Neun und Neunzig

Am aflat despre ce este vorba în cântec. Crescând în România comunistă am împlinit 17 ani în 1984. A fost probabil primul an în care am fost interesat de dans, de discoteci și de cântece de succes. Unul din cele mai bune cântece din acel an a fost „99 Luftballons” de Nena și de atunci numărul 99 a avut o semnificație deosebită pentru noi. (wikipedia) Cântecul este o fantezie în care niște copii lasă niște baloane să zboare peste Berlin în timpul războiului rece, soldații cred că este un nou tip de armă, se declanșează un război nuclear și la sfârșit unul dintre copii stând printre ruinele orașului găsește un balon roșu. Era, presupun, un cântec de protest, n-am știut, dar ne-a plăcut.

Nouăzeci și nouă de zile până plecăm. Aproape am terminat bagajul, suntem gata. Șase bagaje aliniate, doar câteva lucruri de adăugat.

Mai e puțin loc în bagaj pentru ultimele lucruri.

Au fost câteva piedici care ne-au făcut să ne schimbăm planurile,

De ce Facebook

Îmi place Facebook. Poate din aceleași motive ca majorității oamenilor. Îmi place pentru că aflu despre prieteni aflați departe, oameni care au dispărut pe partea cealaltă a lumii. Îmi place că pot să văd ce citește fata mea, ce muzică ascultă ceilalți, ce videoclipuri a descoperit nepotul meu și tot așa. Copiii prietenilor noștri și prietenii copiilor noștri împart desene caraghioase și teste stupide. Pot să recomand un articol din „The Economist” fără să trebuiască să trimit emailuri. Cu ușurință pot să aflu ce a făcut ieri Shakira…Dar cel mai mult îmi place că nu trebuie să lucrez la asta. Pot să mă uit în câteva minute pe deasupra la ceea ce au făcut sute de oameni și nu trebuie să șterg, sau să plac, sau să trimit vreun răspuns. Când ajung la capătul de jos al paginii, singur încarcă mai multe postări. Nimeni nu se așteaptă să am vreo reacție și nici ei nu trebuie să-mi dea mie socoteală.

De ce am trimis tone de mesaje, rugându-i pe prieteni să voteze pentru pagina noastră „Noi6 Around the World”? Avem un blog la http://noi6.blogspot.com.  Astăzi s-au împlinit 700 de zile de când am scris primul post. Ileana a început acest blog la dejurîmprejur.blogspot.com . Tot nu știu cum o să ne folosim blogurile. Al Ilenei este în românește, pentru a le fi mai ușor membrilor familiilor noastre, celor care nu vorbesc engleza. Ei n-ar ști cum să folosească un „feed reader“, s-ar putea să nu-și aducă aminte să caute dacă sunt postări noi și cu siguranță ar fi încurcați de amestecul de engleză și română. Dar totul va fi conectat cu Facebook. Poate vom posta în fiecare zi sau în fiecare săptămână sau doar din când în când. În momentul de față încercăm să o luăm încet, deși am progresat destul de mult cu planurile noastre, totuși nu se întâmplă nimic, plecăm în 135 de zile. Pe de altă parte, Facebook poate posta știri scurte, de ultimă oră. Îmi petrec multe ore citind despre unde vom călători și găsesc uneori resurse interesante. Facebook ar fi un vehicul perfect pentru a împărtăși lucruri de acest fel. Nu vreau să-mi cresc numărul de prieteni și nu vreau să-mi întăresc setările pentru confidențialitate. A avea o pagină accesibilă tuturor ar ține lucrurile separate. Un alt beneficiu ar fi că am avea o cale de comunicare cu oamenii care postează pe peretele nostru sau împart cu noi fotografii. Și la urma urmei sunt convins că va exista o familie care va fi inspirată să-și urmeze visurile după ce vor citi ce am scris. Pe Facebook ;-)

Am hotărât la început că trebuie să consemnăm gândurile noastre și să vedem cum evoluează. Un jurnal ar fi potrivit pentru asta, dar nimeni nu are nevoie să citească un jurnal. În secolul 21 nimeni nu mai scrie pentru a ține ascuns într-un sertar. Totul este public și noi ar trebui să fim confortabili cu asta. Dar bineînțeles că nu suntem. Trebuie să învățăm cum să ne depășim fricile și chiar și firea. Trebuie să dezvăluim o grămadă de informații pe care le-am acumulat și pe cele care vor mai veni. Am citit mii de pagini de blog ale unor familii care au călătorit pentru un an și ceva în jurul lumii. Uneori am găsit link-uri la bloguri care erau păstrate privat. A fost frustrant și chiar a durut. Ce-au de ascuns? Ne-am simțit trișați atunci când unii dintre ei nu și-au mai adus la zi site-urile și chiar și atunci când puneau știri doar la câteva luni. Ar trebui să se țină de ceea ce au început. Eu m-am abonat la blogul lor și ar trebui să mă țină la curent. Măcar pe Facebook.

O să călătorim în jurul lumii ca o familie. Va fi ceva special. Toată lumea știe asta. Mai ales dacă definesc „special” ca fiind „neobișnuit“. Să sperăm că va fi totuși „special” definit ca „ceva deosebit printr-o calitate neobișnuită sau care este într-un anume fel superior”. Doar faptul că putem să visăm despre asta arată cât de norocoși suntem. Dar probabil că nu am fi aici dacă nu ar fi fost ceilalți care au făcut-o înaintea noastră și au demonstrat că se poate. S-au întors mai buni, mai puternici, mai fericiți. Și din ceea ce știm toți au spus că ar face-o din nou într-o clipită. Și-au împărtășit experiențele și au scris cărți despre ele. Au început diferite programe sau au devenit membrii ai unor organizații care promovează călătoriile. Unii nu s-au oprit niciodată, continuând să călătorească fără să-și propună să se oprească. În sinea lor simt că  în felul acesta sunt mai buni și și lumea este mai bună. Sunt total de acord.

Au trecut câteva zile și acum avem un url direct http://facebook.com/Noi6RTW. Putem să-l punem pe o carte de vizită.

Fac socoteala că am spus la mai mult de 300 de pacienți că plec în octombrie. 99% au răspuns pozitiv. Explicându-le lor încep să înțeleg și eu mai bine de ce trebuie să o facem. Oamenii se bucură pentru mine și copiii mei și mă laudă pentru că fac asta. Plecarea mea le va afecta viața, uneori chiar dramatic, dar îmi respectă dreptul de a face ceea ce simt că trebuie să fac. Unii chiar își aduc aminte de experiențe similare cu părinții lor și cât de mult le-a schimbat lor viața. Întotdeauna în sens pozitiv. Unii au vrut dintotdeauna să facă ceva special cu copiii lor, dar nu s-a găsit timp niciodată. Unii au spus „trăiești doar o dată”. Alții au spus că vor călători indirect prin noi, poate prin intermediul acestui blog, poate prin Facebook…

A.M.R.

Mă pregăteam să ies din unitatea militară în care îmi făceam săptămâna obligatorie de armată, când soldatul de la poartă m-a întrebat: Cât ți-e amereul? Continuând să merg, încercam să îmi dau seama ce ar putea fi amereu... Au Mai Rămas atâtea zile până la eliberare.

Pentru noi 138. Azi. Mâine vor fi 137. Ca și în armată timpul pare că abia se târăște. Starea lucrurilor se prezintă așa: se pare că vom închiria apartamentul de deasupra biroului (nu avem încă un răspuns definitiv) și casa noastră.

Studiem zilnic despre locurile în care urmează să ne ducem și la masă discutăm motive pro- și contra-.

Bagajul are un colț de casă unde depozităm toate obiectele pe care dorim să le luăm cu noi și grămada crește.

Chineza a mers ceva mai greu, pentru că cursul de la iknow.jp se axează numai pe semne, nu îmi oferă suficientă practică pentru citit și aproape de loc pentru scris. Am schimbat pe cartea Modern Mandarin Chinese for the begginers de Monika Mei, care a scris-o pentru turiști și ca urmare mă învață cum să comand suc, cafea, rață, să întreb cât costă, etc.

Cu excepția a două călătorii avem toate biletele de avion pentru primele șase luni din călătorie. Cincizeci de bilete pentru aproximativ o mie cinci sute de dolari! Acest lucru i se datorează lui Mihai care supraveghează noapte de noapte site-ul de web Air Asia si află de diferitele sale-uri și are răbdare să introducă informațiile despre noi. Și tot lui i se datorează și faptul că știm pe unde o să mergem și când. Citeam despre Angkor Wat și urmărind link-urile de pe wikipedia am aflat că o sa prindem Anul Nou al lor chiar când vizităm noi templul și vor avea dansuri și spectacole în cinstea acestui eveniment. Foarte bucuroasă i-am comunicat și lui acest lucru. Reacția lui: normal, eu am făcut programul.

Școala trebuie împinsă de la spate, dar nu are cine. Eu ar trebui să fac asta, dar eu m-am desprins de școala lor cu mult timp în urmă, când am terminat să le fac programarea. În plus de asta a venit un val de căldură care ne toropește mințile.

Ce mai avem de făcut? Eu învăț să fac fotografii mai frumoase. Tatăl meu a fost operator de imagine și a încercat să mă învețe abc-ul fotografiei. Nu s-a prins de mine decât ceva superficial. Sony alpha 100 e un aparat bun care mi-ar permite să fac niște fotografii speciale, dacă aș ști să umblu cu el.

Am de cusut fustele fetelor și pânzele de țânțari.

Avem de adus la zi vaccinările din America (cele pentru febră galbenă și turbare ne gândim să le facem la o clinică în India, unde ne-ar costa mai puțin de 800$ de persoană).

Și încă multe alte lucruri care depind de închiriatul casei și la care nu vreau să mă gandesc.

Cincizeci de bilete în 24 de ore

Au trecut trei luni de când am decis ziua plecării. Mai puțin de cinci luni până plecăm și realizăm că suntem din ce în ce mai aproape de eveniment, uneori prea aproape. Ne-am cumpărat primele bilete pentru un preț extraordinar, împărțind călătoria în două: Asia până în 29 februarie și apoi Noua Zeelandă și restul. În martie am cumpărat primul zbor. O altă afacere bună, zburăm de la New York la Osaka. În aprilie am cumpărat alte trei bilete - de la Kochi, partea cea mai de sud a Indiei, la Kuala Lumpur, apoi la Guilin, Hong Kong, Macao și înapoi la Kuala Lumpur pe 27 ianuarie. A fost o decizie rapidă, poate impulsivă, dar am vrut să stăm mai mult în China, pofteam Hong Kong. Inițial am vrut să evităm Anul Nou chinezesc, apoi am realizat că de fapt vrem să petrecem în cel mai nebunesc și aglomerat loc pe care îl putem găsi. Deci mergem în Hong Kong. Ne-am dat seama și că nu mai e un alt timp în care să găsim bilete ieftine, pentru că am presupus pe bună dreptate că pe măsură ce ne apropiem de plecare prețurile vor crește. Am rezervat și două camere pentru trei nopți și am plătit și două nopți în Macao! Apoi am făcut o pauză lungă. Ne-am cumpărat mai multe lucruri pentru drum,  ceva cărți, am citit și mai mult și ne-am văzut de viață. Tot vorbim despre plecare. Am răspuns la niște întrebări, am luat anumite decizii, am amânat altele. Suntem blocați (deocamdată) încercând să hotărâm cum ajungem din Tokyo la Beijing. Considerând că cel mai ieftin bilet direct doar dus este mai mult de 2000$ (chiar și mai mult doar dus-întors), trebuie să vin cu o soluție alternativă.

Oamenii mă întreabă dacă sunt entuziasmat. Mda, poate. Nu știu. Le spun: „călătoria este  plăcerea cea mai tristă”, sau cel puțin partea de planificare. (Ăsta este un citat din Paul Theroux.) Are sens. Având toată planeta și „tot timpul” să o vedem, ne găsim constant în situația de a face sacrificii, eliminând locuri, renunțând la unele vise. Fiecare „da” pentru o anumită destinație implică un „nu” pentru câteva altele. Hotărârea de a merge a doua oară în China înseamnă că nu mergem în Laos, Burma sau nordul Tailandei. Nu pentru Vietnam. A merge la Xining înseamnă că nu ajungem la Chengdu și tot așa. Mai multe zile în Tokyo înseamnă nu la Hiroshima și Coreea de Sud. Încerc să explic cui vrea să mă asculte, dar nu sunt sigur că ei înțeleg punctul meu de vedere și nu dau vina pe ei, asta da problemă de care să mă plâng. Am stabilit niște date să împărțim călătoria în etape. Apoi o fragmentăm și mai mult, lăsând loc să luăm decizii și când vom fi pe drum. Orice se poate schimba oricând și trebuie să știm ce variante avem. De unde știm noi dacă o să ieșim vii din India? Cât de mult ar trebui să stăm acolo? Suntem cu toții entuziasmați, abia așteptăm să o descoperim și totuși un pic speriați. Așa că am decis să nu decidem nimic. Vom trece Himalaya pe 3 decembrie și șase săptămâni mai târziu va trebui să prindem un avion de la 2200 km depărtare. Suntem încrezători că vom ajunge cumva unde trebuie.

Săptămâna trecută am început să aud zvonuri că AirAsia va avea promoția anuală. Zeci de mii de bilete doar pentru 10 cenți pentru călătorii din 6 februarie până în 20 iunie 2012. A trebuit să ne hotărâm rapid când plecăm din Australia, de departe cele mai scumpe bilete. Am făcut-o și apoi luni noaptea am cumpărat 50 de bilete în 24 de ore. De asemenea am fost la servici 12 din aceste ore și am dormit vreo 4 și ceva. După ce am luat biletul de la Darwin la Bali pe 8 mai, am decis să cumpăr și un bilet de la Penang la Kuala Lumpur pe 29 februarie. Apoi am avut „măreața” idee de a zbura de la Bali la Yogyakarta, deși nu există conexiune directă, dar cui îi pasă. Am cumpărat bilete de la Bali la Jakarta, apoi dus-întors Jakarta la Yogyakarta. După încă vreo oră am decis că nu vreau să stau mai mult în Jakarta așa că am luat bilete la Singapore, peste un an din ziua asta. Inițial costau 2,42$ dar până să mă hotărăsc au dispărut. Până la urmă am găsit patru bilete  la prețul ăla și al cincilea la 25$. Era destul pentru seara respectivă, era trecut de 2 noaptea și m-am dus la culcare tot gândindu-mă cum să rezolv alte câteva legături. A doua zi dimineață la 7 am cumpărat bilete pentru Tailanda, din Bangkok la Krabi (8 februarie) cu întoarcere pe 22 februarie ca să zburăm la Penang. M-am dus la servici și când am ajuns acasă am cumpărat bilete de la Singapore la Kuala Lumpur. Ce e caraghios e că biletele erau anunțate ca fiind 7-8 cenți, dar costul final cu toate taxele au fost 215$. Totuși e un preț bun pentru 5 bilete! În acest moment Ileana Ruxandra a spus STOP! Eram gata oricum! Am cumpărat 50 de bilete pentru puțin mai mult de 1500 $. Adică o medie de 30$ pe zbor, un preț decent considerând că majoritatea sunt taxe. Două sute sunt doar pentru două bagaje.

Per total un lucru extraordinar, avem acum 15 zboruri și o mulțime de date deschise pe calendar ca să ne facem planurile cum vrem. Ne lipsesc niște legături, trei zboruri obligatorii, două opționale și suntem aranjați cu transportul aerian până pe 1 iunie. Primele 230 de zile din călătorie. După ce terminăm cu acea jumătate a lumii, presupunând că încă mai vrem să mergem, ne vom îndrepta probabil spre Africa. Dar o să mai scriu despre asta….

Vine sfârșitul lumii

Un tânăr englez s-a căsătorit vineri în Londra cu logodnica sa. Un milion de oameni au sărbătorit pe străzi și aproape două miliarde au urmărit nunta la televizor. S-au sărutat de două ori! O știre pozitivă și toată lumea se agață de ea pentru că nu prea au de ce altceva.

Cambodgia și Tailanda se ceartă la graniță. Vor fi noi alegeri în Tailanda anul acesta și politicienii și armata vor profita de acest lucru pentru a câștiga un avantaj politic. Așa că au omorât un număr decent de soldați și au distrus câteva dintre templele pentru care se luptă. Revista „The Economist” spune: „Nu e nici un dubiu că aceasta nu este ultima dată când Tailanda și Cambodgia își vor arunca obuze peste graniță. Se ceartă pe bucata asta de pământ de mulți ani și politicienii știu mai bine decât să fie rezonabili și generoși într-o astfel de situație”. Plănuim să traversăm acea graniță puțin mai la sud de unde se luptă acum.

Pe 22 februarie a fost un cutremur major în Christchurch și la nici două săptămâni ne-am cumpărat biletele. Poate că unii oameni nu știau de Christchurch, dar acum când le spun, știu: „Acolo a fost cutremurul, nu-i așa?” Și apoi pe 11 martie a mai fost un cutremur, un tsunami și un accident nuclear în Japonia și noi ne-am cumpărat câteva săptămâni mai târziu bilete pentru Osaka. Așa că atunci când le-am spus oamenilor, i-am lăsat cu gura căscată.

Un călugăr tibetan își dă foc în semn de protest împotriva ocupației chineze. China închide anumite zone turistice „din cauza tulburărilor sociale”, dar noi tot ne ducem în Tibet. India elimină companiile americane din licitația de 10 miliarde pentru un avion de luptă în timp ce se înarmează ca să poată lupta mai bine (cu cine?). Oamenii aduc argumente și contra-argumente pentru această decizie iar ambasadorul american în India se va retrage „din motive personale”. Nimănui nu-i pasă cât de mult ar putea ajuta niște oameni săraci și niște copii flămânzi aceste 10 miliarde, avem nevoie de avioane de război.

E un tip în Siria care omoară cu toptanul o mulțime de sirieni inocenți și lumea se uită și nu face nimic. E un alt tip în Libia care omoară libieni și lumea vrea să ajute, așa că se duc și ei acolo și omoară niște libieni. S-ar putea să trebuiască să sărim peste Siria la anul. Știam că nu putem să mergem în Libia, dar acum cine știe?

Sunt tornade în Statele Unite și 340 de oameni mor într-o singură zi pentru că nu au ascultat radioul  sau pentru că l-au ascultat, dar n-au făcut nimic.

Pentru că prețul pentru combustibilul de avion crește, AirAsia reinstaurează taxele pe combustibil, ceea ce va face biletele de avion mai scumpe. Între timp America își revine din recesiune, dar continuă să manipuleze datele despre inflație și ca urmare valoarea dolarului continuă să fie scăzută și prețul petrolului să crească. Vom avea mai puțini bani în această călătorie. Ei și?

Annette tocmai mi-a spus alaltăieri că ea știe că e sfârșitul lumii, un tip care a murit și s-a dus în iad s-a întors ca să îi spună pastorului lui și apoi pastorul s-a dus în Texas și acolo a murit într-un accident de mașină. Cel puțin cu teoria asta toate lucrurile au sens, nu mai trebuie să mă îngrijorez de asta.

Conform ultimului cântec scos de Britney Spears mai avem până în 21 decembrie 2012 „până la sfârșitul lumii”. Ne recomandă să continuăm să dansăm. Noi continuăm să plănuim, nu ne schimbăm decizia să mergem în călătorie și apoi poate o să dansăm puțin.  

Perseverență

Planurile noastre se transforma incetul cu incetul in realitate. "Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat": am cumpărat bilete să ajungem în Noua Zeelandă din Kuala Lumpur cu 105$ de persoană, mai rămâne să ajungem acolo. Mihai cercetează liniile aeriene zilnic pentru a găsi bilete ieftine. Continui să învăț chineză (azi am terminat primul curs cu 102 hanzi) iar copiii își văd de existența lor netulburați, în ciuda încercărilor noastre de a-i interesa în planuri.

Am comandat haine de merino de la Icebreaker și veste de la Scottevest (care au multe buzunare). A Ilenei era mică, așa că a moștenit-o Ioan. El e mulțumit că are vestă, dar nu s-ar putea să fie de la bărbați? (dimensiunea cea mai mică de la bărbați ar avea mânecile până la genunchi).

Am început să informăm lumea de planurile noastre. Marea majoritate a reacțiilor au fost de bucurie, am primit oferte să ne fie cărate bagajele sau să fim însoțiți. Părinții au fost inițial șocați, dar și-au revenit și chiar ne vom întâlni cu ei în China. Asta nu îi împiedică să ne poarte grija în restul timpului (cu toate cutremurele astea din Christchurch sau Japonia, și revoluțiile din nordul Africii). Pentru Mihai a fost cam stresant să își informeze șeful și colegii, dar a trecut cu bine, ei s-au bucurat pentru el.

Nu știm dacă vom închiria casa sau nu, dar pentru că în luna mai este un garage sale în tot satul, selectez lucrurile de care nu mai avem nevoie pentru a le vinde (și dacă închiriem, îmi va fi mai ușor să împachetez).

Două sute douăzeci și cinci

Ghici ce? Poți să ai o numărătoare inversă de-adevăratelea numai după ce ai hotărât ziua zero. Noi am numărat zilele și până acum, dar de fapt nu știam când o să plecăm. Acum știm. De la ultima mea postare ne-am tot gândit și răzgândit între 23 octombrie și 27 noiembrie, cu două planuri diferite. Tot așteptam un răspuns de la serviciul meu și așteptând, cercetam diferite bilete de avion. Și tot așteptam. Nu știu nici eu ce așteptam, poate să descopăr felul potrivit de a pune problema. Într-o zi mi-am dat seama că tot plănuind pentru această călătorie ne-am întors cu susul în jos. Știm sfârșitul, dar nu începutul. Dar de fapt nu știm nici sfârșitul, așa că poate ar fi mai bine să începem cu începutul. Deși poate ar fi plăcut să terminăm călătoria în România în decembrie 2012, orice e posibil și s-ar putea să o terminăm în septembrie, sau iunie, sau noiembrie. O să știm când ne-a ajuns și suntem pregătiți să ne întoarcem acasă. Sau poate banii se vor termina și va trebui să ne oprim.

I-am explicat acestea directorului meu și în timpul unei conversații de cinci minute mi-a spus că ar trebui să decid. Ne-am uitat pe calendarul pe care îl avea pe perete și am hotărât ca ultima mea zi să fie 15 octombrie. Inițial nici unul din noi nu și-a dat seama că e o sâmbătă iar noi nu lucrăm sâmbăta. Sună bine: 15 octombrie.

Sâmbătă dimineața am cumpărat primele bilete. E uluitor. Bilete pentru 29 februarie, 360 de zile de acum încolo. Zbor de la Kuala Lumpur la Christchurch pentru mai puțin de 105 dolari de persoană. Cu taxe, prânz și bagaj incluse. E pentru o distanță mai mare decât de la noi până în Europa. Dacă aș găsi bilete pentru Europa la același preț probabil că am merge la fiecare două săptămâni. Dar înainte să le luăm a trebuit să decidem dacă vrem să vizităm întâi Asia sau Australia. Părinții noștri încă nu s-au decis dacă să se întâlnească cu noi în China. I-am întrebat dacă ar considera să vină în noiembrie. Au spus că nu, noi să ne facem planurile cum considerăm noi că e mai bine. Dacă începem din Japonia călătoria ar fi mai scurtă cu 8000 de mile și ar costa cu 2500$ mai puțin. N-avem încă biletele pentru Japonia și mai avem încă 225 de zile până să ne suim în avion… Încă mai lucrez la asta.

Trecând într-un alt tărâm

Planurile noastre secrete au devenit publice. Pentru o vreme am trăit într-o lume imaginară și acum totul se transformă în realitate. Pentru noi însă aceea era lumea reală și restul lumii trăia în lumea ei. Dar în adevărata lume sunt o mulțime de oameni pe care îi iubim și ne sunt aproape de suflet. N-aveau nici o idee că noi plănuim ceea ce am plănuit. N-au auzit de nimeni care să facă asta. Ne spun că toată lumea visează să facă asta, dar nimeni nu o face. Ne laudă și îi invidiază pe copiii noștri, care poate nu-și dau seama ce norocoși sunt. Se întreabă dacă va mai exista ceva de făcut după. Cum te întorci la lucru și continui să trăiești după ce ți-ai realizat visul vieții? Se tem pentru noi și speră în tăcere să ne băgăm mințile în cap. Sunt entuziasmați pentru noi și vor să ne întovărășească. Și sunt furibunzi și răniți că nu le-am spus nimic pentru atât de mult timp. Sunt îngrijorați pentru serviciul meu și școala copiilor. Și tot așa mai departe, îmi place toată gama de reacții la dezvăluirile noastre. Vor fi din ce în ce mai mulți oameni care vor afla despre asta și sper că vor fi și mai multe reacții memorabile. Încă mai lucrăm cum să spunem povestea pe scurt, la detalii. Ne-ar fi de folos dacă am avea un fel de manual cum să începem discuția, cum să dăm vestea că vom merge, cum să spunem că vom lipsi 14 luni.

Pentru cei care abia acum descoperă blogul nostru am să spun povestea noastră pe scurt. Suntem o familie de cinci români din partea de vest a statului New York și vom merge în jurul lumii. Dintotdeauna am vrut să călătorim, uneori ne-am gândit ce frumos ar fi să mergem în jurul lumii dar așteptam să ne crească copiii sau să ieșim la pensie. După ce am aflat despre alte familii care au călătorit în lung și-n lat cu copiii lor am început să discutăm. În luna iulie 2009 ne-am hotărât să o facem. Câteva luni mai târziu ne-am dat seama că trebuie să o facem. Nu numai că putem, dar că ne și datorăm aceasta nouă și copiilor. Mai în glumă sau mai în serios această călătorie o putem socoti ca fiind parte din școala lor acasă. Am ținut planurile noastre secrete, doar între noi cinci, pentru că am așteptat să le spunem personal familiilor noastre din România. Am făcut aceasta în decembrie 2010 în timpul vacanței de iarnă și aș putea spune că au primit vestea destul de bine. După ce ne-am întors acasă, am anunțat planurile prietenilor și celor de la diferitele mele servicii. Numărăm zilele și am început să punem lucrurile în ordine. Nu știm exact când vom pleca, dar ne lămurim care sunt opțiunile și mergem tot înainte.

Așa cum a spus fiica mea, vrem să gustăm „o felie de lume”, nu doar monumente și stațiuni, dar oameni și culturi din patru continente. Deocamdată planul este să mergem spre vest, știm care este sfârșitul, ziua de 18 ani a Mariei pe care o vom petrece la București în decembrie 2012. Vom pleca în această toamnă, înainte de 1 decembrie. Vom avea doar bagajul de mână și un buget limitat și pe măsură ce ne apropiem de diferitele destinații, vom găsi adăpost, mâncare, distracții, făcând planuri și aranjamente. Nu este vorba de o vacanță foarte lungă, ci de o călătorie și nu va fi ușor, dar noi suntem pregătiți.

Coșmaruri

M-am trezit azi noapte dintr-un coșmar îngrozitor: deja cumpărasem primele două bilete pentru călătoria în jurul lumii, cheltuisem aproape 7000$ și luasem bilete spre J…-j… un loc undeva într-o colonie a Braziliei și de acolo în Surinam. Noi deja luasem decizia să nu mergem în America de Sud, ceea ce mi-a fost greu să accept. A trebuit să găsesc o scuză, dar totul a devenit mai ușor când am realizat că aceste locuri erau pe un continent diferit, cumva ascuns de celelalte (și de aceea și noi l-am pierdut prima dată). Era totuși foarte greu să plecăm de pe continentul ascuns către celelalte cunoscute, dar măcar aici nu era vina mea. După ce am rezolvat problema m-am simțit ceva mai bine. Partea terorizantă a coșmarului abia vine: am realizat că am cheltuit toți acești bani pentru destinații despre care nici măcar nu am citit și fără să știu cum e vremea pe acolo! Până la urmă m-am trezit și m-am simțit ușurat când am realizat că încă nu am luat bilete. Suntem în vacanță în România pentru sărbătorile de Crăciun și Anul Nou și împărtășim planurile noastre secrete cu familia și prietenii.

Până acum oamenii au primit vestea destul de bine, nu e nici un secret că e o idee nebunească, în special pentru viața din România. Le-am spus părinților mei, mamei și sorei Ilenei și celor apropiați. Unii s-au bucurat, alții s-au speriat, chiar rău de tot, dar majoritatea au primit vestea politicoși și apoi au schimbat subiectul către problemele presante (precum viața zilnică).

Lucrez la o ciornă de scrisoare către Airtreks încercând să prezint planurile și întrebările noastre. Mai avem 301 zile până la data planificată a plecării și am putea să începem să cumpărăm bilete dacă vrem! De fapt chiar asta am căutat ieri seară și așa se și explică coșmarul meu. Dacă astea sunt consecințele… ei bine, le voi accepta.

Galápagos

12 decembrie 2010, Mihai: Cele ce urmează sunt versiunea pe scurt a călătoriei noastre în Galapagos

Primele două zile - Doar drumul

Am plecat de la noi de acasă joi dimineață, cu 14 ore înainte de a decola avionul. Ne-am oprit câteva ore la o reprezentață de BMW pentru programul obișnuit de întreținere al mașinii și apoi am tot condus spre JFK. Am ajuns cu vreo două ore mai devreme, ceea ce a fost bine, pentru că am avut timp să mă întorc la mașină și să recuperez sticla de apă. Copiii au fost cuminți pe avion, au dormit aproape tot timpul. Am aterizat în Guayaquil și chiar am și ieșit din aeroport pentru câteva minute. Părea să fie un oraș interesant și frumos, dar nu aveam timp pentru asta. Aproape că am întârziat la avionul de Galapagos pentru că Ileana a vrut înghețată. Am aterizat în Baltra la timp și am realizat că nu avem permis. Am coborât printre primii din avion, dar am fost ultimii pentru că a durat o veșnicie să completăm permisul de vizitat insulele.  După 500$ cheltuiți și o așteptare luuuuungă, am terminat, dar autobuzele deja plecaseră. Freddy era însă acolo gata să ne ofere cele mai ieftine croaziere și cele mai faine hoteluri. Le-am refuzat, dar în schimb am luat bilete de barcă. Bineînțeles că spunea că erau ultimele, n-am crezut asta, cine ar crede? Doar că probabil avea dreptate.