Nu vaccinăm rabini

Nu vaccinăm rabini, dar facem o mulțime de alte lucruri. Am progresat zilnic în ultimele două luni.

La sfârșitul lunii iunie am sunat la o clinică specializată pentru medicina de călătorie. Am vorbit cu o secretară drăguță care mi-a luat toate informațiile și a cerut câteva minute ca să găsească când au locuri disponibile pentru o programare. M-a sunat după o jumătate de oră și m-a informat că au hotărât să crească prețul pe consultație de la 1 iulie de la 50$ la 150$ și că nu au nici un spațiu disponibil până după 1 iulie. Bineînțeles (!), fiecare trebuie să avem o consultație deși ne ducem cu toții în același loc și nu avem nici o problemă medicală. Am făcut totuși o programare, gândindu-mă că voi aplica acea informație nouă tuturor (până la urmă am anulat-o). Oricum nu puteam rezolva nimic acolo pentru că „Ioan nu are 12 ani, de aceea trebuie să meargă la un pediatru”. Numele de pediatrii pe care mi le-a recomandat nu îl primeau pentru că nu era pacientul lor, și oricum, nu știu nimic despre vaccinările pentru călătorie.

Și încă unul

De fapt sunt mai mulți pași, dar ce mai contează, timpul începe să zboare...

Opaiț 

Mihai a fost luni 8 aug. și a depus pașapoartele la Consulatul Chinei din New York, iar vineri 12 august ne-am dus cu toții să le ridicăm. La cererea Ilenei am vizitat și muzeul Metropolitan și ne-am delectat privirile cu exponatele lor (iar noi părinții ne-am distrat că așchia nu sare departe de trunchi: copiii noștri se uitau la camee și suporturi de amfore de parcă ar fi fost David de Michelangelo).

Pentru prima oară m-am simțit comfortabil în New York. Am ieșit din muzeu și ne-am plimbat pe străzi până am găsit un magazin de deli de unde ne-am ales fiecare ce-am vrut de mâncat și de băut. Am mâncat pe o bancă într-un parc cu leagăne. Copiii s-au alipit de un grup de școlari și s-au jucat un fel de leapșa (iar Maria și-a făcut bășici pe tălpi pentru că a alergat desculță și n-a mai putut să mai meargă).

Am petrecut următoarele două ore în trafic încercând să ieșim din Manhattan (mă întreb ce o fi fost pe contrasens).

După puțină învârteală am ajuns la magazinul REI din New Jersey. Imediat am cerut ajutor și Kendra și-a petrecut două ore căutând și aducându-ne pantaloni, iar noi probându-i. La sfârșit eram cu toții amețiți, dar mulțumiți (mai ales eu care am picioare lungi și nu-mi găsesc pantaloni). Kendra era fericită pentru mine și proiectul nostru o impresionase, încât la sfârșit ne-a recomandat un restaurant Penang Malaysian/Thai Cuisine. Iar aici l-am sărbătorit pe Mihai de ziua lui cu Penang Satay, Vegetable Dumplings, Pad Thai, Beef Chow Fun, Chicken fried rice, Pulut Hitam(orez negru cu lapte de cocos).

Răspunsul la întrebarea dacă dormim la hotel sau mergem acasă (era 9:30pm) a fost ....acasă. Drumul a decurs fără evenimente. In Elmira ne-am oprit ca să luăm și mașina lui Mihai. La ora 2:00 am conduceam mașina și simt că o iau spre dreapta. Redresez volanul și mă apropii de banda de mijloc. Redresez din nou și merg drept. Instantaneu îmi aduc aminte de un desen animat cu Donald care se duce cu un buchet de flori să o ceară de soție pe Daisy. În timp ce merge pe o bicicletă cu o roată uriașă și una mică se mișcă dintr-o extremitate în alta a drumului fluierând fericit. Hmmm... ce simplu ar fi să fac și eu la fel, că drumul este liber. Nici nu-mi termin gândul și văd în oglinda retrovizoare luminile poliției. Oprim amândoi și polițistul, după ce se prezintă, mă întreabă dacă am băut ceva, pentru că nu mergeam drept. După verificările de rigoare ale actelor suntem lăsați să plecăm. Îi povestesc Mariei la ce mă gândeam înainte să mă oprească și ne pufnește râsul gândindu-ne cum ar fi fost să îi explic desenul animat.

Un pas

Ne-am luat inima în dinți și ne-am dus să ne cumpărăm sandale. Cei care ne cunosc știu că nu avem o plăcere deosebită în a face cumpărături, în mod special cele de îmbrăcăminte. Nu ne place materialul, culoarea, moda, magazinul, aglomerația și în general n-avem răbdare. Acestea fiind zise, am pornit spre Ithaca unde se găsea magazinul cu sandale Birkenstock. Ce e special cu sandalele astea? Sunt nemțești! Pe lângă asta, talpa este făcută din plută, ceea ce le face foarte ușoare, și urmează conturul natural al piciorului, susținând arcul plantar, ceea ce le face comode.

Ithaca, oră de vârf. Urmez instrucțiunile gps-ului și ajung pe o străduță cu restaurante, agenții și printre ele si magazinul nostru “Fontana’s Shoes Store”. Avea două vitrine mari pline cu exponate . Intrăm și suntem întâmpinați de o domnișoară căreia îi cerem imediat ajutorul. Ne invită să ne așezăm pe scaune și ne măsoară picioarele. Îi explicăm ce model de sandale vrem (la recomandarea doctorului podiatru) și în timp ce ne aduce sandale să le probăm, ne uităm prin magazin cu ochii mari, ca un copil la bomboane: atât de multe modele și unele chiar arată elegante. Nu ne ia mult timp până începem să mitraliem întrebări și despre celelalte firme. Naot? Au talpa din amestec de plastic și plută. Teva? E doar din plastic și nu e atât de rigidă ca și Birkenstock. Stăm pe scaun și ea ne potrivește cataramele, aduce alte modele pentru fete pentru că lor le stă mai bine în picior modelul îngust decât cel normal. Și nu aveți și altă culoare? Și cum este modelul cu talpă moale față de cel cu talpă tare? Are un mic strat de burete care face ca piciorul să suporte mai bine adaptarea la acest fel de încălțăminte. Ne ia pe rând, ca să nu ne încurce, iar noi ne ridicăm pe rând din scaune și facem două ture de magazin, fiind atenți la degete, la călcâi, la barete, la cum se freacă pielea pe tendonul lui Ahile, la talpă si toate gâlmele pe care le simțim sub ea. Fetele se uită una la cealaltă, comentează în românește, îmi spun cum se simt, se distrează și se miră că ar putea fi considerate gemene. Ioan așteaptă răbdător să îi vină și lui rândul, urmărind în acelaș timp cu atenție procesul. Pentru el sunt doar trei modele, dar doar unul i se potrivește: Keen.

Și ne hotărâm. Patru cutii de sandale stau pe contoar.

Tragem aer adânc în piept... acum avem nevoie de încălțări impermeabile, pentru orice teren, pentru fete și pe care trebuie să le probeze cu talonete. Din fericire domnișoara știa ce poate oferi magazinul la care lucra și ne-a adus două modele pentru fiecare din fete(Ioan nu își avea talonetele cu el) și fiecare și-a ales cel care i s-a potrivit cel mai bine. Maria era încântată că nu va mai trebui să caute pentru câțiva ani buni încălțări de munte.

După două ore, cu durere de cap, dar fericiți am ieșit din magazin ținând în brațe șase cutii de încălțări.

Neun und Neunzig

Am aflat despre ce este vorba în cântec. Crescând în România comunistă am împlinit 17 ani în 1984. A fost probabil primul an în care am fost interesat de dans, de discoteci și de cântece de succes. Unul din cele mai bune cântece din acel an a fost „99 Luftballons” de Nena și de atunci numărul 99 a avut o semnificație deosebită pentru noi. (wikipedia) Cântecul este o fantezie în care niște copii lasă niște baloane să zboare peste Berlin în timpul războiului rece, soldații cred că este un nou tip de armă, se declanșează un război nuclear și la sfârșit unul dintre copii stând printre ruinele orașului găsește un balon roșu. Era, presupun, un cântec de protest, n-am știut, dar ne-a plăcut.

Nouăzeci și nouă de zile până plecăm. Aproape am terminat bagajul, suntem gata. Șase bagaje aliniate, doar câteva lucruri de adăugat.

Mai e puțin loc în bagaj pentru ultimele lucruri.

Au fost câteva piedici care ne-au făcut să ne schimbăm planurile,

De ce Facebook

Îmi place Facebook. Poate din aceleași motive ca majorității oamenilor. Îmi place pentru că aflu despre prieteni aflați departe, oameni care au dispărut pe partea cealaltă a lumii. Îmi place că pot să văd ce citește fata mea, ce muzică ascultă ceilalți, ce videoclipuri a descoperit nepotul meu și tot așa. Copiii prietenilor noștri și prietenii copiilor noștri împart desene caraghioase și teste stupide. Pot să recomand un articol din „The Economist” fără să trebuiască să trimit emailuri. Cu ușurință pot să aflu ce a făcut ieri Shakira…Dar cel mai mult îmi place că nu trebuie să lucrez la asta. Pot să mă uit în câteva minute pe deasupra la ceea ce au făcut sute de oameni și nu trebuie să șterg, sau să plac, sau să trimit vreun răspuns. Când ajung la capătul de jos al paginii, singur încarcă mai multe postări. Nimeni nu se așteaptă să am vreo reacție și nici ei nu trebuie să-mi dea mie socoteală.

De ce am trimis tone de mesaje, rugându-i pe prieteni să voteze pentru pagina noastră „Noi6 Around the World”? Avem un blog la http://noi6.blogspot.com.  Astăzi s-au împlinit 700 de zile de când am scris primul post. Ileana a început acest blog la dejurîmprejur.blogspot.com . Tot nu știu cum o să ne folosim blogurile. Al Ilenei este în românește, pentru a le fi mai ușor membrilor familiilor noastre, celor care nu vorbesc engleza. Ei n-ar ști cum să folosească un „feed reader“, s-ar putea să nu-și aducă aminte să caute dacă sunt postări noi și cu siguranță ar fi încurcați de amestecul de engleză și română. Dar totul va fi conectat cu Facebook. Poate vom posta în fiecare zi sau în fiecare săptămână sau doar din când în când. În momentul de față încercăm să o luăm încet, deși am progresat destul de mult cu planurile noastre, totuși nu se întâmplă nimic, plecăm în 135 de zile. Pe de altă parte, Facebook poate posta știri scurte, de ultimă oră. Îmi petrec multe ore citind despre unde vom călători și găsesc uneori resurse interesante. Facebook ar fi un vehicul perfect pentru a împărtăși lucruri de acest fel. Nu vreau să-mi cresc numărul de prieteni și nu vreau să-mi întăresc setările pentru confidențialitate. A avea o pagină accesibilă tuturor ar ține lucrurile separate. Un alt beneficiu ar fi că am avea o cale de comunicare cu oamenii care postează pe peretele nostru sau împart cu noi fotografii. Și la urma urmei sunt convins că va exista o familie care va fi inspirată să-și urmeze visurile după ce vor citi ce am scris. Pe Facebook ;-)

Am hotărât la început că trebuie să consemnăm gândurile noastre și să vedem cum evoluează. Un jurnal ar fi potrivit pentru asta, dar nimeni nu are nevoie să citească un jurnal. În secolul 21 nimeni nu mai scrie pentru a ține ascuns într-un sertar. Totul este public și noi ar trebui să fim confortabili cu asta. Dar bineînțeles că nu suntem. Trebuie să învățăm cum să ne depășim fricile și chiar și firea. Trebuie să dezvăluim o grămadă de informații pe care le-am acumulat și pe cele care vor mai veni. Am citit mii de pagini de blog ale unor familii care au călătorit pentru un an și ceva în jurul lumii. Uneori am găsit link-uri la bloguri care erau păstrate privat. A fost frustrant și chiar a durut. Ce-au de ascuns? Ne-am simțit trișați atunci când unii dintre ei nu și-au mai adus la zi site-urile și chiar și atunci când puneau știri doar la câteva luni. Ar trebui să se țină de ceea ce au început. Eu m-am abonat la blogul lor și ar trebui să mă țină la curent. Măcar pe Facebook.

O să călătorim în jurul lumii ca o familie. Va fi ceva special. Toată lumea știe asta. Mai ales dacă definesc „special” ca fiind „neobișnuit“. Să sperăm că va fi totuși „special” definit ca „ceva deosebit printr-o calitate neobișnuită sau care este într-un anume fel superior”. Doar faptul că putem să visăm despre asta arată cât de norocoși suntem. Dar probabil că nu am fi aici dacă nu ar fi fost ceilalți care au făcut-o înaintea noastră și au demonstrat că se poate. S-au întors mai buni, mai puternici, mai fericiți. Și din ceea ce știm toți au spus că ar face-o din nou într-o clipită. Și-au împărtășit experiențele și au scris cărți despre ele. Au început diferite programe sau au devenit membrii ai unor organizații care promovează călătoriile. Unii nu s-au oprit niciodată, continuând să călătorească fără să-și propună să se oprească. În sinea lor simt că  în felul acesta sunt mai buni și și lumea este mai bună. Sunt total de acord.

Au trecut câteva zile și acum avem un url direct http://facebook.com/Noi6RTW. Putem să-l punem pe o carte de vizită.

Fac socoteala că am spus la mai mult de 300 de pacienți că plec în octombrie. 99% au răspuns pozitiv. Explicându-le lor încep să înțeleg și eu mai bine de ce trebuie să o facem. Oamenii se bucură pentru mine și copiii mei și mă laudă pentru că fac asta. Plecarea mea le va afecta viața, uneori chiar dramatic, dar îmi respectă dreptul de a face ceea ce simt că trebuie să fac. Unii chiar își aduc aminte de experiențe similare cu părinții lor și cât de mult le-a schimbat lor viața. Întotdeauna în sens pozitiv. Unii au vrut dintotdeauna să facă ceva special cu copiii lor, dar nu s-a găsit timp niciodată. Unii au spus „trăiești doar o dată”. Alții au spus că vor călători indirect prin noi, poate prin intermediul acestui blog, poate prin Facebook…

A.M.R.

Mă pregăteam să ies din unitatea militară în care îmi făceam săptămâna obligatorie de armată, când soldatul de la poartă m-a întrebat: Cât ți-e amereul? Continuând să merg, încercam să îmi dau seama ce ar putea fi amereu... Au Mai Rămas atâtea zile până la eliberare.

Pentru noi 138. Azi. Mâine vor fi 137. Ca și în armată timpul pare că abia se târăște. Starea lucrurilor se prezintă așa: se pare că vom închiria apartamentul de deasupra biroului (nu avem încă un răspuns definitiv) și casa noastră.

Studiem zilnic despre locurile în care urmează să ne ducem și la masă discutăm motive pro- și contra-.

Bagajul are un colț de casă unde depozităm toate obiectele pe care dorim să le luăm cu noi și grămada crește.

Chineza a mers ceva mai greu, pentru că cursul de la iknow.jp se axează numai pe semne, nu îmi oferă suficientă practică pentru citit și aproape de loc pentru scris. Am schimbat pe cartea Modern Mandarin Chinese for the begginers de Monika Mei, care a scris-o pentru turiști și ca urmare mă învață cum să comand suc, cafea, rață, să întreb cât costă, etc.

Cu excepția a două călătorii avem toate biletele de avion pentru primele șase luni din călătorie. Cincizeci de bilete pentru aproximativ o mie cinci sute de dolari! Acest lucru i se datorează lui Mihai care supraveghează noapte de noapte site-ul de web Air Asia si află de diferitele sale-uri și are răbdare să introducă informațiile despre noi. Și tot lui i se datorează și faptul că știm pe unde o să mergem și când. Citeam despre Angkor Wat și urmărind link-urile de pe wikipedia am aflat că o sa prindem Anul Nou al lor chiar când vizităm noi templul și vor avea dansuri și spectacole în cinstea acestui eveniment. Foarte bucuroasă i-am comunicat și lui acest lucru. Reacția lui: normal, eu am făcut programul.

Școala trebuie împinsă de la spate, dar nu are cine. Eu ar trebui să fac asta, dar eu m-am desprins de școala lor cu mult timp în urmă, când am terminat să le fac programarea. În plus de asta a venit un val de căldură care ne toropește mințile.

Ce mai avem de făcut? Eu învăț să fac fotografii mai frumoase. Tatăl meu a fost operator de imagine și a încercat să mă învețe abc-ul fotografiei. Nu s-a prins de mine decât ceva superficial. Sony alpha 100 e un aparat bun care mi-ar permite să fac niște fotografii speciale, dacă aș ști să umblu cu el.

Am de cusut fustele fetelor și pânzele de țânțari.

Avem de adus la zi vaccinările din America (cele pentru febră galbenă și turbare ne gândim să le facem la o clinică în India, unde ne-ar costa mai puțin de 800$ de persoană).

Și încă multe alte lucruri care depind de închiriatul casei și la care nu vreau să mă gandesc.

Cincizeci de bilete în 24 de ore

Au trecut trei luni de când am decis ziua plecării. Mai puțin de cinci luni până plecăm și realizăm că suntem din ce în ce mai aproape de eveniment, uneori prea aproape. Ne-am cumpărat primele bilete pentru un preț extraordinar, împărțind călătoria în două: Asia până în 29 februarie și apoi Noua Zeelandă și restul. În martie am cumpărat primul zbor. O altă afacere bună, zburăm de la New York la Osaka. În aprilie am cumpărat alte trei bilete - de la Kochi, partea cea mai de sud a Indiei, la Kuala Lumpur, apoi la Guilin, Hong Kong, Macao și înapoi la Kuala Lumpur pe 27 ianuarie. A fost o decizie rapidă, poate impulsivă, dar am vrut să stăm mai mult în China, pofteam Hong Kong. Inițial am vrut să evităm Anul Nou chinezesc, apoi am realizat că de fapt vrem să petrecem în cel mai nebunesc și aglomerat loc pe care îl putem găsi. Deci mergem în Hong Kong. Ne-am dat seama și că nu mai e un alt timp în care să găsim bilete ieftine, pentru că am presupus pe bună dreptate că pe măsură ce ne apropiem de plecare prețurile vor crește. Am rezervat și două camere pentru trei nopți și am plătit și două nopți în Macao! Apoi am făcut o pauză lungă. Ne-am cumpărat mai multe lucruri pentru drum,  ceva cărți, am citit și mai mult și ne-am văzut de viață. Tot vorbim despre plecare. Am răspuns la niște întrebări, am luat anumite decizii, am amânat altele. Suntem blocați (deocamdată) încercând să hotărâm cum ajungem din Tokyo la Beijing. Considerând că cel mai ieftin bilet direct doar dus este mai mult de 2000$ (chiar și mai mult doar dus-întors), trebuie să vin cu o soluție alternativă.

Oamenii mă întreabă dacă sunt entuziasmat. Mda, poate. Nu știu. Le spun: „călătoria este  plăcerea cea mai tristă”, sau cel puțin partea de planificare. (Ăsta este un citat din Paul Theroux.) Are sens. Având toată planeta și „tot timpul” să o vedem, ne găsim constant în situația de a face sacrificii, eliminând locuri, renunțând la unele vise. Fiecare „da” pentru o anumită destinație implică un „nu” pentru câteva altele. Hotărârea de a merge a doua oară în China înseamnă că nu mergem în Laos, Burma sau nordul Tailandei. Nu pentru Vietnam. A merge la Xining înseamnă că nu ajungem la Chengdu și tot așa. Mai multe zile în Tokyo înseamnă nu la Hiroshima și Coreea de Sud. Încerc să explic cui vrea să mă asculte, dar nu sunt sigur că ei înțeleg punctul meu de vedere și nu dau vina pe ei, asta da problemă de care să mă plâng. Am stabilit niște date să împărțim călătoria în etape. Apoi o fragmentăm și mai mult, lăsând loc să luăm decizii și când vom fi pe drum. Orice se poate schimba oricând și trebuie să știm ce variante avem. De unde știm noi dacă o să ieșim vii din India? Cât de mult ar trebui să stăm acolo? Suntem cu toții entuziasmați, abia așteptăm să o descoperim și totuși un pic speriați. Așa că am decis să nu decidem nimic. Vom trece Himalaya pe 3 decembrie și șase săptămâni mai târziu va trebui să prindem un avion de la 2200 km depărtare. Suntem încrezători că vom ajunge cumva unde trebuie.

Săptămâna trecută am început să aud zvonuri că AirAsia va avea promoția anuală. Zeci de mii de bilete doar pentru 10 cenți pentru călătorii din 6 februarie până în 20 iunie 2012. A trebuit să ne hotărâm rapid când plecăm din Australia, de departe cele mai scumpe bilete. Am făcut-o și apoi luni noaptea am cumpărat 50 de bilete în 24 de ore. De asemenea am fost la servici 12 din aceste ore și am dormit vreo 4 și ceva. După ce am luat biletul de la Darwin la Bali pe 8 mai, am decis să cumpăr și un bilet de la Penang la Kuala Lumpur pe 29 februarie. Apoi am avut „măreața” idee de a zbura de la Bali la Yogyakarta, deși nu există conexiune directă, dar cui îi pasă. Am cumpărat bilete de la Bali la Jakarta, apoi dus-întors Jakarta la Yogyakarta. După încă vreo oră am decis că nu vreau să stau mai mult în Jakarta așa că am luat bilete la Singapore, peste un an din ziua asta. Inițial costau 2,42$ dar până să mă hotărăsc au dispărut. Până la urmă am găsit patru bilete  la prețul ăla și al cincilea la 25$. Era destul pentru seara respectivă, era trecut de 2 noaptea și m-am dus la culcare tot gândindu-mă cum să rezolv alte câteva legături. A doua zi dimineață la 7 am cumpărat bilete pentru Tailanda, din Bangkok la Krabi (8 februarie) cu întoarcere pe 22 februarie ca să zburăm la Penang. M-am dus la servici și când am ajuns acasă am cumpărat bilete de la Singapore la Kuala Lumpur. Ce e caraghios e că biletele erau anunțate ca fiind 7-8 cenți, dar costul final cu toate taxele au fost 215$. Totuși e un preț bun pentru 5 bilete! În acest moment Ileana Ruxandra a spus STOP! Eram gata oricum! Am cumpărat 50 de bilete pentru puțin mai mult de 1500 $. Adică o medie de 30$ pe zbor, un preț decent considerând că majoritatea sunt taxe. Două sute sunt doar pentru două bagaje.

Per total un lucru extraordinar, avem acum 15 zboruri și o mulțime de date deschise pe calendar ca să ne facem planurile cum vrem. Ne lipsesc niște legături, trei zboruri obligatorii, două opționale și suntem aranjați cu transportul aerian până pe 1 iunie. Primele 230 de zile din călătorie. După ce terminăm cu acea jumătate a lumii, presupunând că încă mai vrem să mergem, ne vom îndrepta probabil spre Africa. Dar o să mai scriu despre asta….

Vine sfârșitul lumii

Un tânăr englez s-a căsătorit vineri în Londra cu logodnica sa. Un milion de oameni au sărbătorit pe străzi și aproape două miliarde au urmărit nunta la televizor. S-au sărutat de două ori! O știre pozitivă și toată lumea se agață de ea pentru că nu prea au de ce altceva.

Cambodgia și Tailanda se ceartă la graniță. Vor fi noi alegeri în Tailanda anul acesta și politicienii și armata vor profita de acest lucru pentru a câștiga un avantaj politic. Așa că au omorât un număr decent de soldați și au distrus câteva dintre templele pentru care se luptă. Revista „The Economist” spune: „Nu e nici un dubiu că aceasta nu este ultima dată când Tailanda și Cambodgia își vor arunca obuze peste graniță. Se ceartă pe bucata asta de pământ de mulți ani și politicienii știu mai bine decât să fie rezonabili și generoși într-o astfel de situație”. Plănuim să traversăm acea graniță puțin mai la sud de unde se luptă acum.

Pe 22 februarie a fost un cutremur major în Christchurch și la nici două săptămâni ne-am cumpărat biletele. Poate că unii oameni nu știau de Christchurch, dar acum când le spun, știu: „Acolo a fost cutremurul, nu-i așa?” Și apoi pe 11 martie a mai fost un cutremur, un tsunami și un accident nuclear în Japonia și noi ne-am cumpărat câteva săptămâni mai târziu bilete pentru Osaka. Așa că atunci când le-am spus oamenilor, i-am lăsat cu gura căscată.

Un călugăr tibetan își dă foc în semn de protest împotriva ocupației chineze. China închide anumite zone turistice „din cauza tulburărilor sociale”, dar noi tot ne ducem în Tibet. India elimină companiile americane din licitația de 10 miliarde pentru un avion de luptă în timp ce se înarmează ca să poată lupta mai bine (cu cine?). Oamenii aduc argumente și contra-argumente pentru această decizie iar ambasadorul american în India se va retrage „din motive personale”. Nimănui nu-i pasă cât de mult ar putea ajuta niște oameni săraci și niște copii flămânzi aceste 10 miliarde, avem nevoie de avioane de război.

E un tip în Siria care omoară cu toptanul o mulțime de sirieni inocenți și lumea se uită și nu face nimic. E un alt tip în Libia care omoară libieni și lumea vrea să ajute, așa că se duc și ei acolo și omoară niște libieni. S-ar putea să trebuiască să sărim peste Siria la anul. Știam că nu putem să mergem în Libia, dar acum cine știe?

Sunt tornade în Statele Unite și 340 de oameni mor într-o singură zi pentru că nu au ascultat radioul  sau pentru că l-au ascultat, dar n-au făcut nimic.

Pentru că prețul pentru combustibilul de avion crește, AirAsia reinstaurează taxele pe combustibil, ceea ce va face biletele de avion mai scumpe. Între timp America își revine din recesiune, dar continuă să manipuleze datele despre inflație și ca urmare valoarea dolarului continuă să fie scăzută și prețul petrolului să crească. Vom avea mai puțini bani în această călătorie. Ei și?

Annette tocmai mi-a spus alaltăieri că ea știe că e sfârșitul lumii, un tip care a murit și s-a dus în iad s-a întors ca să îi spună pastorului lui și apoi pastorul s-a dus în Texas și acolo a murit într-un accident de mașină. Cel puțin cu teoria asta toate lucrurile au sens, nu mai trebuie să mă îngrijorez de asta.

Conform ultimului cântec scos de Britney Spears mai avem până în 21 decembrie 2012 „până la sfârșitul lumii”. Ne recomandă să continuăm să dansăm. Noi continuăm să plănuim, nu ne schimbăm decizia să mergem în călătorie și apoi poate o să dansăm puțin.  

Perseverență

Planurile noastre se transforma incetul cu incetul in realitate. "Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat": am cumpărat bilete să ajungem în Noua Zeelandă din Kuala Lumpur cu 105$ de persoană, mai rămâne să ajungem acolo. Mihai cercetează liniile aeriene zilnic pentru a găsi bilete ieftine. Continui să învăț chineză (azi am terminat primul curs cu 102 hanzi) iar copiii își văd de existența lor netulburați, în ciuda încercărilor noastre de a-i interesa în planuri.

Am comandat haine de merino de la Icebreaker și veste de la Scottevest (care au multe buzunare). A Ilenei era mică, așa că a moștenit-o Ioan. El e mulțumit că are vestă, dar nu s-ar putea să fie de la bărbați? (dimensiunea cea mai mică de la bărbați ar avea mânecile până la genunchi).

Am început să informăm lumea de planurile noastre. Marea majoritate a reacțiilor au fost de bucurie, am primit oferte să ne fie cărate bagajele sau să fim însoțiți. Părinții au fost inițial șocați, dar și-au revenit și chiar ne vom întâlni cu ei în China. Asta nu îi împiedică să ne poarte grija în restul timpului (cu toate cutremurele astea din Christchurch sau Japonia, și revoluțiile din nordul Africii). Pentru Mihai a fost cam stresant să își informeze șeful și colegii, dar a trecut cu bine, ei s-au bucurat pentru el.

Nu știm dacă vom închiria casa sau nu, dar pentru că în luna mai este un garage sale în tot satul, selectez lucrurile de care nu mai avem nevoie pentru a le vinde (și dacă închiriem, îmi va fi mai ușor să împachetez).

Două sute douăzeci și cinci

Ghici ce? Poți să ai o numărătoare inversă de-adevăratelea numai după ce ai hotărât ziua zero. Noi am numărat zilele și până acum, dar de fapt nu știam când o să plecăm. Acum știm. De la ultima mea postare ne-am tot gândit și răzgândit între 23 octombrie și 27 noiembrie, cu două planuri diferite. Tot așteptam un răspuns de la serviciul meu și așteptând, cercetam diferite bilete de avion. Și tot așteptam. Nu știu nici eu ce așteptam, poate să descopăr felul potrivit de a pune problema. Într-o zi mi-am dat seama că tot plănuind pentru această călătorie ne-am întors cu susul în jos. Știm sfârșitul, dar nu începutul. Dar de fapt nu știm nici sfârșitul, așa că poate ar fi mai bine să începem cu începutul. Deși poate ar fi plăcut să terminăm călătoria în România în decembrie 2012, orice e posibil și s-ar putea să o terminăm în septembrie, sau iunie, sau noiembrie. O să știm când ne-a ajuns și suntem pregătiți să ne întoarcem acasă. Sau poate banii se vor termina și va trebui să ne oprim.

I-am explicat acestea directorului meu și în timpul unei conversații de cinci minute mi-a spus că ar trebui să decid. Ne-am uitat pe calendarul pe care îl avea pe perete și am hotărât ca ultima mea zi să fie 15 octombrie. Inițial nici unul din noi nu și-a dat seama că e o sâmbătă iar noi nu lucrăm sâmbăta. Sună bine: 15 octombrie.

Sâmbătă dimineața am cumpărat primele bilete. E uluitor. Bilete pentru 29 februarie, 360 de zile de acum încolo. Zbor de la Kuala Lumpur la Christchurch pentru mai puțin de 105 dolari de persoană. Cu taxe, prânz și bagaj incluse. E pentru o distanță mai mare decât de la noi până în Europa. Dacă aș găsi bilete pentru Europa la același preț probabil că am merge la fiecare două săptămâni. Dar înainte să le luăm a trebuit să decidem dacă vrem să vizităm întâi Asia sau Australia. Părinții noștri încă nu s-au decis dacă să se întâlnească cu noi în China. I-am întrebat dacă ar considera să vină în noiembrie. Au spus că nu, noi să ne facem planurile cum considerăm noi că e mai bine. Dacă începem din Japonia călătoria ar fi mai scurtă cu 8000 de mile și ar costa cu 2500$ mai puțin. N-avem încă biletele pentru Japonia și mai avem încă 225 de zile până să ne suim în avion… Încă mai lucrez la asta.