Maria: O nouă rulotă

Maria: O nouă rulotă din 6 mai 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019 

În apropiere de Darwin: alegem un camping care are prize, probabil undeva în apropiere de Litchfield și ne relaxăm puțin înainte de o cină cu paste.

Țânțarii sunt letali aici. Ileana a ieșit să spele vasele și s-a întors după numai cinci minute căutând disperată prin rulotă spray-ul pentru țânțari. Spatele ei era de un roșu aprins. Eu am pe picioare mai multe mușcături decât știu ce să fac cu ele. E atât de cald încât hainele se lipesc de noi și nici măcar nu ne mai deranjează atât de tare căldura și umiditatea… eu cel puțin încerc să nu mă opăresc de căldură — transpirația se încălzește și te opărești în cele mai ciudate locuri —genunchi, subraț, coapse… în special coapse având în vedere că mergem tot timpul. E groaznic.

Și ziua se face extrem de cald. Ne scurgem pe picioare dacă nu avem aerul condiționat (AC) pornit.

Și acum o mică abatere spre AC. Poate fi numit aer condiționat (doar când folosești termenul formal), AC (american), Air Con (deseori folosit în alte părți) sau A-Con (probabil mai des în Australia, în special Melbourne, decât în alte părți)

Nu-i așa că e ceva că inventăm cuvinte pentru cuvinte? Și cât de diferite sunt în diferite părți. Nu sunt sigură care îmi place mai mult.

Înapoi la lichefiere. Transpirația în general se scurge peste tot. Scaunele sub noi se udă dacă nu avem AC, palmele sunt ude și dintr-o dată e mult mai greu să citim… e groaznic. O briză înviorătoare e cerul pe pământ. Ne-am oprit din condus ca să mâncăm niște sandwichuri și am tras perdelele dintre cabina șoferului și restul rulotei, am mancat și ne-am pregătit să plecăm. Era foarte foarte cald și foarte, foarte neconfortabil. Apoi Mama a tras perdelele și dintr-o dată a venit o briză de aer rece. O briză.

De la un moment dat nu-ți mai pasă de căldură…nu prea ai multe lucruri de făcut dacă vrei să rămâi în toate mințile, dar când vine o boare de aer și sudoarea începe să se usuce… e raiul pe pământ.

—

Sunt o anomalie de câte ori sunt într-un climat cald, pentru că pot să supraviețuiesc fără înghețată, băuturi reci, piscine, etc. Într-un climat mediu, pot să trăiesc foarte fericită cu o cutie deschisă de ciocolată și ceva fructe. Dacă mă gândesc mai bine, putem să ștergem fructele. În climatele reci….pot uneori să trăiesc fără să mă plâng de frig pentru câteva minute.

Dar aici este super-cald, așa că mă concentrez pe asta. E așa de ciudat pentru că acum o săptămână am fost în Alice Springs și degetele noastre erau înghețate și îmi purtam tricoul cu mânecă lungă și totul era de-adevăratelea foarte rece, apoi am început să conducem spre nord, dă-ți seama, nord dintre toate direcțiile, și acum ne e atât de cald încât nu mai suportăm

Cu excepția faptului că, bineînțeles, suportăm.

N-am nici o problemă să mănânc înghețată și să beau băuturi calde. Problema apare când trebuie să scotocesc după costumul de baie, să-mi rad picioarele (partea bună când călătorești este că nu întâlnești niciodată a doua zi aceiași oameni… așa că de ce să mă rad?), să mă bag în apă, să mă usuc, să las costumul de baie (ud, bineînțeles) pe undeva până se usucă, să-mi fac un duș pentru că este clor în piscină sau noroi  în băltoacă, să transpir o grămadă (pentru că este foarte cald, apoi să-mi mai fac un duș seara, când nu mai este atât de cald.

O metodă aproape sigură de a mă face cineva să intru în piscină (sau băltoacă) este să mă facă să mă simt vinovată. De multe ori Ioan a spus „Hai să mergem la piscină! (sau la plajă!). Mama e gata să meargă cu el, dar Ileana și cu mine vrem să stăm acasă. 

„Hai să mergem Ioan!“

„Dar nu vreau să merg singur!“

„Dar vin eu cu tine.“ Mama îi răspunde

„Dar…“ și Ioan se întoarce spre mine. „Haide…“ insistă el, „o să ne distrăm și vreau să mă joc cu tine și ne putem scufunda și face concurs și…“

„Nu vin.“

„Dar te rooog!“ Pe undeva pe aici încep să mă gândesc că într-adevăr ar fi distractiv, dar nu vreau să mă deranjez să fac toate cele pomenite mai sus. Dau din cap că nu. 

„Te rog, te rog, te rog, te roooooog!“

„Oooo, bine.“

Mom's ready to take him to the pool, but Ileana and I will want to stay at home.

Părinții nu și-au dat seama încă și sunt singura care am ceva de pierdut postând aici pe blog, pe care doar ei îl citesc (Ioan probabil nu va afla niciodată că trebuie să mă roage doar de vreo trei ori în plus —de cele mai multe ori îi transmit mesajul pe tăcute— și voi face aproape orice îmi cere)… dar, reprezintă o introducere la ceea ce voi scrie mai jos.

Mă distrez la piscină — de fapt nu mi s-a întâmplat să nu mă distrez, dar de data asta „piscina“ era un lăcșor, o băltoacă la care se ajungea după o excursie de 1,7 km peste pietre și pietroaie și ape. Da… pot să merg 2 km pentru o carte, dar ca să merg 1,7 km să mă bag într-o apă înghețată doar ca să-mi mulțumesc familia… nu mulțumesc. Dar bineînțeles că după douăsprezece ore de discuții și discuții și discuții, nu mai opun prea multă rezistență. Mama a reușit să mă „convingă“ în timp ce eram fiecare în cabina noastră de duș, discutând. Probabil că nu o făcea în mod special.

Și iată că am ajuns și la băltoacă, după ce ne-am cățărat și am sărit și am calculat sărituri. Cei dintre noi care încă nu și-au scos pantofii o fac acum, ne scoatem tricourile, pantalonii și sărim în apă. Costumele de baie au fost tot timpul pe noi.

Nici nu-mi băgasem bine picioarele în apă, obișnuindu-mă cu răceala apei (nu era chiar atât de rece precum mă așteptasem) Ioan mă stropește.

„MAMA!“ strig eu, „MAMA! Te rog ia-mi ochelarii“. Mama îmi ia ochelarii. „Las’ că te prind eu!“ îi spun lui Ioan. Mă strecor în spatele unei pietre mari din mijloc și mă duc în cealaltă direcție, unde este o cascadă micuță, dar care are totuși un curent puternic.

Și apoi nu mai e nici o regulă. Ne atacăm, ne stropim, ne băgăm unii pe alții în apă (întotdeauna ascultăm de acel mic semnal care ne spune să încetăm), stropim și mai mult, azvârlim cu amenințări îngrozitoare…

Și tocmai când mă obișnuisem cu apa, părinții vor să ne mutăm puțin mai sus, la următoarea băltoacă.

Asta este foarte adâncă — are o culoare albastru închis, cu o creangă atârnând deasupra ei și pe ea o pânză de păianjen mai mare decât o minge de volei, iar în mijlocul ei cu proprietarul mare cât încheietura mâinii mele. De fapt e atât de mare dacă măsurăm și picioarele, corpul are dimensiunea unui deget mare de bărbat.

Înotăm în această piscină lungă și îngustă, apoi ne ducem la cea mai mare — cea care are o cascadă suficient de puternică să-ți facă un masaj gen shiatsu. Tatei îi place. Mie îmi intră apă în nas, în ciuda faptului că am capul aplecat.

Ileana, Ioan și cu mine începem să „facem planuri“ în timp ce înotăm. De fapt n-au nici un rost, sunt „idei grozave“ pe care le avem doar atunci când suntem cu toții cei mai buni prieteni (destul de rar) și vrem să rămânem cei mai buni prieteni.

„Măreața idee“ din acest moment este să memorizăm fiecare din noi un film. Ileana va încerca „Zece lucruri pe care le urăsc la tine“, eu voi încerca cu „Frumoasa și Bestia“ (l-am văzut doar de 14 ori) și Ioan va încerca cu „Planeta Comoară“. Nu cred că vreunul din noi a făcut-o. S-ar putea ca cineva să se întrebe peste vreo săptămână, dar nu cred că ne-am propus nici unul din noi în mod serios — nu prea am talent la ținut minte.

În rulotă a fost interesant și pentru că am reușit să citesc o carte pe zi — în ciuda faptului că lumea din jur țopăia în toate direcțiile și era îngrozitor de cald și ieșeam din când în când să ne uităm la o nouă bătoacă sau să mergem să mai vedem niște picturi rupestre (foarte interesante, dar nu distracția mea favorită)

Am terminat „Oameni săraci“, Nord și sud“, „Secretariat“ o mulțime de cărți, majoritatea pentru întrecerea din cadrul grupului de citit „O să-ți placă asta!“

Rulota asta arată mult mai elegantă decât altele, dar aproape că-i lipsește spațiul de depozitare. Avem lucruri băgate pe sub paturi, pe paturi, mâncare în dulăpioare… unde își țin oamenii lucrurile? Pun pariu că oamenii care închiriază o rulotă au valize mai mari ca ale noastre, ei unde le țin?

N-am reușit să ne dăm seama— poate că țineau totul sub pat și scoteau doar strictul necesar, or poate că ei știu ceva ce noi nu știm. În orice caz, minusculul spațiu de depozitare a fost dezamăgitor.

La un moment dat am ajuns la un fel de piață. Vindeau mâncare, săpunuri, lucruri de baie, etc, toate pentru un preț „ieftin“. Bineînțeles că totul era foarte scump pentru noi, dar pentru localnicii australieni totul era un chilipir! Nu pot să-mi aduc aminte cât costa fiecare, dar totul era de la 10$ în sus.

Pe undeva pe aici am luat alți autostopiști. Doi băieți de 14 ani care plecaseră de la o întâlnire cu prietenii și mergeau acasă. Erau vreo 3 km și am stat în spate făcând conversație forțată. Ne-au întrebat dacă avem Facebook și am făcut schimb de nume… dar partea cea mai faină a fost când au plecat. Nici nu închisesem încă ușa și ei deja vorbeau entuziasmați cum le-au dat lor două fete numele de FB (Din iulie i-am dez-împrietenit. Ca majoritatea adolescenților comentariile lor nu sunt mai bune de genul „Aș vrea să primesc un răspuns cinstit“ sau așa ceva. Am lucruri mai interesante la care să mă uit). Am râs tot restul zilei despre asta, și bucurându-ne de faptul că am vorbit cu cineva la un moment dat în acea zi.