miercuri, 18 iulie 2012

Kuala Lumpur



Părea ciudat să trebuiască să luăm trenul de la autogară ca să ajungem în oraș, dar asta  era realitatea. Eram la 40 km depărtare de capitala Malaeziei. Mihai a reușit să aleagă dintre trei rețele, să cumpere bilete și să ne ducă pe platforma corectă. Apoi am mers cu rucsacii grei în spate, încercând să găsim acul în carul cu fân. Am crezut că o sa fie ușor să găsim adresa, dar nu era nici o hartă... Ne-am ales un colț, ne-am așezat cu bagajele și l-am lăsat pe Mihai să caute. După jumătate de oră de învârtit, a găsit hotelul. Fusese acolo tot timpul!
O pensiune terasată, cu băi în comun și o mulțime de scări, ne oferea o cameră liniștită pentru întreaga familie. În timpul zilei ne dădea sentimentul că era numai pentru noi. Cum venea seara, învia dintr-o dată, oameni care mâncau la bucătărie, fumau și ascultau muzică tare pe telefoanele proprii. Din fericire pentru noi pe la miezul nopții se duceau la culcare. Urma să fim sculați cu melodia Cristinei Perry ”Jar of hearts” (Borcanul cu inimi), cântată în continuu, până când ni se făcea rău de ea. Totuși, nu ne-am mutat, avea internet bun și asta e o raritate.
Principalul raison d etre aici era să obținem vize pentru Africa de Sud. Mihai s-a uitat peste cerințe înainte să plecăm și a hotărât să încercăm să le obținem din Singapore sau Malaezia. Încercând să completeze cererile pe internet, a citit: aplicați în țare de origine sau în cea de rezidență. Asta nu era posibil pentru noi. Și-a încercat norocul în Singapore și a primit un refuz categoric. Acum încercam din nou în Kuala Lumpur.






Primul lucru luni dimineață, pornim spre Înalta Comisie a Africii de Sud. Am trecut pe străzi curate, dar cu o mulțime de reparații, pe lângă clădiri vechi, vânzători de mâncare, oameni care merg la lucru, poduri suspendate între zgârie nori.
La etajul douăzecișidoi al unui turn modern, ne-am prezentat problema, avem nevoie de vize, dar am primit același răspuns. Totuși am insistat, i-am dat cartea noastră de vizită, i-am spus de călătoria noastră în jurul lumii, despre blog. Asta părea să meargă. Nu ne-a promis nimic, dar ne-a dat hârtiile să le completăm și ne-a acceptat pașapoartele. De-acum, așteptăm.
N-am vizitat nimic, doar ieșeam din cameră să mâncăm și să cumpărăm de-ale gurii. Personalul hotelului nu înțelegea: de ce nu ieșim să vizităm orașul? Sunt atât de multe lucruri de văzut... Până la urmă am ieșit, după ce am plătit pentru procesarea vizelor, tot sperând pentru un răspuns pozitiv.
Ce-am văzut?







Muzeul Islamic se află într-o clădire modernă, cu marmură albă și neagră, domuri acoperite cu gresie albastră și modele geometrice mate pe ușile de oțel lucios. 







 Începe cu explicații despre moschei — cum au apărut, modificarea design-ulu, adaptarea la cultura unei țări. Peste tot în jurul nostru erau modele la scară ale celor mai importante moschei din lume. Copiii au recunoscut pe cele pe care le-am vizitat: Taj Mahal, pe cea din Xian... 




Modelul la scara al moscheei Al-Haram





Am învățat despre mirab, o mică nișă, întotdeauna orientată spre Mecca; despre muezin care cheamă oamenii la rugăciune de cinci ori pe zi; am văzut un grafic despre care rugăciuni sunt spuse și unde pe pământ în timpul unei zilei.
Pe un plan înclinat am văzut Kiswah, acoperitoare din mătase neagră brodată cu aur ce stă pe Kaaba, Casa Domnului din Mecca. Este schimbată anual, în timpul Hajj-ului, al pelerinajului (una din datoriile sacre ale oricărui musulman din lume).






Am văzut numeroase Coranuri, scrise și iluminate de mână, pe pergament sau pe hârtie de in, mari sau mici. 








Uneltele pentru această muncă și ce însemna să fi caligraf. 




Scriere nasta'liq, Iran
23 ian. 1850 AD/ 9th Rabi'ul awwal 1266 AH
Certificat de căsătorie
Multele desene care intră într-o faianță.


Expoziția continua, concentrându-se pe arta islamică în diferite părți din lume: India, China, Malaezia, Mongolia.

Islam întâlnește China!
Rama este făcută din diferite rugăciuni, iar cele trei diamante spun:
religia din fața lui Allah este islamismul.

 Nu doar modă și bijuterii, ci și arme, vase uzuale și unelte.








Răspândirea Islamului a însemnat răspândirea cunoștințelor: în astronomie, în medicină (au pus capăt sângerării ca metodă universală de tratament și au îmbunătățit îngrijirea rănilor), în transport (un sextant rudimentar îi ajuta să ajungă la locul intenționat tăind apele direct, fără să mai meargă de-al lungul coastei). Au adus cu ei secretul hârtiei din China, l-au adaptat la plantele existente (in) și au organizat un sistem de copiere a manuscriselor care le permitea un volum mai mare de lucru.



Frunză caligrafiată aurită
Hârtie, Turcia otomană sau Siria
1924-5 AD/ 1324 AH

Condițiile de viață le-au determinat felul de a se îmbrăca (o haină largă de purtat pe deasupra în zonele cu praf și vânt) sau obiectele de zi cu zi (nomazii aveau lucruri colorate și frumoase; statutul social le era exprimat prin bijuterii și bogăția hainelor).





În muzeu se afla și colecția personală de baticuri a Anei Dunham (mama președintelui Obama). Pe lângă un mesaj rulat în continuu de la atunci-senatorul Obama, despre importanța împuternicirii femeii și rolul ei în menținerea acestui meșteșug) erau și informații despre cum se pictează pe batic, explicând uneltele și culorile folosite în procesul creării.



Pânză lungă pentru brâu
Desenat de mână pe bumbac


Chiar peste drum era Moscheea Națională, cea pe care puteam să o vizităm. Am profitat de ocazie și ne-am dus, pentru că majoritatea moscheelor sunt închise pentru cei care nu sunt musulmani. De ce-aș vrea să vizitez o moschee? De ce nu? Am văzut oameni rugându-se în temple budiste, hinduse, șintoiste, în biserici, în moschee în India, de ce nu și într-o moschee dintr-o țară musulmană? 

Dând spectacol!




Ni s-au dat abbaya, acele rochii lungi, și o glugă, ni s-a spus să ne descălțăm și am fost lăsați să ne plimbăm pe unde vrem. Este o moschee cu design modern, cu fântâni arteziene chiar lângă turn, coloane subțiri alb cu auriu sau negru cu auriu, un acoperiș în zig-zag suspendat deasupra locului de rugăciune. Nu aveam voie să intrăm înăuntru, dar puteam să ne uităm la imensitatea ei, la candelabrele de cristal, la vitraliile albastre. Era liniștitor. 






Maria abia aștepta să se dezbrace de haină, se simțea oprimată de obligația de a o purta. Ileana și cu mine ne simțeam ca și cum ne-am fi jucat cu hainele din garderobă. 


Poți să spui ce oră e?


Muzeul Național, deși într-o clădire frumoasă, nu m-a impresionat în nici un fel. Istoria locului era prezentată într-o manieră clasică și plictisitoare. Totuși am aflat ceva nou și aici: feluri de a purta „pălăria” regală.





Tengkolok este reprezentarea simbolului social al celui care îl poartă prin culoare, formă, model și material.

Băieții s-au dus să viziteze Centrul de Păsări (și cu asta au împușcat două rațe: au petrecut timp împreună și și-au satisfăcut dorința de a vedea păsări).





Ce mai e de spus?
Strada Petaling este cea mai importantă stradă comercială. Doar cu două cărări, largi cât numai pentru o persoană, strada este ocupată cu imitații ieftine ale ultimei mode: pantofi, centuri, poșete sau parfumuri. Era sufocant să mergi printre ele, și devenea și mai groaznic când vânzătorii încercau să-ți vândă ceva. 


Poză dintr-un unghi mai puțin aglomerat.







 Dar, pe marginile acestei străzi se găseau minunate food court, piețe cu mâncare. În mijloc, mese și scaune. Uită-te-n jur: vrei tăieței? du-te la stânga. orez prăjit? acolo; mâncare indiană? în spate. Comandă și stai jos, o să plătești când îți aduce mâncarea. Oamenii vin singuri sau cu toată familia, să se distreze sau să citească ziarul. Când au terminat de mâncat, vânzătorii vin să-și ia farfuriile proprii, iar ultimul șterge și masa.



Dacă nu vrei să mănânci, poți să ai o gustare de fructe sau castane.





Sau să bei un suc de trestie de zahăr proaspăt stors.





Sau doar să te uiți la oameni.
Povestea se termină cu bine: avem vize pentru Africa de Sud. Terima kasi! Mulțumim! Ne facem bagajele, luăm un taxi și ne ducem la aeroport.
Selamat tinggal! La revedere Malaezia!



joi, 12 iulie 2012

Melaca


Selamat datang! Bine ai venit în Malaysia!

E o zi înnorată și ne căutăm autobuzul spre Melaka. Autogara este uriașă, cu cel puțin o sută de locuri de parcare pentru diferitele autobuze. În interior sunt restaurante, bazar și oameni mișcându-se în toate direcțiile. Ne suim în autobuz și picotim tot drumul. Ce căutăm noi aici? Melaka este un Monument al Umanității și nu trebuie să fim în Kuala Lumpur până luni.





Năpădit de malaezieni în fiecare vacanță sau sfârșit de săptămână, centrul Melakăi este micuț și poți să-i vizitezi toate obiectivele într-o plimbare plăcută. Are deasemenea un amestec de influențe portugheze și olandeze. Pe vremuri era locul de elecție să aștepți trecerea musonului ca să poți traversa oceanul Indian. În 1500 era un loc plin de viață și afaceri. Dovadă a importanței portului în comerțul cu mirodenii sunt zidurile fortului, construit de portughezi. Au sperat să controleze piața asiatică și voiau să fie pregătiți, să se lupte cu cei care ar fi vrut să le ia controlul. Au făcut doar o mică greșeală: au omorât și vândut în sclavie populația musulmană. Negustorii musulmani și-au schimbat rutele, lăsându-i stăpâni pe un port muribund. O sută de ani mai târziu, strâmtoarea a fost cucerită de olandezi, care au construit și ei ceva clădiri, iar două sute de ani mai târziu, au schimbat-o pentru Sumatra cu britanicii. În secolul XX a devenit parte din Malaezia.



Poarta cetății A-Famosa






Șiragul de clădiri vechi găzduiește acum muzee: de literatură, de timbre, al lumii musulmane, al frumuseții, douăzeci și patru de muzee în total. Pe străzile din jurul lor circulă ricșe decorate grotesc cu flori de plastic și cu muzică urlând la maxim din boxe puse sub scaun. Unii turiști plătesc bani ca să fie plimbați cu ele.






Am trecut podul ca să intrăm in Cartierul Chinezesc, supravegheat de un dragon foarte lung și colorat.







Ne îndreptăm spre casa olandeză. Ușa dublă este pe jumătate închisă, pe jumătate deschisă. Casa micuță, cu pereți albi văruiți, are un etaj nemobilat și o curte interioară cu fântână. În ea trăiesc doi pești aurii. Pe vremuri ar fi fost dovada că apa este bună de băut, astăzi rolul lor este să mănânce larvele de țânțari. 





Bucătăria.

Toată strada este cu case micuțe, fiecare cu decorațiile ei.  







 Una din ele era numită Casa Muzeu Melaka, dar de fapt era un magazin de antichități. Când am intrat, proprietarul arăta ceva unor potențiali clienți.







 Pe o masă rotundă ceaiul se răcea în niște cupe micuțe. Am zâmbit recunoscând felul de a face afaceri: vrei ceva, dar nu o arăți, te prefaci interesat de altceva, întrebi, ți se arată, refuzi, te prefaci că pleci, ești chemat înapoi, ți se oferă ceai, discutați, mai bei ceai, și tot așa până când se ajunge la un preț convenabil. Noi ne-am uitat la obiecte și am mers în camera din spate, care dădea în alta, care se deschidea într-o terasă, care se continua în altceva, părea fără sfârșit.  




Monede chinezești cusute cu mătase roșie.





 Ne-am întors afară și era cât pe ce să trecem de muzeul Baba Nyonya.
Se spune că o prințesă chinezoaică din dinastia Ming a venit să se mărite aici și a adus cu ea 500 de bărbați. Aceștia s-au căsătorit cu fetele locale, iar copiii lor au crescut vorbind malaeziana. Bărbatul este numit Baba iar femeia Nyonya. Cultura lor dispare într-un fel, schimbată de stilul de viață modern. Camerele pe care le-am văzut păreau stop-cadru într-un timp dispărut. Sufrageria avea scaune de abanos încrustate cu sidef, iar zidurile erau acoperite cu mătase brodată cu păsări și animale. 


Aceste scaune sunt de la Muzeul Național din Singapore. ”Vaza” de sub masă este o oliță de noapte.





Era separată de restul casei printr-un paravan sculptat cu geamuri givrate. Femeile nu puteau fi văzute de oaspeți, dar ele îi puteau observa printr-o crăpătură îngustă din paravan. Ne-am dus la etaj, pe o scară care avea treptele sculptate pe dedesupt, ca să aflăm că putea fi închisă și încuiată ca și o cutie. Asta ajuta cu un soț infidel sau oprea hoții, ne spune ghida. Dormitorul era după o mică antecameră cu scaune. Dormeau într-un pat cu baldachin, învelit în pânză pe toate părțile, lăsând doar o parte deschisă. Neavând apă curentă, se spălau în lighean cu apă din cană. În podea era o gaură acoperită. Se pare că dacă venea un musafir nedorit, bărbatul putea să spioneze și dacă chiar nu îi plăcea individul, răsturna olița peste el!
Erau expuse hainele de nuntă, făcute din mătase brodată. Trebuiau să fie purtate peste o bluză aspră făcută din bambus, pentru a fi protejate de transpirație (pentru că nu puteau fi spălate, și nu exista curățătorie chimică).
Într-o altă cameră erau exponate legate de boală (zidurile casei ar fi fost decorate cu negru) sau moarte (totul era albastru, inclusiv un giulgiu de mătase brodată cu care acopereau sicriul). Nunțile, zilele de naștere și Anul Nou erau roșii, cu darurile de bani în plicuri roșii, tăieței care simbolizau viața lungă, ouă pentru a avea copii sau nepoți, zahăr pentru dulceața vieții.
Casa Baba Nonya





Pe măsură ce treceau anii, gramofonul și-a făcut apariția, apoi radioul, decorația camerelor s-a schimbat, ajungând să semene cu una englezească. Aveau și un stingător de incendiu de formă conică. Ne-am reîntors la parter să vizităm bucătăria atât de modernă pe timpuri, cu cutie de gheață și plită, cu vase albe pentru folosința uzuală, colorate pentru sărbătoare și alb-albastre pentru înmormântare. Muzeul aparținea descendenților familiei care și-a început viața de cuplu în această casă în jurul anilor 1900. Erau câteva poze: la nuntă, alta cu patru copii, apoi cu nepoții, iar în 2010 doar urmașii. Nu am avut voie să facem poze.
Felul acesta de a trăi dispare, dar gătitul, mâncărurile în stil baba nonya, încă există. Am gustat din tartele cu ananas (mai mult un fel de fursecuri cu gem) cendol (sendol) fasole roșie dulce, fidea verde, gheață mărunțită peste care se pune un sirop de lapte de cocos îndulcit cu sirop de palmier.




Vine seara și numărul oamenilor crește. Vânzătorii își pregătesc marfa, tarabele cu mâncare se pregătesc pentru valurile de oameni ce vor inunda cartierul chinezesc în căutare de mâncare și distracție.



Roată de apă reconstruită; obișnuia să distribuie apă negustorilor.


Cea mai veche moschee din Malaezia. Turnul muezinului seamănă cu o pagodă etajată.

Într-un fel este la fel și totuși diferit de Penang (Melaka și Penang sunt listate împreună ca Monument al Umanității). L-am vizitat chiar înainte să zburăm în Noua Zeelandă. La fel, pentru că prezintă același amestec de culturi chineză, malaeziană și indiană, aceleași clădiri, același fel de trotuare acoperite care îți permit să te plimbi fără să fi deranjat de ploaie. Diferit, pentru că are o temă, este  micuț și organizat. au oprit un proiect modern pentru că au găsit o fântână și un colț de fortificații, le-au salvat, au lărgit aria și au pus niște anunțuri. 






 Biserica lui Hristos, Stadhuyst au ceva în comun cu centru orașului, aproape că te aștepți să vezi o căruță cu oameni în costume de epocă.  



Biserica lui Hristos în fundal, Stadhuyst, primăria, pe partea dreaptă.






Penang este împrăștiat printre clădiri moderne, afaceri, străbătut de străzi aglomerate, având doar mici pâlcuri care nu se conectează. Știu că sunt mulți oameni cărora le-a plăcut Penang, pentru mâncare și atmosferă, dar poate că nu au vizitat Malaca.
E timpul să ne suim în alt autobuz. Kuala Lumpur, venim!