De jur împrejur: Sfârșitul de sus și Pământul lui Niciodată Niciodată

Mihai: Sfârșitul de sus și Pământul lui Niciodată Niciodată din 7 mai 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Cum mergem noi spre nord dinspre Alice Springs spre Darwin e un semn, cam la 20 km de când am plecat. E tropicul Capricornului. Oricât ar fi de important, fetele nu catadicsesc să se dea jos din mașină. Am învățat la școală acum o sută de ani despre liniile imaginare de pe hartă, Ecuatorul, latitudini și longitudini. Tropicele. Mmmdaa…

Tropicul Capricornului

După acest semn nu mai e nimic pentru 1100 km. Conducem pe Autostrada Stuart, aproximativ același drum pe care a mers și dl Stuart acum 140 de ani, explorând țara și punând bazele liniei de telegraf. Tot cam la 1-2 ore este și câte o stație, sursă de apă, alcool și combustibil. În spatele lor, teoretic deșert. Outback-ul așa cum am ajuns deja să ne așteptăm are o mulțime de vegetație pe un pământ roșu. Eu o numesc vegetație, alții le-ar spune tufișuri, majoritatea spinifex, un fel de iarbă rezistentă la foc, toxică pentru majoritatea animalelor cu excepția unei specii de ceva șoarece. E cald în timpul zilei, dar nu prea rău. La un moment dat vedem o fermă de mango de vânzare. În alt loc se poate să fi fost o vie. Sau poate nu.

După primii 400 de km un semn ne indică Bilele Diavolului, niște pietre interesante în mijlocul lui niciunde. Ca și formațiunile pe care le-am văzut în Centrul Roșu, toate au o explicație geologică, suplinind puțina informație despre semnificația religioasă și culturală a „proprietarilor inițiali, aborigeni“.

Bilele Diavolului

Prima așezare care aduce a oraș apare după încă 100 km, Pârâul Chiriașului (Tennant Creek). Punem combustibil și suntem sfătuiți să petrecem noaptea între gardurile unui camping pentru rulote, pentru că se știe că „negrii“ beau prea mult și pot deveni agitați și să facă scandal. Conducem mai departe până la Răscruce în trei (Three Way), singura intersecție majoră în Outback, unde drumul spre Queensland se întâlnește cu autostrada Stuart.

A doua zi avem alți 650 km de mers. Stoluri de păsări mici îmi taie drumul. Vulturii apar din ce în ce mai mult. Încet încet apar niște umbre albe pe cer, apoi se fac mai mari și mai mari. În același timp, aproape imperceptibil, tufișurile cresc mai mari și mai mari până când ajung să semene a copaci. Apoi copacii se fac mai puternici, mai înalți și mai deși. Aceasta este tranziția de la deșert la tropic, iar noi o trăim stând pe scaunele din față ale mașinii, în cursul unei dimineți. Când ajungem la Mataranka, scoțându-și capetele din cărți, copiii sunt surprinși de schimbarea dramatică a peisajului. Când am ajuns în junglă?

E posibil să nu realizezi că deșertul se schimbă în junglă

Râul Rover în Parcul Național Elsey

În literatura australiană există o carte arhicunoscută „Noi cei din Niciodată Niciodată“ (We of the Never Never) scrisă de Jeannie Gunn. Au făcut și un film după carte și casa pe care au construit-o pentru film se află lângă o parcare din Mataranka. Am citit cartea ceva mai târziu și m-am minunat de descrierea vieții de aici la începutul secolului 20. Această doamnă a fost prima femeie albă care să ajuns aici. Parcul Național Elsey a fost pe vremuri ferma de vite Elsey, femeia și-a urmat bărbatul și a scris cum era viața pe atunci. Era o viață grea, dar acești oameni ț o iubeau și n-ar fi schimbat-o pentru nimic. Toată averea lor o puteau duce în spate, le plăcea această libertate, și chiar deveneau filosofici când vorbeau „dacă cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla unui câine este să fie legat în lanț, al doilea este să târâie după el un lanț atunci când e pe fugă“. A petrecut doar un an aici, a fost special și „anul acesta au murit vite ce n-au mai murit niciodată înainte“.

Ferma din Mataranka recreată pentru filmări

Această parte de continent australian este frumoasă dar e greu să trăiești aici. Șase luni pe an plouă, numesc sezonul „Ud“. Următoarele șase luni, nici un strop de ploaie, îl numesc „Uscat“. Când plouă, plouă, câteodată multe zile la rând, furtuni tropicale, inundații apocaliptice, ce acoperă totul cu apă. În timpul „uscatului“ căldura face viața aproape imposibilă, incendiile transformă totul în cenușă. Aborigenii, care cred că au fost aici de la începutul timpului, au pornit întotdeauna focuri controlate la începutul „uscatului“, prevenind incendii mult mai mari mai târziu. Ei descriu cinci sau șase anotimpuri și știu cum să trăiască o viață decentă. Când au venit „albii“, aceștia au crezut că pot să folosească pământul să crească vite, fermele erau de dimensiunile unor țări europene. Erau în competiție pentru resurse limitate ceea ce isca din când în când conflicte. Vom învăța mai mult despre asta pe măsură ce ne-am apropiat mai mult de nord.

Focuri mărunte curăță iarba în mlaștini

Am învățat despre crocodili. Cei de apă dulce sunt mici, inofensivi, dacă sunt lăsați în pace. Cei de apă sărată, numiți și estuarieni, sunt uriași, bestii violente și periculoase. Au fost vânați până aproape de extincție, dar în ultima vreme sunt protejați și și-au revenit. Am ajuns aici în prima săptămână oficială de „uscat“. Poate un pic prea devreme, în timpul sezonului ud crocodilii estuarieni se mișcă liber și pot să sfârșească în locuri în care nu ar trebui să fie. Pădurarii închid piscinele naturale în timpul sezonului ploios și le redeschid doar după ce sunt siguri că nu sunt crocodili răi. În Elsey am văzut prima de acest fel. N-am putut să înotăm aici, încă nu erau siguri că au plecat toti crocodilii. Dar am mâncat un prânz foarte bun folosind ustensilele cu care era înzestrată rulota.

Picnic in Elsey National park

Bazinele calde din Mataranka

Am mutat rulota câțiva kilometri mai încolo în apropiere de izvoarele calde. În ciuda faptului că era aglomerat a fost fain să stăm și să înotăm în apele calde din Mataranka. Când am plecat am trecut pe lângă pompa de benzină și semnul ce ne anunța că nu mai este alta pentru 106 km. Am verificat, mai aveam o treime de rezervor. Când mai aveam 60 km s-a aprins beculețul. A fost o oră interesantă. Am încetinit semnificativ și nu am atins nimic din mașină, încercâd să economisesc combustibil. Greu de descris aceste momente, dar când în fine am ajuns la benzinărie am putut să pun 76,66 l într-un tanc de 75 l. Așa cum a spus Ileana Ruxandra în ultimele minute am mers pe aburi de benzină, rezervorul era cu siguranță gol.

Katherine este un „oraș mare“ în Sfârșitul de sus (Top End). Are aproape 9.000 de oameni, e foarte mult. Are câteva pompe de benzină, un centru de vizitare și un supermarket. Am stat doar câteva minute și ne-am decis să mergem mai departe, pentru încă 30 km la Parcul Național Nitmiluk, cunoscut altfel și sub numele de Cheile Katherine. E una din cele mai cunoscute atracții turistice din întreaga Australie. Sunt 13 chei, foarte drăguțe. Pe primele două le-am vizitat cu o barcă turistică. Mai era una și mai lungă, pentru trei dintre ele, dar nu mai aveau locuri pe barca aia. Oamenii pot închiria și caiace și le pot vizita pentru zile întregi, dar cred că poți să-ți faci o idee și dintr-o vizită scurtă. Fiind o zonă tradițională pentru tribul Jawoyn, le-a fost returnată și ei o administrează împreună cu oamenii de la parcul național. Am învățat câteva lucruri despre legendele și obiceiurile lor. Partea cea mai interesantă pentru mine a fost „pescuitul cu mangrove“. Ei numesc mangrovele „otravă de pește“ și aruncă frunze zdrobite într-o băltoacă. Asta determină o lipsă de oxigen în apă, făcând peștii să leșine. Când peștii au leșinat se ridică cu burta în sus la suprafața apei. Aborigenii culeg suficienți pești câți le trebuie pentru masă, apoi trimit copii să se joace în apă. Copii stropesc și mișcă apa și în acest fel o reoxigenează, iar peștii leșinați rămași în apă își revin și se duc la treburile lor până la următorul pescuit. Fascinant, nu-i așa?

Nitmiluk National Park - wallaby

La intrarea în al doilea bazin de la Cheile Katherine

Imaginea iconică la intrarea în al doilea bazin

În caz de inundație apa poate urca 15 metri pe acest perete

Un climat dificil, doar câteva flori supraviețuiesc

Am petrecut ceva timp la centrul de vizitare, aici chiar am avut voie să facem fotografii, apoi ne-am dus la celălalt capăt al parcului, la cunoscuta cascadă a lui Edith. O altă piscină naturală în care am fi putut înota pe sub perdeaua cascadei, dar din nefericire nici ea nu era deschisă. Doar ne-am înmuiat picioarele în apă și ne-am uitat după crocodili apoi am plecat mai departe.

Cu grijă la crocodili...

Ce mi-a plăcut cel mai mult la cascada Edith

A fost unul din visele noastre, de mulți ani, să ajungem la Parcul Național Kakadu. Știam ceva despre el, numele era ușor de reținut. N-am făcut nici un plan să ajungem acolo, aveam program liber, în funcție de cum era drumul spre nord. Este un parc uriaș, jumătate de Elveția, greu de ajuns la el, în special în această perioadă a anului. Sezonul în care parcul era deschis abia începuse, dar cu rulota majoritatea drumurilor ne-ar fi fost inaccesibile și oricum nu aveam prea mult timp. Dar am ajuns!

Cum am plecat de la Cascada Edith am pus combustibil în Pine Creek și am luat-o pe autostrada Kakadu. Scriu asta pentru că în 1870 Pine Creek a fost parte din goana de aur, trenul ajungea aici din Darwin (!), în timp ce Katherine era doar o așezare cu câteva familii și doar o crâșmă. Acum, cu parcul turistic, Katherine este un „oraș“, în timp ce Pine Creek este un orășel adormit de 500 de oameni, cu câteva locomotive ruginite într-un muzeu al minei și cu o stație de benzină. Are și un semn pe care scrie „Poarta spre Kakadu“ dar nu cred că mulți oameni îl observă. Parcul e totuși la o depărtare de 150 km. Pe măsură ce ne apropiem aflăm din pamflete turistice și ghiduri ce am putea vedea. Kakadu este un ecosistem unic ce s-a dezvoltat în decursul a 200 milioane de ani și a fost locuit de triburile aborigene în ultimii 50.000. Asta include ultima eră glacială, când foarte multă apă era prinsă în ghețari la poli și oceanul era mult mai scăzut și pământul Australiei se întindea încă 300 km nord de aici! Este o diversitate extraordinară de animale sălbatice în acest parc și în unele locuri sunt locașuri culturale de cel puțin 20.000 de ani. Este desemnat Monument al Umanității pentru amândouă motivele, naturale și culturale. Dar nu e ușor să le descoperi și am putut să vedem doar o fracțiune. Faptul că nu ne-am așteptat la prea mult a ajutat și până la urmă am fost foarte mulțumiți cu ceea ce am văzut.

Un centru cultural cu un mic magazin

"La două luni după ziua mea- în sfârșit am primit și eu un tricou!"

Zona Nourlangie

Dimensiuni uriașe

Picturi rupestre, unele vechi de 20000 de ani unele mult mai recente

Galeria Angbangbang

Escaladare dificilă

Acest drum era deschis pentru trafic - am ales să ne întoarcem

Pădure inundată

Ileanei i-a plăcut mai mult un alt campervan, avea scară și putea cânta cât de tare vroia

Wetland flora

N-am văzut mulți oameni din România pe aici!!!

Am petrecut două nopți la Cooinda și Jabiru, am vizitat Centrul de vizitare Bowali și regiunea Nourlangie. Ne-am întors, deștepți, de pe drumul inundat spre Ubir și am ieșit din parc pe autostrada de nord Arnhem. Pe lângă vegetația tipică mlăștinoasă am văzut doar una-două păsări, dar a fost bine oricum. Înainte să ne dăm seama, deja ieșisem din parc și eram înapoi pe șoseaua Stuart conducând spre sud către Litchfield.

Când oamenii se pregătesc pentru o călătorie la Sfârșitul de Sus, tot aud de Parcul Național Litchfield. Fiind mult mai mic și mai accesibil, contează. Peisajul este mult mai variat decât în Kakadu, și pur și simplu, este diferit. Sunt câteva cascade, mușuroaie de termite și câteva urme de sălbăticie. Mușuroaiele de termite magnetice sunt perfect aliniate pe linia sud-nord, în mod special construite așa pentru a proteja insectele de schimbările majore din timpul anotimpurilor. Unele se ridică până la înălțimi de cinci metri, uriașe, uriașe, uriașe. Cea mai frumoasă cascadă, Wangi, era închisă pentru înot, din nou crocodilii ăștia. Dar am înotat la Cascades și Ioan și cu mine am mers și la cascadele Florence unde e apa atât de adâncă încât poți să sari de sus de pe stâncă. A fost o excursie frumoasă. Înainte să ne dăm seama am văzut deja tot ceea ce ne plănuisem și mai aveam două nopți până să zburăm în Bali. E timpul să mergem în Darwin!