Maria: Campând în Outback

Maria: Campând în Outback din 30 aprilie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

De sus din cer pământul din jurul orașului Alice Springs pare roșu. Mai mult o nuanță ruginie. Apoi se topește într-un mov de câțiva centimetri înainte de a se transforma într-un albastru cețos— norii. E foarte frumos de aici de sus.

Pe măsură ce ne apropiem de pământ începem să discernem verdele. Pare să fie mult mai mult verde decât mă așteptam acolo sus în aer. Am aterizat în Alice Springs și Tata o ia înainte până unde a închiriat un jeep ce ne va servi pe post de mijloc de transport pentru următoarele șase zile. Are în portbagaj un cort ce ne va servi pe post de dormitor. 

Centrul Roșu

Mihai: Centrul Roșu din 30 aprilie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

Așteptăm în aeroportul din Melbourne să ne îmbarcăm pe zborul spre Alice Springs. Christina Perri este de asemenea în Australia și cântă live la emisiunea de dimineață, primul cântec care este dedicat unui anatomopatolog, „Jar of Hearts“ (Borcanul cu inimi). Nouă ne place cântecul — e un început bun pentru o luni dimineață. Suntem de fapt nerăbdători, în ciuda orei matinale, pentru că în curând vom ajunge în „outback“, un termen special ce definește zona din interior, sălbatică și nepopulată care reprezintă 70% din Australia. 

Câteva ore mai târziu avionul începe coborârea spre Alice și trecem prin mai multe straturi de nori. Pământul e verde, sunt câteva urme roșii, dar sunt nenumărate băltoace. De ce e atât de verde, ce e cu toată vegetația asta? Se presupunea că ajungem în deșert! Vom afla mai târziu că au câte un an ca acesta, umed, cam o dată la 30 de ani. Nu e neobișnuit să nu plouă pentru vreo 3-5 ani. De asemenea temperaturile, până la 44 °C vara au coborât la 20-25 în timpul zilei și la vreo 6-9 °C în timpul nopții.

Mijlocul Australiei, pe stânga

Mai sunt și alte pietre în afară de Uluru. Un loc se numește Canionul Regelui, în parcul național Watarrka și am mers în jurul lui.

Mergi cu picioarele pe pământ și te gândești: asta e o plajă, ăsta e un deal, ăsta este un munte. Dar te gândești vreodată ce a fost înainte? În canionul Regelui poți să vezi că înainte era o mare, apoi un deșert nisipos, apoi un munte care s-a erodat încet-încet până a ajuns dealurile de astăzi. Crezi că inventez? Am dovada, scrisă în piatră! Astea sunt dunele

iar aici a fost malul unui râu

și aici sunt rămășițele munților

Dacă ai pierdut marcajul, ești pierdut!

Sunt roșii din cauza oxidului de fier, dar dacă spargi pietrele ai să vezi că sunt albe și sfărâmicioase. Apa, când plouă, se scurge prin ele, filtrându-se de impurități, dizolvă oxidul de fier și le colorează în roșu, prin evaporare.

Natura a cucerit și acest loc, cu eucalipți și cicade (un tufiș țepos) vechi de sute de ani, dar e o viață grea, arsă de soare și friptă de căldura pietrelor.

Cum ne strecurăm printre pietre și tufișuri, ne bucurăm de  continua schimbare și de dimensiunea locului.

 

Trecem peste un pod deasupra bălții și urmăm cărarea care ne duce până în fundul canionului. Am găsit Grădina Raiului!

Umbra micuță de deasupra lui & este Mihai.

E mai răcoare aici și vegetația este complet schimbată de la iarbă subțire și tufișuri țepoase, la frunze late și palmieri. E un ecosistem în sine, depinzând de apa acumulată aici în Wet (ud), sezonul ploios. Deși apa e foarte rece tot anul oamenii obișnuiau să înoate (acum nu mai e recomandat din cauza poluării cu fecale).

Vezi domurile astea? Oamenii de știință spun că sunt crăpături paralele (ca și cum lucrurile astea se întâmplă) între nord și sud, est și vest, care s-au adâncit în timp. Ar trebui să-i asculte pe oamenii Luritja, care pot să le spună că domurile astea sunt oameni kuningka. Au venit aici în timpul Visării și după ce au făcut o ceremonie împreună cu omul care locuia aici cu familia lui, au plecat mai departe spre nord. Urmașii lor sunt luritja, niște marsupiale, așa numitele pisici locale.

Le urmăm și noi exemplul pe drumul Mereenie către munții MacDonell de vest. Suntem depășiți de două mașini și ne mai întâlnim cu alte două. În restul celor patru ore suntem singuri. Asta e șansa noastră! Șoferii se schimbă și prima care își încearcă talentele de a conduce pe stânga este Maria. Schimbă și vitezele fără să i se oprească motorul. E așa de fericită, și-a văzut visul cu ochii, să conducă în outback! Ileana e următoare, superîncântată să țină în mâini volanul și pământul să-i ruleze sub picioare. Ioan, stând în picioare, ghidează încet mașina, în timp ce tatăl lui apasă pedalele.

E ciudat să te întâlnești cu cămile în Australia. Au fost aduse aici pentru transport, iar acum aleargă sălbatice.

Și mai mergem până la niște dealuri înconjurate de un deșert neted.

Știi, aici a căzut o stea. În timpul Visării femeile dansau pe Calea Lactee. Una din ele și-a pus copilul pe margine să se odihnească într-o albiuță (turna), dar s-a răsturnat și copila a căzut pe pământ și a fost acoperită de turna. Mama ei, ca Luceafărul de Seară, și tatăl ei, ca Luceafărul de Dimineață, încă o mai caută...

Asta e poveste aborigenilor. 

Mai e o poveste, una din 1960, când oamenii de știință, după cercetări îndelungate, au ajuns la concluzia că dealurile astea sunt de fapt urmele impactului cu o cometă (sau un asteroid cu densitate mică) de acum 144 (!) milioane de ani. ”Comiata” avea o viteză de câțiva kilometri pe secundă, ceea ce a determinat la impact un crater exterior cu diametrul de 25 km (creat prin unde secundare) care s-a erodat în timp, și unul interior, de 5 km, făcut din pietre care se găsesc ascunse sub pământ la 3 km. Conform oamenilor de știință Homo Sapiens Sapiens a apărut pe scenă aproximativ cu un milion de ani în urmă. Întrebare: de unde au aborigenii această poveste? Eu nu știu răspunsul, dar dacă te interesează, cred că poți să găsești unul acceptabil.

Suntem în mijlocul craterului pe un deal pietros.

Drumul se unduiește când la stânga, când la dreapta, deși nu e nici un obstacol evident. Îi întreb pe copii dacă știu ei răspunsul. Maria consideră că e un loc sfânt, probabil legat de Visare, Ioan nu știe, iar Ileana crede că probabil nu știau în ce direcție voiau să meargă!

Ajungem la cheile Redbank și urmăm patul uscat al apei. Știi, atunci când plouă aici e apă din belșug, un râu învolburat, chiar dacă numai pentru câteva zile. Dar acum totul e liniștit, mergem pe nisip până la cele câteva iazuri și ne uităm la pești.

 Dacă ne-am fi pregătit cu costume de baie și am fi avut mai mult timp și mai multă energie, am fi înotat printre pietre, ne-am fi cățărat pe partea cealaltă și am fi explorat cheile. Dar nu suntem, așa că trebuie să îi credem pe cuvânt că sunt locuri mai frumoase decât pietre roșii peste cele albe.

E târziu și trebuie să ajungem la camping în Ormiston. După ce ridicăm cortul, gătim și mâncăm, avem ceva timp să ne relaxăm.

Lecție de geologie: stratul de sus al stâncii a fost împăturit peste cel de dedesubt, se poate vedea marginea unde s-au întâlnit.

 Este aniversarea noastră. Nu simțim cei 22 de ani, vedem doar un drum cu majoritatea momentelor fericite și câteva mai grele, care ne-au modelat și ne-au adus aici. Noi doi suntem unul, copiii sunt parte din noi și în același timp, ființe separate. Cum stăm noi și ne amintim, vedem pentru prima oară împreună o stea căzătoare, cum apare, arzând galbenă-portocalie, cu o coadă de scântei, pierind din centru și topindu-se pe cerul bleumarin. Cel mai frumos cadou!

Crucea Sudului seamănă cu un romb cu o stea micuță în interior.

Ne mutăm mai departe, spre Alice Springs, printre două creste de munte paralele. N-am mai văzut niciodată munți de felul ăsta. Trecem de gropile de ocru, către prăpastia lui Stanley, un spațiu cu lățimea de 9 metri între pereți înalți de 80, dar ajunși la parcare, ne dăm seama că nu avem timp să mergem până acolo și să ne întoarcem, pentru că trebuie să predăm mașina la ora 3.

Alice Springs arată ca un oraș de frontieră revărsat. Sunt ceva clădiri etajate prin centru, dar restul sunt case.

La apartament am spălat toate, dar toate lucrurile, inclusiv încălțămintea care avea un miros ofensiv. Ne-am cuibărit pentru două zile uitându-ne la televizor, mâncând și stând pe internet. E timpul să punem cheltuielile în computer și să păstrăm balanța financiară.

Ne mutăm din nou, în altă rulotă, mai modernă de data asta și care arată mai bine, dar aproape fără nici un spațiu de depozitare și cu gândaci (cum vom descoperi ceva mai târziu). Trecem de tropicul Capricornului. Deși pentru copii nu are nici o semnificație, această linie imaginară este la fel de importantă pentru noi ca și Ecuatorul sau Cercul Arctic; e un hotar.  

Vremea ar trebui să fie diferită, la fel și vegetația, dar încă suntem aproape de Centrul Roșu. Ultima redută e întruchipată de Karlu Karlu sau Mărgelele Diavolilor (Devils Marbles), bolovani cocoțați unii peste alții în mijlocul pustietății.

Avem dovada și explicația științifică despre formarea lor, crăpături, eroziune și condensare, care le face să se cojească rotund, dar îmi place mai mult povestea locului, despre oamenii din Visare, care încă mai locuiesc aici, în peșterile de sub pietre, oameni buni și ascunși, dar care te pot înnebuni și preschimba în unul de-ai lor. S-a întâmplat mai demult cu un copil, iar bătrânii au făcut o ceremonie mare și au cântat pământul și pietrele ca să lase copilul să se întoarcă. Acum cântecul e pierdut, nu mai au cântec cu care să aducă copiii înapoi...

Luna și bolovani scorțoși!

Mi-ar fi plăcut să ne plimbăm mai mult pe lângă bolovanii ăștia și să citesc mai multe povești, dar drumul ne cheamă. 

Lăsăm în urma noastră, pe stânga, mijlocul Australiei...

și un câine dingo.

Uluru

Uluru? Unde e asta? Ce să căutăm acolo? De ce-am vrea să vedem o piatră în mijlocul deșertului?

Răsărit de soare la Uluru, cu Kata Tjuta în stânga fundalului.

Aborigeni este numele unui trib de australieni nativi, singurul care a prins, deși sunt nenumărate triburi. Cei care trăiesc în această zonă își spun Anangu și vorbesc două limbi, total diferite între ele. Părul lor, negru și cârlionțat la naștere, se face blond când au 5-6 ani apoi se închide treptat spre maturitate.

Prima vizită este la centrul cultural, ca să înțelegem despre ce este vorba. N-avem voie să facem poze nici măcar la panourile cu explicații și atunci suntem obligați să le citim și înțelegem chiar atunci, pe loc. Tom Tjamiwa spune: ”Turistul vine aici cu aparatul foto și face poze peste tot. Ce are? Altă poză să ia cu el acasă, să păstreze o parte din Uluru. Ar trebui să-și ia altă lentilă—să vadă drept înăuntru. N-ar mai vedea atunci o piatră mare. Ar vedea pe Kuniya trăind acolo înăuntru, din începuturi. Și-ar putea arunca aparatul atunci...”

Tjukurpa, sau Cunoștința, ne învață că la început pământul a fost neted, fără nici o formațiune și strămoșii în somnul lor au început să viseze și să cânte și mișcându-se, au creat munți, ape, vegetație. Creația continuă și în ziua de azi. Apoi au venit alte evenimente, care au schimbat puțin fața lucrurilor. Toate locurile prin care s-au plimbat strămoșii sunt sfinte, iar oamenii, doar unii dintre ei, știu cântecele. Le cântă în secvențe de 20-30 de secunde, o succesiune crescătoare punctată de câteva note sacadate, procesul repetându-se de câteva ori. Apoi urmează o pauză scurtă, ca și cum n-ar mai ști ce urmează, se uită unii la alții, schimbă două vorbe, apoi reiau cântul, mișcându-se în ritmul melodiei. Bărbații se acompaniază cu două bețe uscate adunate din deșert, iar alții o pictează cu ocru pe stâncă (tutu- ocru roșu, untanu-galben). Femeile desenează povestea cu degetele în nisip, apoi o dansează înapoi în pământ.  Prin cântec, dans, desen și povești oamenii participa la Creație și se transformă în Creație.

Filmulețele de la centru cultural ne arată doar câteva dansuri, și alea incomplete, despre povestea lui Liru și Kuniya, sau despre oamenii Mala. Nu putem să primim toată informația, pentru că nu suntem pregătiți. Cei care manifestă un interes trebuie să petreacă mulți ani în comunitate și să fie invitați să participe la ceremonii și nici atunci nu vor fi inițiați în totalitate. Tjukurpa trebuie purtată în minte și în inimă, doar acolo este loc pentru imensa informație despre lume și oameni, cum să o îngrijim, cum să ne purtăm cu ea și cu frații noștri. Responsabilitatea de a transmite informația cât trebuie, cui trebuie, când trebuie este foarte mare, pentru că se poate pierde, sau cel care o primește nu e pregătit suficient și se sperie, sau împarte secretul cu altcineva și consecințele... nu pot fi exprimate suficient de bine în cuvinte.

Smochine sălbatice, vor fi roșii când se vor coace.

Uluru este un loc mult prea circulat ca să mai facă ceremonii în mod uzual. Marea majoritate le fac la Kata Tjuta ( se pronunță Cata Tiuta sau Ciuta), niște pietre aproape la fel de mari și de aceeași calitate, dar la 40 km de Uluru. Pe jos, pe un drum puțin ocolit spre niște mici oaze, ți-ar trebui două zile sau trei, adunând mâncarea din tufișurile de pe drum: aici niște fructe mov cu multă vitamina C, sau niște smochine sălbatice, acolo niște tuberculi, ceva mai încolo poate găsești niște furnici de miere (li se umflă corpul cu un lichid dulce ca mierea și devine transparent; le prind de cap și de picioare și le mănâncă corpul), bărbații vânează fie păsări, fie alte animale și tot așa, merg peste zi, mai dau foc la ierburi (ca să regenereze pământul, să se deschidă conurile, să iasă semințele), mai culeg o creangă uscată de eucalipt ca să facă un didgeridu, mai spun o poveste la foc, ajung unde au plecat. Numele pietrelor nu poate fi spus, e prea sfânt, dar au primit un nume generic: Kata Tjuta, Multe Capete. Albii le-au numit Olga, iar eu, cum mă grăbeam într-o seară și nu-mi aduceam aminte numele lor, le-am spus Katiușe.

Cele multe capete ale Kata Tjutei.

Sunt mai izolate, turiștii vin cu autobuzele să vadă apusul și eventual fac o plimbare scurtă până la un punct de belvedere. Dar mai este un circuit de vreo 7,4 km, Valea Vânturilor, care te duce peste și printre pietre. E singurul pe care avem voie să mergem,  urmând marcajul cu săgeată albastră. De departe par niște pietre rotunjite roșii-portocalii. 

Pe măsură ce ne apropiem suprafața lor devine aspră, pistruiată cu negru și vezi că sunt din pietre rotunjite mai mici, prinse parcă într-un ciment roșu. Din loc în loc se desprind și lasă în urma lor găvane, ca și cum te-ar privi.

Suntem aproape singuri pe circuitul nostru, dacă nu socotim cuplul chinez și alți doi drumeți. Teoretic, dacă am vrea am putea să mergem pe oriunde, dar mă simt supravegheată de o cioară curioasă. Ne-am așezat în trecătoarea dintre două Kata Tjute și ne mâncam prânzul, când cioara a semnalat sonor unei surori și s-a apropiat de noi, aterizând pe stâncă. 

Priveliștea prânzului.

  Am crezut că îi e foame și a venit să cerșească, precum cele din India, dar m-am înșelat; s-a uitat la noi o vreme, s-a apropiat și mai mult, printre crengile unui tufiș, a cârâit și uguit, cealaltă i-a răspuns, apoi a zburat demnă pe o înălțime, ignorând bucățelele de pâine. Dacă mergem pe unde nu trebuie, o să ne spună și o să ne pierdem drumul, vom fi vrăjiți de spirite, iar strămoșii care locuiesc acolo își vor trimite urmașii, fie un șarpe veninos, fie o altă vietate, să ne pedepsească pentru îndrăzneală. Mai bine pe drumul stabilit, printre ierburi și eucalipți.

Ajunși în parcare ne luăm scaunele pliante și ne instalăm să privim spectacolul zilnic al apusului de soare. Lângă noi sunt niște turiști pentru care s-au adus o gustare și pahare de vin. Maria citește pe i-pod, Ileana ascultă muzică, Ioan filmează și discută cu tatăl lui, iar eu fac poze. Lumina scade treptat, pietrele devenind întâi mai roșii, aproape ca un tăciune aprins, apoi stingându-se încet.

Pe drumul de întoarcere ne oprim să vedem cum se stinge lumina sub un colț de lună.

Luna nu e mincinoasa în emisfera australă, chiar crește când spune C.

O nouă zi este anunțată de către o mulțime de zburătoare, fiecare pe limba ei. O zi în care vom merge în jurul lui Uluru. Ne grăbim să ajungem la ora 8 la punctul Mala, unde un ranger ne va explica diferite lucruri despre Uluru și aborigenii Anangu în timp ce ne deplasăm spre niște chei. Întârziem puțin, discuția deja a început și nu găsesc prilejul să întreb ce caută un gard pe piatră în sus. Marta, căci așa o cheamă pe ranger, ne povestește despre proprietățile curative ale diferitelor tufișuri, cum părțile lor sunt folosite ca și medicament, fie fierte, fie uscate, fie cenușă, cum aici există un ecosistem unic în lume, pentru că este în mijlocul deșertului și totuși depinde de apa ce se adună la baza pietrei, cum a fost afectat de albi (care au venit cu ideile lor tăind în stânga și dreapta, vânând tot ce se poate, construind drumuri cum li s-a părut lor mai bine, fără să țină seama de Anangu, proprietarii tradiționali ai locului), cum se străduiesc să îl refacă prin replantare (dar tot le mai trebuiesc 30 de ani până vor putea reintroduce possum-ul, un marsupial). Așa am aflat că anumite specii de eucalipt se auto-amputează pe vreme de secetă, uscându-și crengi groase, pentru a salva trunchiul. În timp, se găuresc și în scorbura făcută vor locui possumi, sau păsări, sau alte vietăți. 

Așa cum mergem buluc după ea, ne oprim într-un loc cu picturi rupestre, un loc cu semnificație masculină. Aici îi aduceau pe băieții, nyiinka, ce se pregăteau să devină bărbați, wati. Nu vârsta, ci interesul în Tjukurpa, îi selecta. Și în timp ce pictau stânca cu diferitele nuanțe de ocru, bunicii le explicau înțelesul. Educația se continua ani întregi, prin deșert, ce să vâneze și când, pentru supraviețuire, cum să citească locul, cum să-l îngrijească, cum să-și asigure mâncare în anul care vine. Fetele, kungkas, învață tot timpul, de când sunt mici, care tufe sunt bune pentru mâncare, cum să le gătești și pe măsură ce cresc, cum să se poarte, ce să caute în viitorul soț. Adulții duc greul aprovizionării și împart între familii, pentru a nu irosii mâncarea și munca. Cel care primește acumulează datorii morale, cel care dă, e bogat! Bătrânii sunt respectați pentru vârsta lor, cunoștințele și înțelepciunea lor. Ei sunt cei care se ocupă de copiii mici, observându-i în joaca și interesele lor, învățându-i tot ceea ce trebuie.

Mai mergem puțin și ajungem în dreptul unei peșteri ovale, plină de energie feminină și bărbații ar fi bine să nu se uite, căci își vor pierde puterile. Aici s-a întâmplat ceva teribil. Oamenii Mala au venit de la miază-zi (nord în emisfera sudică) și au vrut să facă o ceremonie. Câțiva bătrâni ai lor au urcat pe Uluru și au început, în timp ce femeile lor stăteau la bază și pregăteau mâncarea. Între timp au venit oamenii Wintalka de la apus și i-au invitat la o sărbătoare de-a lor, dar oamenii Mala nu se puteau întrerupe fără să piardă ceremonia și au trebuit să refuze. Auzind aceasta, Wintalka s-au hotărât să îi pedepsească și au creat un monstru, Kurpany, ce se putea preface în orice animal. În apropiere, lângă iazul Ininti, locuia Luunpa, femeia pasăre și ea a putut să-l vadă pe Kurpany, prefăcut în câine dingo. A țipat cât a putut de tare și femeile Mala au auzit-o și au fugit, dar nu toate. Urmele fugii lor au rămas întipărite pe Uluru. Și așa se face că oamenii Mala au fost fugăriți spre miază noapte și nici nu și-au terminat ceremonia.

Pe perete în dreapta poți vedea urma unei femei Mala

Iată-ne ajunși în apropierea unui ochi de apă. Totul este verde în jurul nostru, sunt o mulțime de eucalipți, de ierburi, totul alimentându-se din apa scursă de pe Uluru. E un loc sfânt, ca toate locurile cu apă în acest deșert roșu și de aceea ne oprim înainte să intrăm în el, pentru a mai vorbi puțin. 

Ne arată un copac de 500 de ani, tăiat acum 30 de ani de către un alb, pentru că i se părea că obstrua priveliștea. Acum puteam să stăm pe bănci făcute din lemn uscat și așezate după recomandările oamenilor anangu. Martha ne arată diferite obiecte pe care anangu le folosesc în mod uzual: un paner făcut din scoarță de copac, uscat la foc pentru a se curba într-un anumit fel, având la un capăt o piatră ascuțită prinsă în rezină, un fel de ceară din plante; cu el poți sa cari, poți să agăți, să sapi; un inel făcut din iarbă, învelit în pene moi, pe care îl pun pe cap și cară greutăți. Ne-a povestit de o bătrână care mergea cu cadrul, dar pe cap purta panerul cu trei ouă!

Marta ținând unealta.

Turul se încheie aici, dar noi continuăm în sensul acelor de ceas să mergem în jurul pietrei, la o distanță de câteva sute de metri. Din loc în loc ne oprim să facem poze și să bem apă. Deși e ora 9, soarele arde, iar transpirația noastră se preface direct în sare. Drumul drept este mult mai plicticos decât cel din Valea Vânturilor, dar Uluru se schimbă mereu.

Deja mă dor mușchii gâtului, așa cum țin capul rotit spre dreapta, pentru a-i urmări metamorfoza. Sunt sectiuni întregi unde suntem rugați să respectăm dorința anangu de a nu face poze, locuri sfinte, pe care le admirăm în tăcere. Nu știu despre ce e vorba, dar crăpăturile și umbrele creează un om la capătul unui drum drept, sau o pasăre severă. Această rugăminte se extinde până la drumul de acces rutier, unde sunt instalate semne de oprirea interzisă în unghiul ce pornește din locul sfânt.

Și ajungem unde Kuniya, șerpoaica woma, s-a luptat cu Liru, șarpele veninos. Kuniya a venit din est, purtându-și ouăle în jurul gâtului și ajungând aici a avut mare grijă de ele, ca să iasă puii. De la sud vest a venit Liru, și acesta l-a atacat pe un nepot a lui Kuniya și l-a omorât. Atunci Kuniya a trebuit să apeleze la toată puterea câtă mai avea ca să-și răzbune nepotul. Iat-o cum vine în grabă.

În colțul din dreapta sus vine ca un șarpe, în partea stângă se transformă în femeie.

Se transformă în femeie și face o ceremonie, ca să producă otravă cu care să-l pedepsească pe Liru, pentru că nu a respectat obiceiurile și nu l-a îngrijit pe nepotul ei. Căzând în genunchi, a înfipt în pământ bâta ei de luptă, apoi a luat nisip și l-a aruncat peste corpul ei, ca să se protejeze de propria otravă. Când l-a găsit pe Liru, slăbit de puterea otrăvii, s-a apropiat de el dansând akuta (dans al femeilor care vor să se lupte) l-a lovit cu sulița și el a căzut, dar și-a revenit. Atunci ea l-a mai lovit o dată și de data asta l-a omorât. Apoi s-a prefăcut înapoi în șarpe și-i supraveghează pe toți cei care vizitează.

Linia diagonală scurtă e prima lovitură, cea verticală lungă este a doua, iar lângă linia copacilor pe stânga e capul de șarpe.

La sfârșit am primit răspunsul gardului: este drumul marcat care urcă pe Uluru. La baza,  undeva suficient de vizibil sunt plăci memoriale pentru cei care au căzut și și-au găsit moartea. De mulți ani este o controversă: autoritățile australiene permit cățărarea pe Uluru, oamenii anangu ne roagă să respectăm sfințenia locului și să nu ne cățărăm. Pe lângă faptul că drumul este foarte greu, abrupt, în bătaia vânturilor, fără apă, dar nici nu are baie! Durează 4-5 ore să te cațeri și cam tot atât ca să te dai jos. Turiștii care aleg să urce Uluru poluează sursele de apă, pe lângă profanare.

În centrul cultural există o carte a părerii de rău, făcută din scrisori trimise de cei care au urcat pe Uluru sau au luat pietre. După ani de zile în care s-au simțit urmăriți de o soartă rea, au ales să-și ceară iertare sau să trimită înapoi pietrele cu rugămintea de a împăca spiritele în numele lor. Un tip și-a trimis înapoi adidașii cu care a urcat pentru a fi îngropați în apropiere. Martha ne-a spus că anangu adună toate aceste obiecte într-un camion timp de 3-4 ani, apoi le duc unde numai ei știu și fac o ceremonie. Ei nu-și blesteamă locurile sfinte ca să îi pedepsească pe alții pentru neascultare, ci încearcă să îndepărteze gândurile rele din pietre.

După o scurtă pauza la camping ne întoarcem să vedem apusul de soare. Parcarea lungă are majoritatea locurilor ocupate. Oamenii sunt fie instalați comod cu masă și scaune la un pahar de vin și o gustare, fie în picioare cu aparatele de fotografiat în căutarea unui unghi mai bun. Eu urmez exemplul unui tip și mă sui pe mașină.

 Mă uit la piatră și-mi dau răspunsurile la întrebările de la început: 

Uluru este aproape de inima Australiei... 

aparține unei lumi aparte...

ne îmbogățește...