers până la sfârșit fără să se plângă). Dar și când am ajuns sus, ce priveliște. Eram la un capăt al Amfiteatrului, la 3200 m și puteam să îi vedem aproape întreaga lungime.

Am făcut o pauză de prânz, niște corbi cu gâtul alb ținându-ne companie. 

Am continuat să mergem spre cascada Tugela, trecând pe lângă corturi de turiști și făcând poze de flori. 

Am găsit și apa, înghețată pe părți, curgând în picături de pe marginea stâncii.

Ileana încearcă să salveze un mormoloc.

De aici am făcut cale întoarsă, pe un drum neted, către spatele platoului. Ți-aduci aminte că m-am cocoțat 700 m? Acum trebuia să îi cobor, o parte din ei pe niște scări de metal fără nici un echipament (aș fi putut să cer să mă lege cu frânghia). De fapt erau două scări, una ca și un lanț, care se mișca de cum puneai piciorul pe ea. Cealaltă era fixată în piatră, dar nu avea prea mult loc pentru picior.

Primul rând de scări a fost în regulă, doar 18 m și am aterizat pe o bucată îngustă de stâncă. A trebuit să așteptăm să se adune tot grupul (și de asemenea și frica mea) și apoi să coborâm, unul câte unul, pe cealaltă scară, de 25 m. Mihai merge primul, ca să filmeze, apoi copiii, iar eu mă întreb ce fel depărinte sunt, cum pot să le fac asta? Îmi spun că deja ei știu ce trebuie să facă, Tree Top, Tsingy... Dar aveau HARNAȘAMENTE! îmi strigă o voce panicată în creier. N-am timp să mă cert cu mine însumi prea mult. E rândul meu să cobor și o fac rugându-mă tot timpul, concentrându-mă pe cuvinte și mișcându-mi membrele unul câte unul: piciorul drept o treaptă mai jos, mâna stângă o treaptă mai jos, apoi piciorul stâng la același nivel cu cel drept, apoi mâna dreaptă. Simt vântul, știu că scara se înfășoară pe munte, aud vocea lui Mihai care îmi spune că mai am 25 de trepte, Ioan încurajându-mă, blochez gândul de a mă uita în jos, și doar mă rog: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” Și apoi e gata, iar de acolo de jos nu mai pare așa de periculos ca la început.

Mi-am rănit genunchiul drept tot coborând, am călcat într-un unghi ciudat și tot restul drumului a trebuit să-l protejez. Nu mai sunt tânără!

Drumul spre casă n-a fost interesant, Ioan a încercat să adoarmă, dar n-a putut din cauza muzicii prea tari. Maria a avut o zi minunată, a stat toată ziua în pat scriind și lucrând la prezentare. S-a plâns de noi că suntem surzi, vorbim tare și o punem să repete tot ce spune. În timp ce găteam cina am vorbit cu un irlandez a cărui limbă maternă era galeza și își exersa engleza vorbind cu mine.

Ne culcăm devreme, mâine avem o altă zi lungă!

5 august

Azi am fost in Lesoto! Țara numărul 21! N-avem o ștampilă în pașaport care să dovedească asta, dar avem ieșirea și intrarea în Africa de Sud prin trecătoarea Monantsa.

O parte din hotelul nostru.

Adrian a fost ghidul nostru  și am avut o călătorie super. Am condus pe același drum ca și ieri, dar azi aveam explicații. Despre barajul care are cinci ziduri și e atât de mare că poți să faci surf pe el. Sau despre restaurantul vulturilor, un deal pe care sunt lăsate carcase de animale, donate de fermieri, pentru a putea crește numărul a două specii de vulturi. Sau despre oamenii care au fost forțați să se mute de pe pământul lor în vremea apartheid-ului, în case identice, aici, iar acum au fiecare echipament de încălzirea solară a apei (asta ne spune că o duc bine). Adrian vorbește și muzica e doar un fundal sonor. Apoi, precum un DJ, ne anunță cu mândrie că o să ascultăm imnul național al Africii de Sud, cel adevărat, nu cu engleză și africaană. Dă volumul mai tare și auzim:

Nkosi sikelel iAfrika...

Îmi țâșnesc lacrimile din ochi, aducându-mi aminte de cele povestite în cartea sa de Mandela și de scenele din filmul Invictus. Adrian cântă împreună cu formația și pentru o vreme e undeva în cântec. Apoi își aduce aminte cum era când a crescut, un britanic în Johannesburg, mergând la o școală de albi, unde era forțat să învețe africaans și să intre în armată pentru doi ani. A plecat din țară,și-a încercat norocul în alte părți, s-a întors și în timp ce conducea prin regiunea învecinată cu Cape Town, a văzut oamenii ieșind în stradă cântând și dansând, strigând fericiți „Madiba a fost eliberat!”. Ani mai târziu fiica lui a mers la aceeași școală, una dintre puținii studenți albi, împreună cu alți studenți negri și colorați. Ea știe, dar nu poate să înțeleagă experiențele prin care a trecut tatăl ei. ”Da avem crime, și violență și toate alea, dar avem libertate!” Adrian este un mândru cetățean al Africii de Sud și ne-a cântat:

Hey Mr. Mandela, you’re one hell of a fella’
I wanna be like you, I wanna do what you do!
(Hei dl. Mandela, ești un tip al dracului
Vreau să fiu ca tine, vreau să fac lucrurile pe care tu le faci)

Adrian.

Între timp am ajuns la graniță, am făcut toate formalitățile, ne-am suit din nou în mașină și suntem gata de nou lecție de istorie, de data asta despre Lesoto. Pe vremuri aveau și ei o clădire pe post de graniță, dar într-un an s-a stricat și, fiind cea de-a treia cea mai săracă țară din lume, n-au mai înlocuit-o. Mergem pe un drum nou (asta contrazicând ceea ce ne spunea), de fapt în construcție, care se termina într-unul de pământ și piatră. Pentru că era foarte abrupt, mergeam încet și am fost depășiți de o turmă de oi, cu păstorul călărind pe un cal împodobit cu multe culori. Oamenii de aici au mare grijă de animalele lor.

Prima noastră oprire: școala. Pentru că e duminică, nu era nimeni la școală, doar un profesor care a venit special să ne întâmpine. Ne-a spus că cu mulți ani în urmă aveau doar o căsuță rotundă în care se înghesuiau vreo 20 de copii. Au venit niște irlandezi care au adunat bani și le-au construit o clădire dreptunghiulară, mai mare și mai bună. Și asta a devenit neîncăpătoare, pe măsură ce copiii de pe dealurile din jur veneau la școală, așa că acum au o a doua clădire, construită cu ajutorul hotelului nostru (o parte din banii plătiți pentru această excursie se duc la școală). Ei speră și își doresc să construiască o școală pentru clasele 5-8, ca să nu mai stea copiii la internat într-un oraș departe.

Am mers prin sat spre dealuri. 

Un băiețel desculț a venit fugind, împingând un băț cu o roată de conservă și făcând zgomote de motor. A mers cu noi o vreme, apoi s-a dus în drumul lui.

Mai târziu a venit o fetiță, care a mers tot drumul. Avea câteva straturi de praf pe picioare, bluza și sarafanul îi erau murdare, dar ea era veselă. 

După ce am urcat, ne-am oprit la un perete de stâncă unde abia puteam deosebi ceva picturi rupestre.

Pe aici obișnuiau să trăiască oamenii San și ei pictau ca să-și spună unii altora unde e apa, unde e vânatul bun și tot așa. Din nefericire, mai sunt doar câțiva oameni San (au fost dizlocați de alte popoare sau integrați în ele) care să poată interpreta semnificația lor și multe picturi sunt neprotejate (în Africa de Sud sunt protejate), dispărând sub acțiunea vremii sau a ignoranței umane. 

Ne-a spus povestea oamenilor Basotho (cei care locuiesc in Lesotho), cum un om bun obișnuia să dea adăpost tuturor celor care îi cereau și că nu voia să se lupte. Se numea Moshoeshoe (Moșoeșoe) și când l-au împins Zulu (regele Shaka își extindea teritoriul) și voortrekers (pionieri, vechii olandezi care trăiau în zona Cape Town și care se mutau pentru că nu le plăcea conducerea britanică și faptul că foloseau sclavi) și-a luat oamenii și i-a mutat pe un platou ușor de apărat, în Bathu-Bathu. Le-a cerut ajutorul britanicilor și în felul acesta și-a asigurat libertatea împărăției. Cineva i-a dat cadou o pătură și el a purtat-o ca pe o pelerină, prinsă cu un ac de siguranță pe un umăr. Oamenii basotho continuă să facă asta. Nu cred că sunt multe lucruri care s-au schimbat în viața oamenilor, pe lângă electricitate și obiecte de plastic, de pe vremea lui (1870).

După prânz ne-am oprit la una din case, care avea un steag alb (asta însemna că aveau bere de vânzare). Am fost poftiți înăuntru, așezați pe o bancă, ni s-a oferit un container de plastic plin cu bere (la fel cu cea din Shakaland). 

O femeie în vârstă ce se sprijinea într-un băț a intrat. Ioan i-a oferit locul. Ea și-a ridicat mâinile, și ținând în continuare bățul, a început să danseze. I-am făcut o poză unui om  care cred că băuse un pic prea mult.

Un tânăr s-a alăturat grupului nostru și a vorbit cu fiecare din noi într-o engleză perfectă. Ne-a spus că ei au casele rotunde pentru că așa e obiceiul, pentru ca strămoșii lor să îi poată ajuta, ei nu cunosc casele dreptunghiulare. Că școala e departe și costă mulți bani, pe care nu îi are. El era traducătorul nostru din Basotho in engleză când ne-am dus să-l vizităm pe sangoma, vraciul, doctorul vrăjitor.

Pentru că eram atât de mulți și de fapt, nu plăteam pentru o consultație, ne-a primit în casa lui (și nu la cabinet, care e o căsuță separată). Ne-am așezat unii pe bănci, alții pe niște saltele, în timp ce el stătea în genunchi pe pământul tare, cu capul în jos și ochii rotindu-se de la unul la altul.

 Așa își onora strămoșii, onorându-ne pe noi. Era îmbrăcat cu un tricou roșu și o fustă roșie, dreaptă, până la genunchi, cu mărgele albe cusute pe ea, cu coliere de mărgele albe și clopoței argintii la gât și mâini de babuin, labă de șopârlă, coarne de capră și alte alea. Fiecare din ele avea o semnificație (ca să devină sangoma a trebuit să sacrifice o capră; clopoțeii fac zgomot atunci când dansează la conferința sangoma împreună cu colegii lui—de două ori pe lună) și toate sunt dictate de strămoșii lui în vis.

Ceea ce ne-a spus Adrian, și sangoma în limba lui, tradusă de tânăr, a fost că nu oricine poate să devină vraci. El a fost ales de strămoșii lui, care i-au trimis vise și i-au provocat  evenimente, împiedicându-l să aibă o viață normală. Când oamenii vin la el, câteodată știe care e problema lor, pentru că deja i-a visat și le dă tratamentul dictat de strămoși. Alteori n-are nici o idee și trebuie să aștepte să îi vină rețeta. Este plătit în natură, atâtea ouă, un pui, sau orez. Aici oamenii nu au bani. L-am întrebat ce îl face pe el mai bun decât alți sangoma? Interpretarea viselor.

Oamenii din Africa cred în spirite, bune și rele și de multe ori, când au o problemă, se duc întâi la sangoma (termenul corect, cel de doctor vrăjitor fiind rezervat celor care lucrează cu magia neagră). Din fericire ei colaborează cu medicina vestică, ajutând cu vaccinările, netratând și trimițând la chirurg cazurile ce le depășesc competența și nașterile.

După această vizită mai facem una, la profesor acasă, unde mâncăm toți cu mâna dintr-un vas pap, mămăligă de porumb alb și ceva ca un spanac. Bărbații beau bere produsă și îmbuteliată în Lesotho.

Casa profesorului.

 O pală de vânt amenință să ia pe sus tabla galvanizată care așteaptă să fie suită pe casa cea nouă a profesorului, pe care o construiește de unul singur, așa că sunt aduși mai mulți bolovani. Niște femei, îmbrăcate în fuste albastre și bluze albe apretate, se duc la biserica Zionistă. La ei este slujbă toată ziua, iar preotul, observându-ne ne-a invitat înăuntru. A fost foarte scurt, apoi toată lumea a ieșit afară, unde preotul a binecuvântat niște sticle cu apă și le-a distribuit.

Pentru noi acesta era sfârșitul călătoriei în Lesotho. Cu furtuna împingându-ne din spate, ne-am suit în mașină și am condus spre Africa de Sud. 

 Am ajuns obosiți și pe jumătate surzi, ne-am dus la restaurant unde am presărbătorit ziua mea (mâncarea n-a fost bună, a rămas jumătate pe farfurii, dar n-a trebuit să o gătesc eu) și am vorbit cu doi germani și un francez. Și am primit drept cadou, să vorbesc cu părinții. Mi-e dor de familie.

O să trebuiască să-i scriu lui Ileana un email să-i mulțumesc pentru cadou, pentru că aceste două zile minunate au fost posibile prin darul ei.