Oameni
Politețea japoneză este bine cunoscută, dar îmi place să-i constat extensia.
Conductorul de tren trece prin vagon și înainte de a ieși din compartiment, se întoarce cu fața spre noi și se înclină cu ceremonie. Încercăm să cumpărăm bilete de metrou și Mihai apasă pe butonul greșit, luând niște bilete care nu ne trebuiesc. Supraveghetorul vine să ne ajute în grabă și-și cere scuze că trebuie să așteptăm să ne returneze banii. În Kyoto fiind am scos gunoiul în stradă (pentru că era ziua de colectare) și punga noastră am găsit-o spartă și resturile împrăștiate ca și cum o mașină ar fi trecut peste ea. Ne-am dus cu o altă pungă și în timp ce le strângeam o femeie în vârstă s-a apropiat și își tot cerea scuze(nu cred că avea vreo legătură cu incidentul). Și pentru că suntem la subiectul gunoi, acesta este scos de două ori pe săptămână, în pungi mici galbene, în grămezi ordonate. Nu au coșuri de gunoi și totuși este atât de curat.
În câteva rânduri s-au oprit să ne întrebe în engleză dacă avem nevoie de ajutor.
Se construiește peste tot. Dar aici este liniște, auzi doar mașinăriile care amestecă cimentul, sau taie asfaltul. Pe jos este întinsă o prelată, ca să nu murdărească aleea. Roaba încărcată este manevrată cu atenție, dar la întoarcere se aleargă cu ea. Mașina parcată lângă șantier este învelită într-o husă de plastic. Polițistul stă lângă locul de muncă îngrădit pentru a redirecționa circulația, muncitorii ocupând oricum un spațiu mic.
În magazin ești întâmpinat cu nenumărate invitații, dacă cumperi ți se mulțumește la fel. Am văzut cum a plecat o persoană de la restaurant. Chelnerul, bucătarul și șeful de mese stăteau în stradă și se înclinau politicos către cel din mașină și au continuat să o facă până când le-a dispărut din privire.
Japonezii nu mănâncă pe stradă. Își cumpără de mâncare și fie stau acolo, fie merg cu punguța la picnic, la birou, sau undeva protejat. Li se pare o impolitețe să mergi mâncând (inclusiv înghețata la cornet). Regula nu se aplică și pentru băutură.
Trăsăturile feței ne trădează că nu suntem asiatici. Ca urmare copiii de școală aflați în excursie la Nara ne-au cerut permisiunea să vorbească cu noi, s-au prezentat cu nume și oraș și ne-au întrebat ce mâncare japoneză ne place.
Astăzi fiind în excursie la Kamakura, trei băieți și-au făcut curaj și ne-au rugat să ne facem o poză cu ei. Dar ceea ce m-a distrat cel mai mult este că am fost fotografiați pe ascuns în timp ce schimbam un moment de intimitate, bucuroși de a fi în Ginza (a se ține de mână este extensia manifestării intime în public). Observând mișcarea obiectivului am rugat-o pe doamna respectivă să îmi arate pozele și ne-am despărțit apoi numai zâmbete.
Îmi plac copiii. Au școală șase zile pe săptămână, iar duminca au activitățile sportive. Merg pe stradă în uniformele școlilor lor, trăgând de niște ghiozdane uriașe. Se ajută și au grijă unii de alții. La Nara, când unul din copii a fost prea gras ca să se strecoare prin nara lui Buda, au tras de mâini, au împins de picioare, apoi, când a renunțat, l-au înconjurat și l-au mângâiat, s-au strâns ciopor în jurul lui, ajutându-l să treacă peste moment.
Felul de a se îmbrăca al japonezilor... pentru mine are o singură explicație: sunt convinși că sunt îmbrăcați frumos. În Kyoto sunt încurajați să se îmbrace în hainele tradiționale. În anumite zile pot merge gratis pe autobuz. Dacă merg la templu primesc ghid privat. Dar cred că le face plăcere, este un eveniment special, o pregătire, o stare, o apartenență, pentru că i-am întâlnit și în Tokyo și în Nara și în Kamakura. Și nu numai femei, ci și bărbați, în haine de lucru, sau de ceremonie. În două ocazii am văzut și copii, dar presupun că avea legătură cu religia.
Mergând prin temple am descoperit că au săli speciale în care să te odihnești, să-ți mănânci prânzul, și unde ți se oferă ceai. În una din ele, deși sala era plină de oameni din diferite grupuri, era o zumzăială plăcută și liniștită.
Familia: tații păreau în mediul lor schimbând copilul de pampers, sau manevrând cărucioare, sau alinând supărarea unui copil. Am văzut destul de multe femei însărcinate sau cu bebeluși sub un an. Bunicii sunt prezenți. Și toți au o încetineală în relația cu copilul: îl așteaptă să înțeleagă ceea ce vede, să accepte interdicția, se coboară încet la nivelul lui și tot lent îl iau în brațe, ca și cum ar fi o comoară fragilă.
Bărbații în costume: sunt de toate vârstele, la toate orele, în toate locurile. Evident că i-am întâlnit în momentele de pauză în colțul clădirii la o țigară sau adunați la o cană de ceva, sau în metrou. Cămășile și pantalonii le sunt cu câteva numere mai mari, ca și cum asta i-ar ajuta să nu se simtă constrânși. Chiar și pantofii le sunt largi, ceea ce le schimbă mersul (valabil si pentru femei). În metrou și trenuri, dorm și așezați și în picioare și cu o tehnică necunoscută mie, se trezesc acolo unde trebuie să coboare.
Am văzut și vagabonzi, așezați pe jos înconjurați de o mulțime de sacoșe. La metrou un indian fără cămașă explica polițiștilor de la metrou în engleză și japoneză că nu are bani, iar ei îl invitau să meargă în biroul supraveghetorului fără să-l atingă (preț de 5 min). Nu am văzut cerșetori.
De la gazda noastră Minko am aflat că pe trotuarele mai înguste de 3m bicicliștii ar trebui să-și ducă bicicleta de ghidon, ceea ce de fapt nu se întâmplă; ci continuă să pedaleze foarte încet și nu te claxonează, cumva dându-ți prioritate.
Despre cumpărături nu pot să scriu nimic, din două motive: pentru că nu-mi place și pentru că nu ne-am dus. Este minunat să te plimbi pe străzi pe lângă magazine știind că nu vrei, nu-ți trebuie și n-ai nevoie să-ți cumperi nimic. Dar japonezii cumpără și după ce le folosesc și nu mai au nevoie de ele, le vând la mâna a doua (sau a mai multa).
Știam despre japonezi, din cărți și filme, că sunt muncitori și politicoși. Mi-a făcut plăcere să îi observ prin ochii călătorului.
Locuri
Museul Ghibli: un loc pentru copiii de toate varstele, apreciat la adevărata lui valoare în special de cei cu un număr mai mare de ani. Hayao Miazaki a făcut mai multe filme de desene animate de lung metraj și majoritatea au avut succes și internațional. Personal mi-au plăcut în mod deosebit Totoro, Spirited Away, Howl s Moving Castle, Kiki s delivery service și Ponyo. Am plâns cu lacrimi amare la Fireflies Graveyard, un film despre efectele celui de-al doilea război mondial asupra unor copii. Muzeul prezintă procesul prin care ideile lui sunt transformate în film. Este o clădire cu atenție pentru detaliu și pentru copil, cu spații minione în care sunt încorporate elemente din filmele lui în lămpi, ferestre, balustrade. Sunt căsuțe cu uși pe care le deschizi și vezi o scenă dintr-un film, este autobuzul pisică (din Totoro) cel pentru oameni mari, învelit tot în blană artificială, doar cu labele și capul moi, și cel pentru copiii mici, moale peste tot. Este și un cinematograf de 70 de locuri (în care am intrat de două ori pe atâta, stând pe scări) în care am văzut un desen animat de 15 min despre jocul unor copii la grădiniță (totul era în japoneză, dar am putut să înțelegem). Sunt camere acoperite de sus până jos cu desene, cu poze, acuarele, cu biroul lui, cu modelul de avion din Porco Rosso și borcane de murături pline cu capete de creioane. În altă cameră putei vedea cum se desenează pe celuloid, o succesiune de mișcare, probe de culoare, cum se montează și decupează filmul. Pe acoperișul clădirii este o grădină cu plante specifice zonei și un robot ca și cel din Castle in the Sky, la care era coadă ca să-ți faci poză (nu avem voie să fotografiem în interior). La toate astea se adaugă o curte interioară cu o pompă de apă, o terasă și magazinul Mama Ajuto, unde era o aglomerație de te călcai pe picioare.
Muzeul era plin de copii și părinții lor, iar noi ne-am strecurat printre ei, cei mai copiii dintre toți.
Kamakura: este la o oră și ceva în afara Tokyo-ului și a trebuit să schimbăm mai multe trenuri ca să ajungem acolo. Este munte și mare în același loc. Am făcut o excursie pe dealuri, prin pădure, am avut picnic la statuia primului shogun al Japoniei, am mers să vedem o statuie a lui Buda în aer liber (au încercat să construiască de mai multe ori clădire deasupra lui, dar au fost distruse din motive diferite și au tras concluzia că îi place al fresco), am coborât să salutăm oceanul Pacific și de pe malul ăsta, am vizitat templul și ne-am reîntors acasă. Vremea a început senină, apoi am trecut prin mai multe variante de nori și am terminat în ploaie mocănească, dar pentru noi a fost o zi minunată pentru că am petrecut-o cu prietenii noștri Ana și Doru și copiii lor, Rareș și Dara.
Orașul Tokyo mi-a plăcut: arhitectură modernă, spațiu, parcuri. Am vizitat The National Art Center, Mori Art Museum și Tokyo National Museum. Am fost in Ghinza, Ueno, Ropponghi, Shinjuku și la cea mai aglomerată traversare din lume Shibuya. Am intrat in Grădina Imperială de Est și parcul Shinjuku. Am văzut expoziții de artă în aer liber cu moriști de vânt și masa lui Guliver. Am mers în ritm cu o manifestație împotriva armelor nucleare. Am mâncat mâncare care ne-a făcut cu ochiul și ne-a plăcut.
Japonia a fost tot ce ne-am închipuit și mai mult, vom descoperi mai mult din ea altă dată. Mâine...Beijing.
Sunt în avion și fac poze la aeroport. Mă uit în jos și-i văd pe cei trei oameni care au semnalat avionului pentru a intra pe pista înclinându-se adânc spre noi. Le răspund la plecăciune în inima mea.
Sayoonara!
