Eu voi fericit în fiecare zi pentru că tu mă faci distracție

Mihai: Eu voi fericit în fiecare zi pentru că tu mă faci distracție din 19 mai 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020

Nu pot să inventez lucrurile astea și sunt sigur că nici voi nu puteți. Dar unii oameni deștepți și cu educație, care deja vorbesc bine o limbă, încearcă să-și traducă sentimentele în limba engleză și vin cu chestii de genul: „Eu voi fericit în fiecare zi pentru că tu mă faci distracție“ (I’ll happy everyday because you make me fun“).

Asta se află pe coperta unei cărți de desen pe care acest băiețel a adus-o în Gili Meno. A venit cu familia lui, care a venit cu mine, suntem cu toții aici, un grup de 12 oameni. Oamenii se cam sperie când ne văd. Femeile, cu teamă în privire, m-au întrebat pe barcă dacă sunt toți ai mei. Opt copii? Nu, doar câțiva din ei.

Degeaba aș fi încercat să îi conving să se uite la mine toți în același timp

Mi-a fost un pic teamă să vin în Bali. După două luni în lumea civilizată ne trebuie un pic de timp să ne adaptăm înapoi la Asia și nici n-aveam nici o idee unde am putea merge. Până la urmă a fost bine. Erau grămezi de turiști și gloate de vânzători ambulanți, dar ei își văd de treaba lor și eu de a mea.

E o carte, poate ai auzit de ea. „Mănâncă, roagă-te, iubește“ — nu pot să cred că ai citit-o și că, de fapt, ți-a plăcut. Este vorba de o tipă avută și răsfățată din New york care primește două sute de mii de dolari să plece în lume și petrece câte patru luni în trei locuri, în Italia să mănânce, în India să se roage și în Bali să iubească. Chiar asta și face. Scrie o carte despre asta, apoi fac și un film cu Julia Roberts. Nu știm câți bani i-au rămas la sfârșit, a făcut câteva milioane doar din vânzarea cărții, dar asta nu contează pentru povestea noastră. Ce contează este că fata mea Maria, puținul interes pe care l-a avut în plănuirea acestei călătorii, a citit cartea și a vrut să meargă în Bali. S-ar putea să conteze și că Liz Gilbert a trebuit să mai scrie o carte după asta, „Și am spus da. O poveste de iubire“, („Commitment”) care este cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. A făcut ca Bali și Ubud să devină nume familiare în casa noastră. Și înapoindu-ne la „Mănâncă, roagă-te, iubește“ a schimbat istoria călătoriei de lungă durată și a schimbat Bali. A petrecut de asemenea câteva zile în Gili Meno și, surpriza surprizelor, și noi mergem acolo. E o bucățică mică de pământ pe o parte a insulei Lombok, stroșită între surorile mai mari, insulele Gili Air și Gili Trawangan. Locuiesc aici vreo 300 de oameni, majoritatea servind turiștilor care vin pentru câteva zile ca să scape de toate. Pe nisip este o urmă de drum ce merge în jurul insulei, folosită de oameni, biciclete și căruțe trase de ponei. Nu e nici o sursă de apă. Sunt câteva plaje civilizate și câteva recife de corali. Nu prea mult. Tocmai în asta constă atracția.

Ne-am petrecut primele zile în Kuta sau poate Legian; e greu de spus ce diferență e între ele. Este o regiune turistică a Bali-ului unde nu vrei să fii. Am închiriat o casă pe Aribnb de la un american care s-a mutat aici acum câțiva ani și are o casă de modă  și produce haine și sandale în Bali. Am petrecut o dimineață vorbind despre diferite subiecte, am aflat câte ceva despre viața pe insulă și despre provocarea și distracția de a avea afaceri aici.

Valurile din Légian

Complexul rezidențial din Kuna - fumul e pentru țânțari

Casa era pe două nivele, ar fi putut să fie mai curată și să aibă o bucătărie mai bine pusă la punct, dar am realizat după o vreme că standardele australiene nu ar trebui aplicate aici. Piscina „privată“ s-a dovedit a fi privată pentru întregul complex — oricum n-am avut ocazia să o folosim. A trebuit să baricadăm ușa dinspre curte pentru a nu lăsa doi câini să intre în casă, câinii aveau dreptate, fusese casa lor până să venim noi. Plaja era departe și era foarte aglomerat după-amiaza, într-o zi am avut o plimbare plăcută. Ne-am gândit să ne reîntoarcem pentru ca Ioan să poată lua lecții de surf, dar n-am avut încă șansa. Ileana Ruxandra a gătit ceva pasta și supe ramen, dar în două seri am ieșit să mâncăm unde și ce mâncau și localnicii: pui la rotisor și hamburgeri, kebab și crenvuști.

Cină

Ne-am mutat apoi în CandiDasa, în Bali de est. Am închiriat ultimele două camere pe booking.com și când am ajuns acolo, eram singurii turiști. Toată lumea vrea să fie ghid și să ne ducă în diferite locuri, dar noi ne petrecem timpul în curtea hotelului, cu piscina pe o parte și cu picioarele în apa mării. Facem câteva plimbări pe drumul principal, încercăm să vizităm un templu, câinele de la intrare ne gonește lătrându-ne. O lecție pe care ar fi trebuit să o învățat în copilărie îmi demonstrează de ce e bine să nu deschizi ochii în apa din piscină, pentru că după o vreme mă ard ochii și nu pot să văd nimic; nu facem nici un tur de temple. Dans tradițional balinez la restaurant, seara: fetele proprietarului, de 5 și de 11 ani, ne dansează fiecare pentru câteva minute. Maria a scris aici. here.

Nu știu nume de flori, sigur asta e specială

Prânz în restaurant deasupra mării

Vedere de pe partea cealaltă, Ileana Ruxandra face cu mâna

Un copac care a crescut prin coloană

Candidasa - partea de est din Bali

E adevărat, e viu și a mers înapoi în ocean

O altă imagine din estul insulei Bali

Ce mi-a plăcut în Candidasa

Undeva, în altă parte. niște oameni se bucură de apus

A doua zi ne întâlnim cu prietenii noștri și începem să călătorim cum n-am mai fi făcut-o până acum. Partea tehnică e ușoară. Pentru 60$ de persoană o barcă rapidă ne duce până la Insulele Gili (dacă facem traducerea ar fi „insulele insulă“). Dacă mergem cu transportul obișnuit ne costă mai puțin de 60$ pentru toți cinci. Durează de asemenea două zile și e nevoie de un feribot uriaș indonezian, un microbuz, o bemo (un fel de motocicletă-papuc), o bărcuță și o căruță cu cal. Un feribot indonezian este acel gen de lucruri de care auzi tot timpul la știri. Al nostru era în relativă bună condiție și aproape gol. Am trecut de linia Wallace, am simțit câteva zdruncinături, dar nu ne-am îngrijorat.

(Dacă n-ai priceput gluma nu e vina mea, e vina părinților tăi. Alfred Wallace era un biolog britanic care, în mod independent de Charles Darwin a descoperit și propus teoria evoluției bazată pe selecție naturală. L-a contactat pe Darwin pentru sfaturi și suport. Darwin, care-și avea propria lucrare închisă în sertar de vreo 20 de ani, a găsit în fine curajul de o scoate la iveală. Doi prieteni de-ai lor pe care îi aveau în comun au prezentat ambele teorii, împreună, la Londra. Chiar și în acele timpuri, Darwin era cel mai cunoscut dintre ei doi. În timp ce puțini au auzit de Charles Darwin în America și teoria lui este încă ilegală în câteva districte școlare, noi în România n-am auzit niciodată de Wallace. În muzeul din Melbourne el este prezentat împreună cu Darwin  și de unul singur, adică cel important, în Muzeul Teritoriului de Nord din Darwin, orașul. Wallace a observat că este o diferență clară între fauna și flora celor două grupe de insule din Indonezia, aproape ca și cum o linie imaginară le-ar separa. Acum se numește „linia Wallace“, este apa de mare adâncime dintre insulele Bali și Lombok. În timpul ultimei ere glaciare, oceanele erau cu vreo 120 m mai jos și multe din actualele insule erau unite, dar tot mai era apă pe linia Wallace. Unele plante și animale nu traversează niciodată oceane. Oamenii au făcut-o și uite așa au ajuns aborigenii în Australia.)

Așa că am simțit acele zdruncinături când am trecut linia Wallace. Când am ajuns în port cinci ore mai târziu am fost confruntați de un sindicat. Eu îl numesc sindicat, Chris o numește gloată, dar suntem de acord că uneori nu este nici o diferență. Trebuie să cedăm și să acceptăm cererea lor de plată pentru transport la Senggigi, ceea ce ne va aduce mai aproape de Bangsal. Un port micuț pe insula Lombok, este locul de unde poți să iei barca obișnuită pentru Gili. Am citit că putem să închiriem o barcă pentru 20$, biletul obișnuit este 1$. Ni s-au oferit bărci cu prețul între 50$ și 100$.

Suzanna este o olandeză care s-a măritat cu un indonezian. Chiar arată a olandeză. Soțul ei nu s-a putut obișnui cu viața în Olanda, așa că s-au mutat aici. Acum au câțiva copii și au pornit un motel (bed and breakfast). Pentru că Senggigi are plaje lungi de prima mână cu o mulțime de hoteluri scumpe chiar pe strada principală, a fost plăcut să găsim ceva mic și liniștit și ieftin. După ce am petrecut noaptea la Suzanna, 15$ pe noapte, a doua zi am luat o bemo până la Bangsal pentru 11$. O bemo este un fel de mini camionetă cu două bănci în spate, puțin mai mică decât duba mea de acasă. Tipul întoarce și o ia în direcție opusă. Cumva-cumva ne explică: drumul pe lângă plajă e desfundat și aglomerat și el știe alt drum. După ce merge cam vreo 10 km cotește spre interiorul insulei și o ia în sus pe munte. Înghesuiți în spate printre rucsaci, unsprezece din noi n-am avut cine știe ce priveliște, dar pot să-mi închipui că aici ar veni turiști din țările dezvoltate și ar putea plăti bani grei ca să trăiască „adevărata viață“ a localnicilor.

Notă: un kilometru în Lombok este mai lung decât unul în Bali. Nu atât de rău precum în Nepal, dar totuși. Aș putea aproxima că este cam 10-12 km în SUA sau Australia.

Vedere din grădina Suzanei - ea crede că e mult mai bine decât din cubul din care lucra 

Câțiva dintre noi, imposibil să intre toți în poză

Devenim atracție locală și începem să fim urmăriți

În Bangsal ne-am pregătit sufletește pentru ceea ce se presupunea a fi foarte dificil: să trecem printr-o mulțime agresivă, rea și bine organizată de solicitanți, al căror singur scop este să înșele turiștii. Am mituit (2$) un polițist localnic, sau poate doar portarul, ca să ne lase să trecem cu tot cu bemo până la doc. În port am găsit ghișeul de bilete, dar toate bărcile zilei plecaseră deja. Vrem să angajăm o barcă, cam 18$, dar nu putem găsi niciuna. Tipul de la ghișeu ne spune să îi dăm 9$ localnicului care deja și-a închiriat o barcă și să mergem cu el. Localnicul se suie în barcă, câțiva îl urmează, ceva provizii și noi toți, 12. Când am ajuns pe insulă localnicul a dispărut, nu putem să-i plătim partea noastră. Ne promitem că îl vom găsi în următoarele zile și-i vom plăti. N-am reușit. Evident că nu-i păsa de bani și așa am ajuns noi gratis pe insulă.

I got to stay alone at the end of the boat

După ce am mâncat un prânz bun la restaurantul din port ne-am decis să trimitem o echipă să de-a o tură de insulă și să găsească unde putem sta. Trei adulți și un copil au plecat, urmați sau conduși de o căruță cu cal. Am găsit toate locurile din est și din nord ocupate, când în fine am găsit ceva camere. Acceptăm să ne suim în căruță și să ne întoarcem la restaurant. Ne oprim la Biru Meno, pe partea de sud a insulei, după ce am trecut de ceva stațiuni abandonate și de o mulțime de pământ liber. Ne răzgândim și ne hotărâm să stăm aici, au camere pentru familii și pânze de țânțari. E un tânăr aici, tot numai zâmbet, răspunde la orice întrebare cu da și ne dă tot ceea ce cerem, dar nu un discount. Acceptăm prețul standard, apoi se gândește un minut și taie prețul cu 10% (!?!) În următoarele ore și a doua zi ajungem să credem că este singurul care administrează bungalowurile. Gătește, curăță, cântă, mătură plaja și cântă la ghitară. A învățat italiană de la un cuplu, ceva rețete speciale de la alți turiști, mai târziu a venit și ne-a reparat circuitul electric. Într-o zi a petrecut câteva ore cântând la ghitară cu Ileana și învățând unul din cântecele ei. Până la urmă s-a dovedit a fi unul din cei câțiva oameni care lucrează aici, dar oricum l-am admirat. A devenit unul din admiratorii noștri pe Facebook, poate că n-a știut în ce s-a băgat. Dar lăsând gluma la o parte, sunt un miliard de tineri sub 22 de ani în lumea în curs de dezvoltare — ce facem cu ei? E o întrebare serioasă și sper că vei căuta un răspuns.

Ileana Ruxandra rămâne aici cu bebelușul iar Chris și cu mine ne întoarcem la copii și la bagaje. Bietul căluț cară bagajele înapoi, noi mergem. Trec pe lângă „nebunul“ care cheltuiește în fiecare zi 11$ ca să hrănească puii de broască țestoasă, o întreprindere individuală impresionantă de conservare și protecție a animalelor. Reiese că suntem doar la câteva minute de magazin și restaurant și port, o să ne mai întoarcem de câteva ori ca să ne mai luăm unele sau altele. 

Am petrecut următoarele cinci nopți la Biru Meno și ne-am relaxat și odihnit. Un pic de snorkeling, ceva scufundări, un pic de soare. Copii s-au jucat tot timpul. Ioan și-a terminat cursul de scufundări (avem sirene, depășind frica). Am petrecut o mulțime de timp la restaurantul din apropiere, Kontiki, aveau mâncare mai bună și mai ieftină și din când în când conecție la internet.

La Kontiki, Ioan caută unde este Romania

Pe partea noastră și  -

pe partea lor, chiar peste apă

Fericirea e o chitară

Snorkeling

Pentru cei ce nu pot face scufundări

Plănuim să ne întoarcem la civilizație în curând, dar în mod surprinzător, doamnele sunt gata de plecare, Chris a făcut două scufundări fantastice și e fericit cu ceea ce i-a oferit insula. Eu sunt în minoritate așa că — în câteva minute— s-a decis că mâine plecăm spre Ubud. Eu voi fericit în fiecare zi pentru că mă faci distracție.

Ultima imagine a Biru Meno de pe Gili Meno

Trecând prin Lombok, am crezut că m-au recunoscut 
(șoferul a clarificat repede, copiii n-au fost scoși de la școală pentru noi,, președintele Indoneziei venea într-o vizită)