Stadiile de Plecare

20: Realizarea că plecăm în 20 de zile. Mersul la biblotecă și școala elementară pentru a le invita pe profesoare și biblotecare la petrecere.

19: Distrusul și scanatul manualului de psihologie. Plănuitul romanului continuă.

18: Plictiseală. Neproductivitate.

17: 17 zile nu ajung. Plecăm prea devreme. N-o să ajung să termin nimic. E prea puțin timp!

16: Am un plan și este destul de mult timp ca să le termin pe toate. (Mai pe seară: PLECĂM! YIPPEEEE!)

15: O zi normală dar productivă. Am citit.

14: Biserică. M-am uitat la Fantoma de la operă.

13-4: Scanatul cărților de călătorie în timp ce mă uit la filme. Citesc în pauzele de scanat.

3, 2, 1: Nu există un moment liber. Lucrăm de la dimineață până seară.

0: Am pornit. Nu simt incă că am plecat. 

Dacă am vre-un sentiment, este că mergem pentru o vacanță în Japonia.

Suntem în mașina inchiriată de la aeroport. Dan McCauley ne-a dus până în Elmira: mulțumim! Este o mașina gigantică pentru noi. Pot să stau în spatele Mamei și să bat la mașina fără să îmi stea umeri la jumatatea capului.

Azi dimineață m-am sculat mai târziu ca de obicei— la ora 6:30 în loc de 5:30.

M-am dus jos și am început să citesc despre schizofrenie. Asta este fiindcă am un personaj în romanul de NaNoWriMo (un fel de concurs în care oamenii încearcă să scrie 50,000 de cuvinte în luna Noiembrie) care are o problemă de genul ăsta. Vroiam să văd ce fel de chestii pot și nu pot să pun în roman ca să fie realistic.

Până să termin cu asta, au venit și cealalți jos și a început treaba: mutatul filelor de care nu am nevoie în jurul lumii. Ștersul filelor de care nu am nevoie, punct. Scrisul oameniilor de la grupul de scris la care aparțin. Cumpăratul muzicii pe care n-am apucat s-o cumpărăm până acum.

Și peste toate, mai era și casa de împachetat. Am pus cearceafuri pe toate suprafațele. Am desfăcut și refăcut bagajul. Am terminat mâncarea.

Pe scurt, la ora 16 zis "la revedere" casei și am pornit spre familia McCauley. Fetele erau foarte excitate că le-am adus fistic și doi saci plini cu haine. Copiilor le-a plăcut în special mult mașina ("este așa de curată!"). Părinții lor ne-au făcut niște poze de noi cu bagajele și Scottevest și am pornit cu Dan spre Elmira.

Când Tata a zis că avem prea multe bagaje (și chiar avem: șase ghiozdane și cinci haine groase de iarnă), Dan a râs și a zis că n-a văzut în viața lui o familie de cinci luând atât de puține bagaje pentru un weekend; cu atât mai puțin pentru cinșpe luni!

La revedere

Plecăm! Este un amestec de sentimente.

Bucurie: urmează să trăim cele la care am visat de atâta vreme.
Tristețe: oamenii de care ne simțim apropiați nu vin cu noi, vor participa în oarecare măsură la aventurile noastre, dar  noi nu vom mai fi parte din viața lor ca până acum.
Nerăbdare: să ne vedem pe drum, ca o confirmare.
Angoasă: cum o să facem față încercărilor?
Protecție: ne ajutăm să trecem peste minime, e doar o formă de a face față emoțiilor.
Ghidușie: uite ce facem noi, hi, hi, hiiii!

Se încheie o etapă din viața noastră. Până acum am făcut aceeași pași ca majoritatea lumii: liceu, facultate, servici, familie, copii. Avem dovezi la tot pasul că se termină: ultima zi de servici, împachetarea hainelor și prepararea casei pentru a fi nelocuită (cearșafuri peste tot, ca în "Marile Speranțe"), anularea serviciilor. Cel mai greu de terminat este mâncarea! Am crezut că Mihai exagera când plecam în vacanță  cu copiii și el rămânea să lucreze, că i-ar trebui o lună să termine mâncarea din casă, dar acum am dovada că avea dreptate. Am dat o mulțime de pachete, noi cinci mâncăm trei mese pe zi și totuși mai este!

Ne-am luat la revedere de la cei pe care îi cunoaștem. Când ne-am mutat în State (avem antecedente de a ne abate de la traseul majorității) prietenii ne-au vizitat acasă pe rând (cu toții aveam copiii mici) iar părinții ne-au condus la aeroport și ne-au încurajat. Acum am trecut prin câteva petreceri și toate organizate în cinstea plecării noastre. Și mi s-a încălzit inima pentru că am simțit grija și bucuria oamenilor pentru noi. Vă mulțumim tuturor pentru gânduri și urări.

Plecăm...lăsăm toate lucrurile, facem al ț-șpelea control, stăm puțin, ca rușii, spunem o rugăciune și încuiem. Drumurile ne sunt deschise...

Și cum spunea bunicul Grigorie: "Tăiem crângurile în două!"

Petrecerea de rămas bun

O mulțime de prieteni au trecut astă seară pe la noi pe acasă pentru a-și lua rămas bun. Le mulțumim tuturor. Și-au făcut timp, au lăsat la o parte programul lor încărcat și au venit să ne vadă, să afle despre planurile noastre, să vadă filmulețul cu traseul plănuit și să ne ureze noroc. Uneori a fost un rămas bun emoționant, dar a fost și distractiv și s-a încheiat cu o luptă cu baloane și dans. Copiii au organizat o mică expoziție, lucruri pe care urmează să le luăm cu noi, înșirate pe o masă, cărți pe care le-am sau le citim și un bagaj gata făcut, numai bun de încercat pe umeri.

Expoziția

E liniște

E liniște în casa noastră acum. E liniște în acest minut și a fost și pentru ultimele zile. De acum în trei săptămâni noi vom fi în trei paturi într-un motel, primul din sutele de nopți departe de casă. Este și pace și răbdare. Suntem pregătiți de mult timp, dar acum mai mult decât oricând, suntem gata.

Cel mai greu moment în toți acești ani a fost momentul luării deciziei. Și, privind înapoi, n-a fost chiar atât de greu. Uneori a fost greu să așteptăm, dar am reușit. Ca și viitorii părinți de-a lungul sarcinii, ai nevoie de timp să fii gata pentru acest bebeluș.

Unii ar putea crede că ne schimbăm dramatic viața și că mergem într-o aventură ce nu se întâmplă decât o dată în viață. Și dacă nu o ducem la bun sfârșit? Dacă n-o să reușim?

Cum să definim nereușita? Ne-am întrebat într-o zi la masa de prânz și am primit diferite răspunsuri. Copiii erau foarte specifici: dacă nu mergem peste tot pe unde ne-am propus, dacă nu rezistăm

Rețeta noastră

Rețeta de mers în jurul lumii este una relativ simplă, nu cere multe ingrediente, dar are nevoie de timp.

Elementul principal este decizia. Fără acest lucru nu puteți să ajungeți la nici un rezultat. Noi aveam dorința de a călători, dorința de schimbare, dorința de nou, dar până când nu ne-am pus întrebările cât de important este pentru noi, când putem să o facem, ce ne cere, n-am putut să luăm o hotărâre.

Aveți nevoie de un partener care să vă susțină în planurile dumneavoastră sau care să privească în același fel. Vă va ajuta să treceți peste momentele de îndoială, vă va asigura că nu v-ați pierdut mințile, vă va readuce cu picioarele pe pământ când veți visa cu ochii deschiși, vă va ajuta să vă țineți de treabă, vă va reaminti de ce faceți toate lucrurile astea, vă va ține în brațe când vi se vor îneca toate corăbiile, va fi acolo să se bucure pentru fiecare realizare.

După aceea aveți nevoie de un plan pentru a pune în practică decizia. Puteți să stabiliți câți bani puteți economisi pe lună și să ajungeți la data la care puteți să plecați sau invers, stabiliți data de plecare și vă dați peste cap să o transformați în realitate. Ne-am uitat la cât de mult câștigăm, câte datorii avem și de unde putem să mai scădem din cheltuieli.

Am renunțat la: restaurant și am început să gătim acasă mâncarea elaborată pe care am fi comandat-o; banii pe care i-am fi plătit i-am pus la pușculiță
                         televizor: programele nu ne interesau prea tare iar reclamele ne tăiau orice poftă de a mai urmări ceva.
                        cinematograf: fiind abonați la Netflix (îți trimite dvd-uri prin poștă pe baza unui abonament) chiar nu am simțit lipsa unui film proaspăt lansat
                        haine și pantofi la modă
                        cadouri despre care știam cu mult timp înainte ce vor fi
                        coafor; sunt singura care se răsfață în acest fel, de când ne-am mutat în State fiind frizerița întregii familii; am renunțat să mă mai vopsesc la coafor, dar mă duc pentru tuns.
                        vacanță: este al treilea an în care facem școală vara, pentru a avea timp suficient să terminăm multe subiecte și a pleca la drum cu cât mai puțin de lucru.

Ce am câștigat: am mâncat mult mai bine și mai sănătos, în plus copiii au fost implicați în proces ceea ce i-a deschis spre noi orizonturi culinare
                         am citit mai multe cărți, multe despre locurile pe care urmează să le vizităm
                         ne-am uitat la documentare
                         am avut timp să cercetăm ce fel de haine și încălțăminte s-ar potrivi cu felul în care vrem să călătorim
                        copiii s-au maturizat, au învățat să urmărească un scop, să se cerceteze ca să afle ceea ce vor cu adevărat, să-și exprime dorințele, să asculte pănă la sfârșit explicațiile pentru răspunsul NU și să îl accepte, să pună lucrurile în perspectivă
                       am devenit o familie strâns unită

Un alt lucru important este consecvența cu care urmăriți planul și aș putea spune că este cel mai dificil. În timp apar multe ispite și scuze pentru care în această lună nu ai putut să economisești cât ți-ai propus, pentru că în această zi vrei să îți cumperi o bluză, pentru că în seara asta vrei să ieși în oraș, pentru că viața asta de restricție te scoate din minți. Ca să răspund la o întrebare nerostită: da, ne-am îndepărtat ocazional de plan, dar ne-am reapucat de el, întăriți în convingerea noastră că răsplata va fi cu mult peste măsura eforturilor.

Peste toate vine răbdarea de a te apropia de data plecării, de a-ți trăi viața în prezent, de a participa la ceea ce te înconjoară, de a găsi bucurie și satisfacție într-un zâmbet, într-o îmbrățișare, în lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.

Decizie, Partener, Plan, Restricții, Consecvență, Răbdare, Timp. Mai rămâne să puneți un titlu rețetei voastre. A nostră se numește Rețetă pentru mers în jurul lumii.

Cealaltă joi

Mi-am pierdut slujba. Interesant. Un subiect sensibil. Printre mii de alte lucruri, într-o dimineață foarte aglomerată. Plecam joi la prânz ca să conduc 45 de minute spre cel de-al doilea servici. Nu lucrez vinerea aici și luni este sărbătoare. Mă ciocnesc cu șeful meu: „Când ai cinci minute, trebuie să vorbim. Nici o grabă. Cândva”. De ce să aștept? Îmi fac cinci minute. Închidem ușa, ne așezăm și în câteva cuvinte aflu de la el că nu crede că va putea să-mi dea concediu fără plată. (În traducere: nu voi primi concediu fără plată). Imediat am simțit un val de ușurare cum pune stăpânire pe mine. „Asta înseamnă că nu trebuie să mă întorc?! Pot să stau mai mult?” Nu spun cu voce tare, doar încerc să înțeleg o altă regulă stupidă pe care nici unul din noi nu și-a închipuit-o. Este decizia lui dacă acordă sau nu concediu fără plată. De obicei este maxim un an, dar poate fi și mai mult în cazuri speciale. Fiind fără plată, pe banii economisiți ar putea angaja un înlocuitor. În teorie, pentru că în practică nu e așa. Se pare că

Uitând să fac cumpărături

Tata m-a rugat să mă așez și să scriu ceva la care să mă pot întoarce în vreo zece ani, când voi avea douăzeci și șase de ani, ca să văd cum gândeam acum, la șaisprezece ani. Îmi închipui că voi avea șoldurile puțin mai mari și voi fi îmbrăcată diferit, voi ședea râzând cu ceilalți despre lucrurile pe care le așteptam, gândeam și spus când aveam șaisprezece ani. Am spus cuiva la Taekwondo că mai avem patruzeci și șapte de zile și m-a întrebat: „Pentru ce?”, „Ca să plecăm în jurul lumii.” Pe fața femeii se citea o reacție de genul: O_O. Ca urmare am început o explicație pe scurt: cine merge, pe unde, pentru cât timp. Asta ia cam două până la cinci minute și în general este urmată de „O Dumnezeule”, „Ce fain”, „Ce experiență educativă” sau „O DOAMNE… IA-MĂ ȘI PE MINE!”

Uneori mă întreabă eu ce cred. Ca să fiu cinstită mi se pare natural să merg într-o călătorie de patrusprezece luni cu un singur rucsac și fără să am o adresă permanentă. Iar chestia cu adresa nu mă deranjează atât de mult cât cea cu rucsacul. Acum șase luni mă gândeam că un rucsac este mic și aș putea băga în el cel mult trei tricouri. Multe fete de șaisprezece ani au treizeci, se pare că este absolut necesar și eu nu voi avea mergând în jurul lumii. Totuși mi se pare normal și natural să plec doar cu trei tricouri, dar parcă mă și sperie. Dacă mi se rupe tricoul sau se pierde? Dacă n-o să-mi mai placă? Ce-o să se întâmple atunci când ne vom întoarce și voi avea nevoie de o garderobă completă? Dacă uit cum să fac cumpărături? (Întrebările de mai sus s-ar traduce: „Dar dacă ceva merge rău? Dacă n-o să-mi mai placă să călătoresc sau voi începe să urăsc oamenii? Cum am să mă reajustez la viața «reală»? Ce o să fac cu colegiul?”) Deși fiecare întrebare are un răspuns simplu, sau poate nu chiar atât de simplu (n-o să uit niciodată cum să fac cumpărături), totuși acestea sunt lucrurile care mă preocupă.

În timp ce tata se concentrează pe transport, locații și locuințe, iar mama pe fotografie și telefoane și lăsat lucrurile în ordine acasă, și Ileana și Ioan se concentrează pe distracție și școală (în această ordine), eu trebuie să mă concentrez nu numai asupra școlii, dar și asupra a ceea ce va urma după, ceea ce mă sperie, e singura neliniște în legătură cu această călătorie. Celelalte neliniști sunt repertoriul clasic al unui călător: dacă mă îmbolnăvesc? Dacă tot vorbim despre școală, îmi sunt propria profesoară: Mama a încercat în ultimii doi ani, clasele a XI-a și a XII-a, să-mi facă un program solid pentru cele 50 de săptămâni de școală, dar undeva între săptămânile cinci și zece, totul se duce de râpă. Asta din cauza testărilor standardizate de la sfârșitul liceului, numite SAT și ACT. Studiind pentru oricare din aceste teste, mă concentrez doar asupra lor, cum să citesc din nou și celelalte (în special matematica) sunt lăsate baltă. De obicei mă reîntorc la programul obișnuit de școală cu vreo 6 săptămâni de recuperat într-un timp foarte scurt, iar după două-trei săptămâni de ineficiență, cu un timp și mai scurt, trebuie să regândesc cum să-mi fac școala. De obicei ajung să lucrez la sfârșitul săptămânii, să amân din ce în ce mai mult și să-mi schimb locul de învățat. În clasa a XI-a am lucrat la masa din bucătărie. Pentru a XII-a m-am mutat la mine-n cameră unde aveam câte două trei ore de studiat pentru un anumit subiect, plus Khan Academy care este un curs de matematică online unde poți să câștigi puncte și insigne. Astea trei patru ore ar putea să nu pară mult, dar după ce am terminat, încep să citesc toate cărțile pe care vreau să le termin înainte să plecăm. Asta include și „The Kite Runner”, „O mie de sori splendizi”, „Anna Frank”, „Odiseea” și toate lucrările lui Shakespeare și Hemingway. La începutul anului 2011 mi-am propus să citesc 100 de cărți, dar când am ajuns acolo am ridicat ștacheta la 150, apoi la 175. Sper să citesc 200 până la 1 ianuarie 2012.

Când vom fi pe drum voi citi clasici precum Charles Dickens, Jane Austen, Alexandre Dumas, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Mircea Eliade, etc. Înainte de călătorie mă axez pe cărțile pe care nu le voi putea citi când voi fi în jurul lumii. Și bineînțeles, pe lângă toate astea, ca să nu pierd timpul, îmi stabilesc obiective pentru scris — cum ar fi „80 de cuvinte pe minut” sau „scrie zece mii de cuvinte azi”, sau „scrie un post pentru blog”. Nu numai că îmi exersez mintea, dar mă și împiedică să mă uit la televizor, să-mi pierd timpul pe internet, sau cu alte lucruri neproductive, pentru că mă prinde acțiunea din povestea pe care o scriu și mă tentează mai mult să termin de scris scena sau să-mi termin cartea decât să lenevesc fără să fac nimic. Și mă îndeamnă să și trasez în linii mari cum să inventez o limbă. (Și, surpriză, a scrie cu viteză mare nu-mi afectează felul de a scrie nici în bine, nici în rău. Doar că iese mai bine decât m-am așteptat și asta îmi crește încrederea). Un alt țel până plecăm este să termin toate episoadele din serialul cu Remington Steel, ceea ce trebuie consemnat în acest blog, pentru că la 26 de ani probabil despre asta voi râde cel mai mult. Dar este minunaaaaaat. Tabla pe care o vedem de câte ori intrăm în casă spune că mai avem patruzeci și cinci de zile…am terminat de comandat icebreakers (haine din merino) și trebuie să organizăm biblioteca de iTunes și zilele se tot împuținează…Mă întreb dacă cineva din afara familiei noastre e neliniștit pentru noi. Sau oare sunt entuziasmați? 

Nu vaccinăm rabini

Nu vaccinăm rabini, dar facem o mulțime de alte lucruri. Am progresat zilnic în ultimele două luni.

La sfârșitul lunii iunie am sunat la o clinică specializată pentru medicina de călătorie. Am vorbit cu o secretară drăguță care mi-a luat toate informațiile și a cerut câteva minute ca să găsească când au locuri disponibile pentru o programare. M-a sunat după o jumătate de oră și m-a informat că au hotărât să crească prețul pe consultație de la 1 iulie de la 50$ la 150$ și că nu au nici un spațiu disponibil până după 1 iulie. Bineînțeles (!), fiecare trebuie să avem o consultație deși ne ducem cu toții în același loc și nu avem nici o problemă medicală. Am făcut totuși o programare, gândindu-mă că voi aplica acea informație nouă tuturor (până la urmă am anulat-o). Oricum nu puteam rezolva nimic acolo pentru că „Ioan nu are 12 ani, de aceea trebuie să meargă la un pediatru”. Numele de pediatrii pe care mi le-a recomandat nu îl primeau pentru că nu era pacientul lor, și oricum, nu știu nimic despre vaccinările pentru călătorie.

Și încă unul

De fapt sunt mai mulți pași, dar ce mai contează, timpul începe să zboare...

Opaiț 

Mihai a fost luni 8 aug. și a depus pașapoartele la Consulatul Chinei din New York, iar vineri 12 august ne-am dus cu toții să le ridicăm. La cererea Ilenei am vizitat și muzeul Metropolitan și ne-am delectat privirile cu exponatele lor (iar noi părinții ne-am distrat că așchia nu sare departe de trunchi: copiii noștri se uitau la camee și suporturi de amfore de parcă ar fi fost David de Michelangelo).

Pentru prima oară m-am simțit comfortabil în New York. Am ieșit din muzeu și ne-am plimbat pe străzi până am găsit un magazin de deli de unde ne-am ales fiecare ce-am vrut de mâncat și de băut. Am mâncat pe o bancă într-un parc cu leagăne. Copiii s-au alipit de un grup de școlari și s-au jucat un fel de leapșa (iar Maria și-a făcut bășici pe tălpi pentru că a alergat desculță și n-a mai putut să mai meargă).

Am petrecut următoarele două ore în trafic încercând să ieșim din Manhattan (mă întreb ce o fi fost pe contrasens).

După puțină învârteală am ajuns la magazinul REI din New Jersey. Imediat am cerut ajutor și Kendra și-a petrecut două ore căutând și aducându-ne pantaloni, iar noi probându-i. La sfârșit eram cu toții amețiți, dar mulțumiți (mai ales eu care am picioare lungi și nu-mi găsesc pantaloni). Kendra era fericită pentru mine și proiectul nostru o impresionase, încât la sfârșit ne-a recomandat un restaurant Penang Malaysian/Thai Cuisine. Iar aici l-am sărbătorit pe Mihai de ziua lui cu Penang Satay, Vegetable Dumplings, Pad Thai, Beef Chow Fun, Chicken fried rice, Pulut Hitam(orez negru cu lapte de cocos).

Răspunsul la întrebarea dacă dormim la hotel sau mergem acasă (era 9:30pm) a fost ....acasă. Drumul a decurs fără evenimente. In Elmira ne-am oprit ca să luăm și mașina lui Mihai. La ora 2:00 am conduceam mașina și simt că o iau spre dreapta. Redresez volanul și mă apropii de banda de mijloc. Redresez din nou și merg drept. Instantaneu îmi aduc aminte de un desen animat cu Donald care se duce cu un buchet de flori să o ceară de soție pe Daisy. În timp ce merge pe o bicicletă cu o roată uriașă și una mică se mișcă dintr-o extremitate în alta a drumului fluierând fericit. Hmmm... ce simplu ar fi să fac și eu la fel, că drumul este liber. Nici nu-mi termin gândul și văd în oglinda retrovizoare luminile poliției. Oprim amândoi și polițistul, după ce se prezintă, mă întreabă dacă am băut ceva, pentru că nu mergeam drept. După verificările de rigoare ale actelor suntem lăsați să plecăm. Îi povestesc Mariei la ce mă gândeam înainte să mă oprească și ne pufnește râsul gândindu-ne cum ar fi fost să îi explic desenul animat.

Un pas

Ne-am luat inima în dinți și ne-am dus să ne cumpărăm sandale. Cei care ne cunosc știu că nu avem o plăcere deosebită în a face cumpărături, în mod special cele de îmbrăcăminte. Nu ne place materialul, culoarea, moda, magazinul, aglomerația și în general n-avem răbdare. Acestea fiind zise, am pornit spre Ithaca unde se găsea magazinul cu sandale Birkenstock. Ce e special cu sandalele astea? Sunt nemțești! Pe lângă asta, talpa este făcută din plută, ceea ce le face foarte ușoare, și urmează conturul natural al piciorului, susținând arcul plantar, ceea ce le face comode.

Ithaca, oră de vârf. Urmez instrucțiunile gps-ului și ajung pe o străduță cu restaurante, agenții și printre ele si magazinul nostru “Fontana’s Shoes Store”. Avea două vitrine mari pline cu exponate . Intrăm și suntem întâmpinați de o domnișoară căreia îi cerem imediat ajutorul. Ne invită să ne așezăm pe scaune și ne măsoară picioarele. Îi explicăm ce model de sandale vrem (la recomandarea doctorului podiatru) și în timp ce ne aduce sandale să le probăm, ne uităm prin magazin cu ochii mari, ca un copil la bomboane: atât de multe modele și unele chiar arată elegante. Nu ne ia mult timp până începem să mitraliem întrebări și despre celelalte firme. Naot? Au talpa din amestec de plastic și plută. Teva? E doar din plastic și nu e atât de rigidă ca și Birkenstock. Stăm pe scaun și ea ne potrivește cataramele, aduce alte modele pentru fete pentru că lor le stă mai bine în picior modelul îngust decât cel normal. Și nu aveți și altă culoare? Și cum este modelul cu talpă moale față de cel cu talpă tare? Are un mic strat de burete care face ca piciorul să suporte mai bine adaptarea la acest fel de încălțăminte. Ne ia pe rând, ca să nu ne încurce, iar noi ne ridicăm pe rând din scaune și facem două ture de magazin, fiind atenți la degete, la călcâi, la barete, la cum se freacă pielea pe tendonul lui Ahile, la talpă si toate gâlmele pe care le simțim sub ea. Fetele se uită una la cealaltă, comentează în românește, îmi spun cum se simt, se distrează și se miră că ar putea fi considerate gemene. Ioan așteaptă răbdător să îi vină și lui rândul, urmărind în acelaș timp cu atenție procesul. Pentru el sunt doar trei modele, dar doar unul i se potrivește: Keen.

Și ne hotărâm. Patru cutii de sandale stau pe contoar.

Tragem aer adânc în piept... acum avem nevoie de încălțări impermeabile, pentru orice teren, pentru fete și pe care trebuie să le probeze cu talonete. Din fericire domnișoara știa ce poate oferi magazinul la care lucra și ne-a adus două modele pentru fiecare din fete(Ioan nu își avea talonetele cu el) și fiecare și-a ales cel care i s-a potrivit cel mai bine. Maria era încântată că nu va mai trebui să caute pentru câțiva ani buni încălțări de munte.

După două ore, cu durere de cap, dar fericiți am ieșit din magazin ținând în brațe șase cutii de încălțări.