Kyoto - scurtă recapitulare

Mihai: Kyoto - scurtă recapitulare din 26 octombrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Kyoto, din punct de vedere cultural sau al comorilor istorice, e concurat doar de câteva locuri din lume, probabil Roma, Paris sau Atena. A îndeplinit rolul de capitală a Japoniei pentru mai mult de 1100 de ani, aici este locul unde întâlnești Japonia. A fost prima noastră destinație din călătoria în jurul lumii, o introducere și în același timp, un test. Eu cred că a fost un început bun.  Am avut puțin mai mult de o săptămână, două zile le-am petrecut în excursii de câte o zi una la Himeji și una la Nara. Am avut noroc să avem o căsuță mică în centrul orașului. Proprietarul, Kazuya —gazda perfectă— ne-a lăsat să eliberăm casa la ora 8 seara, o zi în plus —copiii au petrecut-o toată în casă, dar noi am ieșit să vedem mai mult. Am împărțit orașul în regiuni și le-am cutreierat cu diligență. Câteva locuri sunt în centrul orașului, dar marea majoritate sunt la periferie, nord și sud, est și vest.

Maria: Zilele noastre, în afară de călătorit

Maria: Zilele noastre, în afară de călătorit din 25 octombrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Cea mai grea parte a călătoriei în jurul lumii nu este diferența de fus orar sau mers 7 km pe zi sau vizitatul templelor japoneze (multe din ele sunt suficient de asemănătoare încât să ne plictisească pe noi cei care nu suntem pasionați de temple), ci de a sta cu aceiași patru oameni, care au cu toții idei total diferite despre ce este sau nu interesant, ce elemente determină dacă muzica este bună, cum să-și petreacă cineva timpul liber, etc.

Până acum programul a fost cam așa: dorm pe minunatul tatami până când mă trezesc (6-7 dimineața), apoi migrez până la parter unde stau și citesc postări de pe NaNoWriMo sau plănuiesc cât pot de mult despre romanul pe care îl voi scrie, pentru a fi cât mai eficientă în luna noiembrie. Tata e de obicei deja treaz la această oră, fie citind bloguri fie studiind despre activitățile zilei sau citind proaspăt apăruta carte despre Steve Jobs.

Când toată lumea a ajuns jos în sufragerie și migrăm „în zonă”, simțindu-ne bine fiecare în activitățile noastre, realizăm că trebuie să mâncăm micul dejun și atunci se iau toate lucrurile de pe masă pentru a mânca fie pâine fie croasanți unși din belșug cu unt și a bea: ceai, cafea, lapte sau suc de portocale (în ordinea preferințelor Mama, Tata, Ioan/Ileana și Maria)

După ce s-a terminat micul dejun intrăm într-o perioadă agitată în care noi copiii încercăm să ne întoarcem la activitățile noastre și părinții încearcă să plece cât mai departe cu putință de locuință. Noi copiii încă nu suntem siguri de ce adulții se manifestă în acest fel.

Ajunși în stadă, mergem către destinația noastră, fiecare în ritmul lui — aceste ritmuri diferă de la om la om, în așa fel încât unul este cu mult în urmă (fie face poze fie e absorbit de peisajul cu găletușe roșii sau de crăpături în pavaj) și altul este cu mult în față.

La stopuri de obicei ne regrupăm pentru o bucată scurtă. Poate părea o metodă drăguță de a merge, dar avem de lucrat: nu toate țările sunt atât de „civilizate” precum Japonia și trebuie să ne obișnuim să mergem într-un grup unit, pentru a fi pregătiți în acele țări „necivilizate” în care nu poți să lași un rucsac nesupravegheat pentru nici măcar o jumătate de secundă.

Toți ceilalți au explicat deja despre minunatele destinații pe care deja le-am văzut până acum (locurile mele favorite sunt grădinile și tarabele care oferă gustări pe gratis) așa că o să sar peste — doar atât vreau să spun că de câte ori sunt de urcat multe scări sau ne oprim să ne tragem răsuflarea, mă lămuresc în ce direcție urmează să mergem și fug înainte să stau și să citesc ceva pe iPod touch. Până acum am reușit să citesc două cărți folosind această metodă (sau în loc de asta: mi-am plănuit romanul).

Când ajungem acasă avem deja între 8000 și 19000 de pași, echivalentul a 6 sau 16 km. Prezic că până ne întoarcem vom avea mâini și abdomene fleșcăite și picioare de oțel.

Odată ajunși căutăm fiecare o sculă electronică (laptop, iPod Touch, iPad, Kindle, Nook) și începem să scriem, citim, sau uităm la diverse lucruri. Acesta este timpul nostru liber și se pare că este „sfânt”.

Cina constă de obicei din orez (gătit într-o invenție minunată numită „gătitoare de orez”) sau tăieței cu porc și ceva verde. Pentru desert (un progres binevenit în domeniul călătoriei) înghețată sau yatsuhași — un desert japonez făcut din făină de orez, în formă de triunghi și umplut cu piure de castane, sau fasole dulce, sau ciocolată, sau căpșuni, sau banane (și lista CONTINUĂ…) sau alte umpluturi delicioase. Nu sunt ca dulciurile americane, ci mai degrabă gustul lor este subtil, suficient de dulce cât să-ți satisfacă papilele, dar nu suficient de dulce cât să vrei să mănânci ceva sărat.

După cină, fie facem o baie, fie migrăm „în zonă”.

Băile din Japonia sunt ceva care ar fi trebuit să se răspândească în întreaga lume. În dreapta intrării este toaleta, cu un scaun încălzit, care, atunci când tragi apa, pornește apa de la chiuvetă ce se scurge în bazinul de la toaletă, umplându-l, în timp ce persoana se spală pe mâini. Deși nu am văzut asta peste tot în Japonia, ar trebui să fie — salvează o mulțime de spațiu!

La stânga este dușul/baie. Există și un fel de capac pliabil, cu izolație termică, pentru a nu lăsa să iasă căldura apei. Atunci când intri, este o băncuță la dreapta, cu o oglindă și cu săpun, șampon și balsam. Mai este și un scăunel, de obicei pe podea. Chiar în față este cada, foarte adâncă. Pornești apa la cadă care se umple automat până la 80% cu apă la 45°C. În timp ce cada se umple, folosești dușul ca să te speli — toată activitatea cu săpun se face ÎN AFARA căzii. CRED că stai pe scăunel, dar nu sunt sigură. Odată limpezit, te bagi în baie și te RELAXEZI.

Am încercat să fac asta. A mers totul foarte bine până când am intrat în cadă. După cinci minute de relaxare, m-am plictisit. Sunt convinsă că aceasta este o problemă prea puțin întâlnită, mai ales la cei peste 18 ani.

După baie migrăm cu toții la etaj, cu excepția Tatei, care trebuie să doarmă în sufragerie — el pur și simplu își ia salteaua de tatami , mută masa și doarme pe covorul încălzit.

Saltelele de tatami sunt super-confortabile — sunt două (sau poate trei?) straturi, unul mai tare și altul mai moale. Avem și pilote ușoare ca aerul și foarte călduroase. Perna este mică și densă. Pe scurt…rai!

Ileana: O dată pe săptămână: Blogând Japonia

Ileana: O dată pe săptămână: Blogând Japonia din 25 octombrie 2011tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Îmi scriu în blog gândurile o dată pe săptămână. Momentan suntem în Kyoto, Japonia și mâine plecăm spre Tokyo.

Primul gând:

De-adevăratelea, nu vreau să fac asta. De ce trebuie să postez? Nu-mi place să fiu productivă. De ce nu pot doar să dorm și să fiu leneșă? De ce mi-a venit ideea asta să merg în jurul lumii? De ce n-am putut pur și simplu să-i las pe Mama și pe Tata să facă asta când vor fi pensionari? De ce —

De ce ascult eu asta? Ce e asta? E pop sau tehno? Nu, nu e tehno. E dansabilă? Ce ascult?! DE CE O ASCULT?! A, se numește „să nu fii niciodată singur” și da, da, e muzică de dans.

Evident călătoria aste e o idee proastă dacă eu, un fan credincios de rock am ajuns să ascult cântece de genul ăsta http://www.wix.com/gabrieltapuc/modern-music-hits#!my-songs

De fapt te prinde….

Okay, ai văzut ce e în capul meu și ai tras concluzia că nu e nimic. Să mergem mai departe.

Ce se presupune că trebuie să scrii atunci când faci un blog…?

Probabil că deja ai citit postările părinților mei, am văzut diferite temple, câteva grădini, și castelul Himeji. Și un alt castel, dar n-am fost niciodată vreo lumină cu numele sau detalii importante precum astea. Îmi aduc aminte un templu! Era dedicat lui Ianari, zeul orezului și al sake-ului și al negustorilor. De asemenea era dedicat și vulpilor.

A, și am văzut și câteva pagode și grădini cu pietre. Dar cred că pe ultimele le putem numi doar „grădini”. Nu știu cum e pentru tine, dar eu mă gândesc la plante când aud „grădini”.

Cred că o să-ți povestesc o zi compilată din zilele pe care le-am petrecut în Kyoto: ne trezim, Maria și Tata sunt deja pe computerele lor. Eu…fac ceva. Dacă-mi iese, încerc și eu să ajung pe un computer. În ultima vreme am lucrat și eu la un roman pe NaNoWriMo (Noiembrie, luna națională de scris)(voi explica totul în detaliu mai târziu) ceea ce este șocant. Așa cum am menționat mai devreme îmi….displace…(urăsc) să fiu productivă. Pentru că avem doar două computere, eu nu ajung întotdeauna la unul din ele. Unul este al Mariei și ea îl împarte cu Ioan. Celălalt este al Mamei, ceea ce înseamnă că nu ajung niciodată să-l folosesc. Pentru că este al Mamei, și ce e al ei este și al Tatei (și viceversa) computerul este folosit încontinuu și partea cea mai proastă e că e folosit pentru ceva foarte important, așa că romanul meu NaNoWriMo poate progresa doar în capul meu, pe iTouch-ul meu sau pe hârtie.

NaNoWriMo este prescurtarea de la National Novel Writing Month. Are loc în noiembrie în fiecare an și a fost descoperit de Maria în 2007. Totuși, a uitat de el , așa că 2008 este primul ei an ca scriitor de NaNoWriMo. Adică scrii vreo 50 000 de cuvinte în 30 de zile. Poți să scrii mai mult dacă vrei, dar dacă scrii mai puțin „pierzi” (nu se întâmplă nimic dacă pierzi). Dacă ajungi să-ți împlinești țelul, BRAVO, AI CÂȘTIGAT (nu se întâmplă nimic dacă câștigi). Dacă ai scris 50 000 de cuvinte, dar le-ai început înainte de luna noiembrie, atunci maimuțele vinovăției te vor prinde (nu se întâmplă nimic dacă te prind).

Așa cum spuneam mai înainte, programul de dimineață. Maria și Tata sunt la parter pe computerele lor, vin și eu și îmi verific Facebook, devianArt, email, YouTube, editez fotografii, etc. Dacă nu a coborât deja, atunci vine și Mama. Ultimul care coboară este Ioan. Apoi Mama pregătește micul dejun și când e gata, mâncăm. După aceia încercăm să ne dăm seama ce o să se întâmple în restul zilei. Unde mergem, pentru cât de mult timp și tot așa. Mai târziu vom întreba aceleași întrebări, dar nu-i rău să ai o vagă idee despre ceea ce se petrece.

Când suntem gata de plecare ne umplem sticlele de apă, ne verificăm rucsăceii, ne punem Scottvest, pantofii și ieșim, apoi Mama ne dă pe mâini cu spray anti-goange. Asta nu ajută, pentru că goangele ne mușcă de picioare. Și apoi plecăm spre templul pe care-l vizităm în ziua respectivă.

Pe drum: Maria și Ioan se prostesc și nu-știu-exact-de-ce-eu-1.-nu-sunt-invitată-și-2.-nu-vreau-să-fiu-invitată-pentru-că-mă-irită. Mama și Tata merg și apoi….discută….în ce direcție să o ia. Asta înseamnă întrebări „În ce parte? Stânga? Bine, hai la stânga”. Noi copiii o luăm la stânga și părinții se întorc spre dreapta. Auzim imediat „De ce mergeți în direcția aia? Tocmai am spus «Nu, stai puțin, la dreapta»”. Ca urmare se aud multe priviri răzbunătoare și bombăneli. Alte scenarii includ, dar nu se limitează la: oprit în mijlocul străzii și consultat mai multe hărți pentru mai mult sau mai puțin timp, sau mers extrem de încet, sau extrem de repede, sau să ne pierdem. Sunt convinsă că o să ne reamintim de aceste timpuri și o să râdem. După mulți ani. Probabil la beție.

La un moment dat vom ajunge la o stație de autobuz, ne vom urca într-unul și vom călătorii pentru un număr diferit de stații. În acest timp, îmi voi asculta iPod-ul. Sunt cel puțin 1200 de cântece, dar eu le ascult doar pe acele câteva, în jur de 50. Motivul pentru care celelalte 1150 sunt acolo este pentru că obișnuia să-mi placă Natasha Bedingield, sau săptămâna trecută îmi plăcea Lady GaGa! Ce-o să se întâmple dacă după ce-mi trece faza asta cu Trapt, o să vreau să-i ascult din nou muzica, dar n-o să pot pentru că am scos-o de pe iPod? Și uite așa se acumulează muzica de prisos.

(S-ar putea să-mi sugerezi o soluție pentru problema mea: să fac sync mai des. Aici e partea în care eu mor de râs și ultimele mele cuvinte sunt „Daa. Așa-i”.)

Totuși am niște liste de cântece foarte faine. Pune un comentariu dacă vrei să vezi ce-mi place în afară de Lady GaGa.

După ce coborâm din autobuz, mergem o mulțime și până la urmă ajungem la primul templu al zilei. Apoi ne plimbăm primprejur, admirăm arhitectura și Buddha și ne tot așezăm. Motivul pentru care ne așezăm este că Mama și Tata au alte „discuții” în ce direcție să o luăm. Mama va vrea să mergem în partea asta, Tata va vrea în partea aceea și vom regreta mai târziu acest stat în picioare din timpul deliberărilor. Mai stăm jos și în timp ce ei merg într-o direcție spunând „de ce nu ești fericit/ă? Ai câștigat! Bine, vrei să câștig eu? Atunci hai să mergem în direcția pe care o vreau eu!” După care o iau în cealaltă direcție și actualul „câștigător” spune „nu! Mă simt groaznic acum! Hai să mergem pe drumul tău!” După 5 sau 10 minute se decid în ce direcție și atunci le spun Mariei și lui Ioan să se „extragă”din iTouch-urile lor și să mergem.

După primul templu, mergem la al doilea. Acolo iar mergem, admirăm și ședem. Și ne întoarcem la prima etapă și repetăm.

Bineînțeles, în acest moment te întrebi: „Și nu mâncați?” Bineînțeles că mâncăm. Dacă n-aș fi eu aici nu am mânca de loc. Pe la ora 1:30 pm încep să întreb „Când mâncăm? Și după asta mâncăm? Mâncăm acum? De ce nu mâncăăăăăm?” Tata își menține opinia că lui nu-i trebuie să mănânce. Maria e la fel. Mama poate aștepta până la cină. Ioan obișnuia să fie de partea mea, dar m-a trădat, învățând cum să facă față atacurilor de foame. Asta ar putea, sau ar putea să nu fie datorită faptului că eu, spre deosebire de el, am învățat că înghețata nu este importantă pentru supraviețuire.

Până la urmă găsim un restaurant și mâncăm, și după aceia Tata se plânge de cât de mulți bani am cheltuit pe mâncare. Și mai târziu, când ajungem la templul următor și trebuie să plătească pentru biletele de intrare, eu încerc să nu mă plâng cât de multă mâncare am fi putut cumpăra cu banii cheltuiți pe zisele bilete.

Și după ce am terminat cu tot mersul și toate templele, reușim să ne convingem părinții să ne aducă înapoi acasă, unde ne ducem la computere și rezolvăm diverse lucruri. Mâncăm cina, discutăm ziua de mâine sau alte lucruri și în general ne simțim bine.

Impresii

 Kon-nici-ua!

În ultimele zile am luat Kyoto la picior. Am văzut temple budiste și altare shintoiste.

Cea mai bună zi

Mă trezesc la 4 dimineața și pentru o vreme zac în pat imaginându-mi că scriu despre tot ce nu pot să sufăr la Japonia. Nu prea am despre ce să scriu, sunt aici doar de câteva zile și încă încerc să mă adaptez la fusul orar.

Am ajuns cu bine, cele 14 ore de zbor n-au fost chiar așa de îngrozitoare cum ni se părea la început. Avionul de fapt urma să-și continue zborul până la Taipei, am fost noi și o mână de oameni care am coborât în Osaka. Siberia se vedea superb și mi-a adus aminte de imaginile nemaipomenite de când am zburat deasupra Groenlandei în ’96. După acel an, am zburat de nenumărate ori peste, dar mereu au fost nori. Mă uitam la pământ, la expansiunea imensă de zăpadă și gheață, magnific. Foarte probabil că nu o să mai vedem ceva asemănător niciodată. La imigrare ne așteptau, am avut fiecare agentul nostru. Aeroportul era fantastic, dar cu adevărat nu aveam timp să-l explorăm. Prima încercare de care trebuia să trecem era să găsim un bancomat care să funcționeze cu carduri americane. Apoi să ne luăm permisul de tren, să găsim trenul, apoi gazda. Permisul de tren Kansai este oferit o singură dată vizitatorilor Japoniei și l-am ales pentru două zile, pentru a economisi o sută de dolari. Asta a însemnat că a doua noastră zi, adaptați sau nu la fusul orar, am mers în excursie de o zi la castelul Himeji.  A fost o introducere nemaipomenită, cel mai frumos și extraordinar castel din Japonia, o grădină frumoasă pe care am vizitat-o după, biciclete gratis prin orașul Himeji, prima încercare de a ne găsi ceva de mâncare, primul restaurant — doar noi cinci și bucătarul.

Castelul Himeji

Castelul Himeji

Ohaioo gozaimasî! Bună dimineața din Kyoto!

Mă răsfăț cu o ceașcă de ceai privind la grădina interioară a casei.

Ne trezim treptat și după un mic dejun în care toată lumea vorbea peste toată lumea, plecăm spre gară să luăm trenul spre Himeji, unde se găsește unul din cele mai vechi și mai bine conservate castele medievale din Japonia. Trecem pe lângă cel mai lung pod suspendat.

Pentru că avem de mers destul de mult ne închiriem niște biciclete.

Castelul este supranumit Cocorul Alb, pentru că seamănă cu un cocor care își ia zborul și pentru că a fost vopsit alb, după o metodă specific japoneză. A fost construit de Tokugawa Ieyasu (personajul principal din Shogunul de James Clavell), pe locul castelului mentorului său (pe care tot el l-a ars după ce a trecut prin sabie toți membrii familiei). Ca orice castel feudal are nenumărate  caracteristici de apărare.

Poarta principală are un zid lateral de pe care se pot arunca pietre și sulițe în atacanți.

Drumurile sunt întortocheate și relativ strâmte pentru a nu da loc dușmanului să se desfășoare.

Porțile au o poartă mai mică, ca să-i căsăpească mai bine.

Și din orice parte sunt acele mici ferestre pentru trasul cu arcul.










Castelul nu a avut de susținut nici o bătălie, decât cea cu timpul. Fortăreața este în renovare și am avut posibilitatea să vedem cum arată zidurile și acoperișul de aproape.

Ca orice lucru complicat, castelul este făcut din lucruri simple: piatră, bambus, sfoară și pământ (la care se adaugă zeamă de orez, ulei, șa.)

Ce este de admirat la japonezi este că ei renovează folosind metodele tradiționale. Au școli pentru a-și crește următoarea generație de meșteri.

Alte lucruri interesante: turnul principal are o aparență de cinci etaje, dar de fapt are șase. Toți pereții interiori au rasteluri pentru puști, sacii cu praf de pușcă, sulițe.
Pe orice acoperiș sunt la colțuri pești, ca să-l apere de foc.

Castelul este construit urmând conturul reliefului și ca urmare un grânar a fost construit curb (singurul din Japonia).

Fiecare shogun care a avut în grijă castelul și-a adăugat sigiliul său (care se vede în olanele de la acoperișuri).


Clădirea în care au locuit femeile care aveau grijă de prințesă era ca un hol lung cu camere laterale. Diferența între el și Versailles consta în dimensiuni și decorație.


În curtea castelului era organizată o expoziție de crizanteme (este floarea națională a Japoniei) și urmau să arate superb în câteva săptămâni. Aveau chiar și bonzai din crizanteme!

Un castel respectabil are și un șanț cu apă.






De aici am plecat la Koko-en, un fel de grădină botanică unde am văzut dedicația cu care își îngrijesc exponatele (și putem doar să presupunem câtă muncă se ascunde în spatele a ceva simplu și frumos)








Suntem flămânzi și ne reluăm eforturile de a găsi un loc unde să mâncăm ramen (mai încercasem și la venire, dar n-am reușit). Paralel cu strada principală este una comercială, ca un fel de Lipscani, unde sunt magazine pentru turiști (kimono, sake, haine, etc). Am rugat pe cineva să ne îndrume.















Proprietarul ne-a explicat ce trebuie să facem: ne ducem la un automat cu multe butoane și prețuri și apăsăm pe ce vrem să mâncăm, punem banii și mașinuța ne dă un bilet, pe care noi îl dăm bucătarului. Apoi ne așezăm pe scaune și așteptăm să ne dea mâncarea. Nici acum nu știm ce am mâncat, dar știu că eu am avut porc cu ciuperci și alge de mare și a fost excelent!






Pe drumul de întoarcere am fost gardianul lor și am coborât la stația corectă, iar nu la capăt de linie.

E ora 20:30 și mi-e foarte somn. Oyasumi nasai! Noapte bună!

Prima zi

E ora 10 seara acum și suntem deja în camera de motel. Am mai stat aici cu mult timp înainte și soției mele nu i-au plăcut paturile. Am încercat să iau alt hotel dar  până la urmă tot aici am ajuns. De data asta am încercat camera 39.

Deci asta a fost prima zi. Epuizantă. Mi-am imaginat un program lejer, aproape plictisitor până pe la ora 13-14, când urma să ne luăm mașina închiriată și să conducem liniștiți la aeroport. Nici pomeneală. Se pare că a pune o casă „la naftalină” pentru un an e destul de complicat, de curățat totul, de golit toate dulapurile de mâncare, de acoperit toată mobila, de spălat totul. Ileana Ruxandra ne-a făcut să ne desfacem toți bagajele și apoi să le punem la loc, multe întrebări și explicații și chiar noi probleme ce trebuiau rezolvate. Am plecat până la urmă la 16:41. Cu ajutorul bunilor noștri prieteni totul a fost gata. N-a fost plăcut să conducem prin întuneric și ploaie. Am reușit, am plecat și e adevărat și nici măcar nu-mi dau seama ce simt.

Stadiile de Plecare

20: Realizarea că plecăm în 20 de zile. Mersul la biblotecă și școala elementară pentru a le invita pe profesoare și biblotecare la petrecere.

19: Distrusul și scanatul manualului de psihologie. Plănuitul romanului continuă.

18: Plictiseală. Neproductivitate.

17: 17 zile nu ajung. Plecăm prea devreme. N-o să ajung să termin nimic. E prea puțin timp!

16: Am un plan și este destul de mult timp ca să le termin pe toate. (Mai pe seară: PLECĂM! YIPPEEEE!)

15: O zi normală dar productivă. Am citit.

14: Biserică. M-am uitat la Fantoma de la operă.

13-4: Scanatul cărților de călătorie în timp ce mă uit la filme. Citesc în pauzele de scanat.

3, 2, 1: Nu există un moment liber. Lucrăm de la dimineață până seară.

0: Am pornit. Nu simt incă că am plecat. 

Dacă am vre-un sentiment, este că mergem pentru o vacanță în Japonia.

Suntem în mașina inchiriată de la aeroport. Dan McCauley ne-a dus până în Elmira: mulțumim! Este o mașina gigantică pentru noi. Pot să stau în spatele Mamei și să bat la mașina fără să îmi stea umeri la jumatatea capului.

Azi dimineață m-am sculat mai târziu ca de obicei— la ora 6:30 în loc de 5:30.

M-am dus jos și am început să citesc despre schizofrenie. Asta este fiindcă am un personaj în romanul de NaNoWriMo (un fel de concurs în care oamenii încearcă să scrie 50,000 de cuvinte în luna Noiembrie) care are o problemă de genul ăsta. Vroiam să văd ce fel de chestii pot și nu pot să pun în roman ca să fie realistic.

Până să termin cu asta, au venit și cealalți jos și a început treaba: mutatul filelor de care nu am nevoie în jurul lumii. Ștersul filelor de care nu am nevoie, punct. Scrisul oameniilor de la grupul de scris la care aparțin. Cumpăratul muzicii pe care n-am apucat s-o cumpărăm până acum.

Și peste toate, mai era și casa de împachetat. Am pus cearceafuri pe toate suprafațele. Am desfăcut și refăcut bagajul. Am terminat mâncarea.

Pe scurt, la ora 16 zis "la revedere" casei și am pornit spre familia McCauley. Fetele erau foarte excitate că le-am adus fistic și doi saci plini cu haine. Copiilor le-a plăcut în special mult mașina ("este așa de curată!"). Părinții lor ne-au făcut niște poze de noi cu bagajele și Scottevest și am pornit cu Dan spre Elmira.

Când Tata a zis că avem prea multe bagaje (și chiar avem: șase ghiozdane și cinci haine groase de iarnă), Dan a râs și a zis că n-a văzut în viața lui o familie de cinci luând atât de puține bagaje pentru un weekend; cu atât mai puțin pentru cinșpe luni!

La revedere

Plecăm! Este un amestec de sentimente.

Bucurie: urmează să trăim cele la care am visat de atâta vreme.
Tristețe: oamenii de care ne simțim apropiați nu vin cu noi, vor participa în oarecare măsură la aventurile noastre, dar  noi nu vom mai fi parte din viața lor ca până acum.
Nerăbdare: să ne vedem pe drum, ca o confirmare.
Angoasă: cum o să facem față încercărilor?
Protecție: ne ajutăm să trecem peste minime, e doar o formă de a face față emoțiilor.
Ghidușie: uite ce facem noi, hi, hi, hiiii!

Se încheie o etapă din viața noastră. Până acum am făcut aceeași pași ca majoritatea lumii: liceu, facultate, servici, familie, copii. Avem dovezi la tot pasul că se termină: ultima zi de servici, împachetarea hainelor și prepararea casei pentru a fi nelocuită (cearșafuri peste tot, ca în "Marile Speranțe"), anularea serviciilor. Cel mai greu de terminat este mâncarea! Am crezut că Mihai exagera când plecam în vacanță  cu copiii și el rămânea să lucreze, că i-ar trebui o lună să termine mâncarea din casă, dar acum am dovada că avea dreptate. Am dat o mulțime de pachete, noi cinci mâncăm trei mese pe zi și totuși mai este!

Ne-am luat la revedere de la cei pe care îi cunoaștem. Când ne-am mutat în State (avem antecedente de a ne abate de la traseul majorității) prietenii ne-au vizitat acasă pe rând (cu toții aveam copiii mici) iar părinții ne-au condus la aeroport și ne-au încurajat. Acum am trecut prin câteva petreceri și toate organizate în cinstea plecării noastre. Și mi s-a încălzit inima pentru că am simțit grija și bucuria oamenilor pentru noi. Vă mulțumim tuturor pentru gânduri și urări.

Plecăm...lăsăm toate lucrurile, facem al ț-șpelea control, stăm puțin, ca rușii, spunem o rugăciune și încuiem. Drumurile ne sunt deschise...

Și cum spunea bunicul Grigorie: "Tăiem crângurile în două!"

Petrecerea de rămas bun

O mulțime de prieteni au trecut astă seară pe la noi pe acasă pentru a-și lua rămas bun. Le mulțumim tuturor. Și-au făcut timp, au lăsat la o parte programul lor încărcat și au venit să ne vadă, să afle despre planurile noastre, să vadă filmulețul cu traseul plănuit și să ne ureze noroc. Uneori a fost un rămas bun emoționant, dar a fost și distractiv și s-a încheiat cu o luptă cu baloane și dans. Copiii au organizat o mică expoziție, lucruri pe care urmează să le luăm cu noi, înșirate pe o masă, cărți pe care le-am sau le citim și un bagaj gata făcut, numai bun de încercat pe umeri.

Expoziția