Trei Sute De Zile

Când au zburat trei sute de zile? Este întotdeauna azi, săptămâna asta. Am câteodată sclipiri de mâine, ce vom face sau unde vom merge. Numere, precum 23, sunt dure, aspre sentinele că ceva se întâmplă în ziua aceea și trebuie să țin minte. Lunile sunt doar niște nume, nu e nici o diferență între ianuarie in sudul Indiei și iulie în sudul Africii, așa cum ne plimbăm noi într-o perpetuă vară (temperaturile din timpul zilei).

Trebuie că ai o imagine despre ce s-a întâmplat în zilele astea, dacă ai urmărit blogul. Dacă ești nou venit sau ai nevoie de o împrospătare a memoriei, blogul înfățișează imaginea roz a zilelor noastre prin Japonia, China, Tibet, Nepal, India, Cambodgia, Tailanda, Noua Zeelandă, Hawaii, Australia, Indonezia, Malaezia și Africa de Sud până în acest punct. Din cauza procesului artistic de a produce postări pentru blog (asta înseamnă timp și dispoziție să scriu într-o formă ușor de citit câteva din lucrurile pe care le-am făcut, să mă uit pe fotografii, să aleg câteva și să reduc drastic, luptându-mă cu mine însumi să le scot pe cele care îmi plac dar nu au nici o legătură cu blogul) și o frustrantă, scumpă conecție de internet pe fir și care se întrerupe când ți-e lumea mai dragă, mai ai de așteptat până sunt gata aventurile din Madagascar și din nou Africa de Sud.

Ce lipsește din aceste postări este munca zilnică, lucrurile pe care le faci de obicei în casă precum dormitul, mâncatul, rufele și curățenia (când am stat mai mult de patru zile într-o casă).

Dormitor de lux în Macao

În casa ta ai patul tău cu păturile lui, cu perna ta (dacă folosești una), cu cearșafurile care îți plac. Pe drum noi am dormit în paturi de o persoană, de două, în paturi suprapuse și într-un pat uriaș făcut din două paturi duble, unite. Copiii s-au înghesuit de multe ori toți trei într-un pat. Maria uneori împarte un pat cu Ioan, el i-a salteaua, ea sofaua. Salteaua nu e întotdeauna una modernă, câteodată este făcută cu ceva umplutură vegetală sau alteori e doar o bucată de burete. Cearșafurile sunt uneori scurte, sau pătate, uneori de plastic în loc de bumbac.

Cameră pentru buget mic, Ayutalla, Tailanda

Păturile sunt uneori subțiri sau pline de praf și de multe ori ne-am băgat în sacii de dormit ca să ne putem încălzi. Pernele sunt uneori din pene, sau din plastic împâslit sau din cubulețe de burete. Câteodată e mai ușor să nu folosești pernă. Până în ziua de azi am dormit în 75 de paturi diferite!

Mâncarea are două categorii: la restaurant și gătit acasă. Să mănânci la restaurant ar părea destul de simplu: te duci, citești meniul, alegi, comanzi și mănânci. Nu e chiar atât de ușor atunci când nu știi limba iar ei nu știu engleză. 

Rețeta se poate schimba, chiar dacă comanzi același lucru: orez prăjit cu porc și alune vine cu morcovi la acest restaurant și cu ardei la celălalt. Dar cât de mari sunt porțiile? China aduce porții pentru familie, suficient pentru trei persoane. 

Pui dulce acrișor cu o floare de ridichie roșie

Orez prăjit în Cambodgia

 În India plătești pentru fiecare naan și parotta (diferite feluri de pite).

Mic dejun in Katmandu, Nepal. În fiecare zi ouă, cartofi, pâine și gem.

Salată de crudități în Chitwan, Nepal.

Am învățat din experiență să nu comandăm mancare tandoori (atât de iute, încât Mihai și-a răcorit gura cu ceapa crudă cu care fusese servit puiul). Ne-am obișnuit să avem diferite mirodenii în mâncare și uneori comandam și un orez simplu pe care să-l amestecăm cu mâncarea spre a-i mai lua din iuțeală.

Pui tandoori, atât de iute!

Ne comandăm fiecare un fel de mâncare și gustăm unii de la ceilalți, uneori încrucișând farfuriile, alteori furculițele, sub ochii uimiți ai chelnerilor.

Mâncare tradițională nepaleză.

 Băuturile fac roată mesei și sunt comparate, care lassi e mai bun: de piersică sau de mentă?  

 Asta nu urmează regulile de igienă, dar ne-am imunizat.

Nucă de cocos: după ce bei sucul, poți să mănânci pulpa moale.

Ananas în Kerala, India

Am mâncat mâncare tradițională și de asemenea câte o pizza în fiecare țară (cea mai bună este tot în Nepal, la restaurantul Alchemy din Katmandu)

Să ne gătim mâncarea a fost posibil din când în când. Am închiriat apartamente cu bucătărie și inițial verificam ce vase aveam (cu excepția celui din Guangzhu, unde nu era nici un ciob), apoi plecam la cumpărături. Dacă aveam cuptor, însemna că puteam să cumpăr pui, o oală însemna spaghete, o oală specială pentru orez ne dădea mâncare chinezească în stilul personal. Zilele astea însemnau că puteam să ne gătim ceva de care ne era dor (clătite în Goa), când puteam să mâncăm când voiam, îmbrăcați în pijamale sau costume de baie, la masă sau la botul calului. Mesele astea au fost cele mai ieftine pe care le-am avut.

Spălatul rufelor în acest moment este 85% de mână. Am spălat în cadă, în chiuvetă (cu sau fără dop), în cada de duș astupată cu o pungă de plastic, într-o găleată, în coș de gunoi, într-o pungă de plastic Aloksan (un plastic ceva mai rezistent). La început am avut calupuri de săpun Castillo, dar mai târziu am schimbat înapoi pe detergent pudră (păstrat în sticlă de plastic). E mult mai ușor dacă le pun la înmuiat și apoi le spăl. Acele momente minunate în care le las să-mi cadă din mână într-o mașină de spălat și mă întorc peste jumătate de oră (dacă nu se întrerupe curentul) sunt rare.

Mașină de spălat japoneză.

Câteodată se usucă pe umerașe agățate de grilajul ferestrei sau în copaci sau de gura de ventilație în camerele aclimatizate. Sau pe frânghia de rufe din cauciuc împletit, sau pe tufișuri. 

 Zilele de spălat sunt atunci când avem condiții: avem timp să stăm și sunt șanse bune să se usuce peste noapte (sau peste zi, pentru pijamale). Deși în multe locuri sunt oferte pentru spălat rufe, noi n-am profitat de ele. Însemnă să ne lăsăm hainele pentru 8 sau 24 de ore și nu avem nici o garanție că le primim pe Toate înapoi sau în aceeași condiție. Am auzit povești cu bluze înlocuite sau haine cu găuri și atunci când ai doar un tricou cu mânecă scurtă și două cu mânecă lungă, un pantalon, o fustă, nu prea vrei să-ți asumi un astfel de risc.

Nu știu dacă am scris vreodată de ce avem ce avem, așa că iată motivele: aveam nevoie de ceva suficient de subțire pentru a fi purtat atunci când e cald, să absoarbă transpirația și să ne țină de cald pe sub alte haine. Aveam două opțiuni: plastic sau merino. Nasul meu este sensibil, combinația transpirație pe plastic îmi face rău. Deci am cumpărat haine din lână merino, care are toate proprietățile de mai sus, nu păstrează mirosurile (chiar după câteva zile de purtat intensiv), pot fi spălate la mașină și se usucă foarte repede! Așa că înțelegi că nu sunt ușor de înlocuit.

Icebreaker-urile noastre, după ce au fost purtate zilnic, nu mai arată ca la început. Au câteva găuri mici, reparate cum le văd, sunt decolorate, dar încă ne țin de cald și nu simțim transpirația. Hainele Scottevest, decolorate și ele, sunt precum cuferele de comori, ascunzând în cele 18 buzunare pe lângă monezi din diferite țări, scoici, pietre, creioane și pălării de mult timp pierdute.

Fiecare împachetăm câte ceva. Copiii își fac bagajul lor, Mihai electronicele, eu bagajul nostru și mâncarea. Lucrurile își au locurile lor, chiar și în interiorul bagajului, ca să fie mai ușor de găsit de diferiți oameni (lanterna mea de cap stă întotdeauna în buzunarul mijlociu de la rucsacul meu de zi). Dacă stăm o săptămână într-un loc, desfacem bagajul complet. Dacă stăm doar o noapte, scoatem doar strictul necesar. Deși exersăm de atâta timp, tot ne trebuie 40 de minute să ieșim cu bagajele pe ușă, dar doar 15 ca să mergem să vizităm.

Celălalt lucru care lipsește din blog este cum ne-am schimbat. Cu ocazia acestor evenimente, o sută, două sute de zile, ne uităm în urmă și constatăm că ceva e diferit. Am început cu multă energie și aveam speranțe mari. Trebuia să vedem lucruri, parcuri și opere, muzee și piețe de noapte, iar la început trebuia să înghesuim tot ce se putea. Mai târziu, pe măsură ce ne-am dat seama că erau variații  a ceva ce deja am văzut, doar cu un parfum local, le-am mai distanțat sau le-am sărit de-a binelea.

Când am pornit la drum știam foarte bine ce voiam să vedem, lucruri pe care nu se putea să nu le vedem, cum ar fi Orașul Interzis în Beijing. Citind din ghiduri părea că totul este minunat și trebuie neapărat să le vedem. Am învățat să ne concentrăm pe lucrurile  care făceau sens pentru noi, cum ar fi parcul păsărilor pentru băieți în Malaezia, sau grădina botanică în Singapore. Dar chiar și cu asta, la un moment dat ne-am trezit fără criteriile obișnuite (muzeu, clădiri, spectacole). Cum înveți despre o țară? Prin oameni. Piețele, străzile, clase de gătit au devenit noua sursă.

Dar viața noastră de dinainte? Nimănui nu-i e dor de ea! Ne e dor de familie și de prieteni. E foarte greu să vorbim cu ei de pe drum, în special când ai o rețea de internet pe care nu te poți baza. Pe lângă asta Mariei îi e dor să aibă un program, Ilenei de haine multe și diferite, iar Ioan de lego. Cât despre noi părinții, noi avem amintirile, sunt suficiente. Chestia e că știm că ne întoarcem acasă, așa că nu ne furăm singuri căciula gândindu-ne la lucrurile pe care nu le putem avea. Dar dacă ar fi să călătorim la nesfârșit, mi-aș cumpăra niște ustensile de gătit, aș încetini ritmul și aș cunoaște niște oameni.

Cum e să fii cu familia 24 de ore pe zi 7 zile pe săptămână? Minunat! Ne-a trebuit ceva timp la început să ajungem pe aceeași lungime de undă, ni se făcea foame la viteze diferite, unii voiau să facă toate pozele din lume (eu) iar ceilalți trebuiau să aștepte. Era dificil să mergem în locuri în care nu toată lumea era interesată, până când ne-am adus aminte că în familia noastră este o dictatură parentală, iar nu o democrație. Noi părinții suntem cei care decidem ce vizităm și este privilegiul nostru să suspendăm călătoria dacă descoperim că ar dura prea mult să ajungem acolo (și este meritul copiiilor că nu ne scot ochii când lucrurile se întâmplă cum voiau ei, și nu cum voiam noi). Să fii de unul singur nu mai este de mult într-o cameră, ci de-a latul patului, fiecare adâncit în activitatea lui.

Mysore, India

Kuta, Indonezia

Copiii vin să ne ceară sfatul (pentru proiecte sau pentru viață), primim îmbrățișări, pupici și masaje. De asemenea trebuie să facem față și momentelor în care nimic nu merge bine, când toată lumea este responsabilă, și în special această călătorie, de acel necaz din viața fetelor noastre adolescente. Câteodată e dificil să fii în același spațiu, una citește, una vorbește, una ocupă prea mult spațiu, dar au învățat să-și exprime ofurile, am discutat cu ele și le-am ajutat să găsească soluții.

Și noi avem momentele noastre de minimă, când ne e foame și nu știm unde vrem să mâncăm, sau când bateria de la iPad e complet descărcată, sau când au alt ritm decât mine. Ne-am schimbat stilul de viață, munca noastră constă acum din a alege o destinație, metode de a ajunge acolo, citit prin trei ghiduri recomandările lor, luat o decizie cu ce vrem să vedem, făcut poze și video, ținând mereu în minte că trebuie să ilustrăm și blogul, să le descărcăm pe computer, să le selectăm pe cele bune, să facem back-up la computer pe două hard-drive-uri separate, încărcat baterii, scris blog posturi, bătut la cap copiii să și le scrie pe ale lor. Se schimbă tot timpul și uneori ne e dor de puțină stabilitate, de rutină.

Iar câteodată ne simțim singuri, pentru că cei cu care vorbim în mod obișnuit nu au timp să scrie, cei care scriu, scriu mai puțin din cauza corespondenței mai puțin personale prin intermediul blogului, cei pe care obișnuiam să îi întâlnim în societate habar nu au că am vrea să știm cum e viața lor.

Și câteodată, cineva își face un pic de timp și scrie un comentariu pe blog, sau pe facebook, și-atunci nu ne mai simțim singuri.

Cele mai frumoase momente sunt în mașină, conducând pentru distanțe lungi, ascultând muzică și izbucnind cu toții în cântec pe melodiile favorite. Sau mergând în pasul ștrengarului de la avion spre vameși, după un zbor de patru ore (să spun că eu am fost cea care a început?). Sau uitându-ne la Ileana și Ioan care construiesc un castel din lemne aduse de ape. Mai vrei să-ți mai spun?

În trenul spre Agra, India, băieții joacă șah.