Cu Barca pe Tsiribihina

  

”Vreau să mergem acolo unde sunt pietrele ascuțite precum cuțitul!” Mihai rămâne mască. Se uită la mine ca la un străin. Nu pot să-ți spun de câte ori m-a întrebat ce vreau să văd sau să fac, fără să-i dau un răspuns direct, și acum că am ajuns în Madagascar netam-nesam îi spun de un loc despre care am citit în urmă cu câțiva ani în revista National Geographic. Aflăm că se cheamă Tsingy de Bemaraha, undeva prin vestul țării și ca să ajungem acolo ne trebuie câteva zile și un vehicul cu tracțiune pe patru roți. Fără să iau în seamă dificultățile și prețul, acaparez două săptămâni din timpul nostru, ca să nu mai pun la socoteală stressul nostru și nervii.

Alegem să mergem pe râul Tsiribihina într-o barcă cu motor. Am fi putut să mergem cu piroga, mult mai liniște, mai aproape de natură, dar, oooh, atât de înghesuit și sub arșița soarelui. Nu mulțumesc, am amintiri frumoase de când am mers la Lokobe.  Ernest, ghidul nostru în această călătorie, ne ia de la hotel, ne duce la poliție, unde trebuie să ne înregistrăm. La sfârșitul călătoriei trebuie să facem o oprire similară, confirmând că nu am dispărut pe drum. Ne ducem până la punctul de îmbarcare pe un drum bun pentru rodeo de motociclete. Și nu suntem singurii, mai sunt și localnici. La sfârșit am aflat de ce mergeau și ei în același loc: e zi de piață! O nebunie de oameni și lucruri, ca să trecem cu mașina au trebuit să ridice stâlpi și să mute tarabe.

Cum ne-am dat jos, am fost înconjurați de copii, cu ochi mari și guri căscate. ”Bon jour!” am auzit din mai multe părți. Știind că nu au toalete pe barcă am spus că vrem să mergem înainte să ne suim. Urmând gestul, am mers în direcția indicată pe cărarea dintre câmp și malul cu tufișuri. Copiii ne-au urmat curioși, vorbind și râzând. Nu vedem nici o construcție și până la urmă îmi pică fisa că trebuie să mergem în natură. Copiii sunt lipiți de noi ca marca de scrisoare. Ce ne facem? I-am pus să pozeze, asta i-a interesat mai mult decât noi.

 Mai târziu am oprit barca în pustietate ca să ne putem ascunde după niște tufișuri. Îl întreb pe ghid de ce nu fac un closet cu groapă, măcar pentru turiști, s-ar simți mult mai bine dacă n-ar trebui să se uite după șerpi, crocodili sau alți oameni. Țăranilor nu le place, miroase urât. Și oricum, după șase luni, ploile spală totul. Încerc să îi spun despre contaminarea cu fecale, dar mă asigură că totul e în regulă și sub control. Mă îndoiesc...

Barca ne va fi casă pentru trei zile și două nopți. Am putea să mergem sus pe punte unde sunt două șezlonguri și ceva saltele, sau să stăm jos, lângă bucătărie, la masă, dar la umbră. La început admirăm priveliștea. Râul șerpuiește printr-o vale nisipoasă, tivită cu terase înguste de orez sau câteva cuiburi de cartofi dulci. Pentru mult timp vedem doar bancuri de nisip, ca niște insule ridicate. Valurile le mănâncă pe dedesupt iar nisipul nu are altceva de făcut decât să cadă, lăsând margini ascuțite și drepte. Câteodată e câte un copac care se mai agață de malul mâlos, deși majoritatea rădăcinilor îi sunt dezbrăcate. Alteori bătălia s-a terminat deja cu frunzele în apă.

Din când în când vedem oameni. Se spală sau își spală rufele.

 Fețele copiilor se luminează, încep să ne facă cu mâna și strigă după noi. Câteodată fug, nedezlipindu-și privirea. Aflăm că în sezonul uscat oamenii se mută în adăposturi temporare lângă râu ca să aibă grijă de recolte, ca să pescuiască (peștele îl sărează și îl usucă pentru mai târziu). În sezonul ploios se adună în casa cuiva ca să vorbească și să cânte, să împletească coșuri, aducând cu ei ceva de mâncare. Recoltele nu-s foarte bune, pentru că nici pământul lor nu e bun, prea mult nisip. Ar putea arenda o bucată mai bună, dar n-au bani.

Ne oprim să mâncăm prânzul și facem cunoștință cu Danielle, Chantal și Edith din Canada. Sunt prietene de mult timp și au făcut multe călătorii împreună. Ne-am simțit foarte bine, vorbind despre viața noastră normală, despre călătorii și planuri.

După amiaza am ajuns la cascadă. Urcăm dealul, intrăm în pădure și nei uităm la ei cum se hrănesc liniștiți. Apoi traversăm un pârâu cu ape albastre lăptoase pe care plutește o spumă groasă murdară. Sărim din bolovan în bolovan și ajungem până la un lăcșor alimentat chiar de cascadă. De la distanță nu e cine știe ce, așa cum e în umbră, dar e superbă de aproape. Apa se prelinge pe ciuperci uriașe de calcar, mărindu-le cu fiecare picătură (apa ușor acidă dizolvă piatra din patul râului, ceea ce explică spuma). Îmi aduce aminte de Canary Springs (Parcul Național Yellowstone, SUA) cu formațiuni fragile calcaroase ce seamănă cu niște pene. Ni se promisese că putem face o baie, dar e târziu, trebuie să mergem spre locul de înoptare și să mâncăm cina, așa că ne întoarcem la barcă. Doar că nu vrea să pornească. Oamenii sar în apa până la genunchi și împing și trag. Până la urmă ne-a tras altă barcă și chiar cu câțiva metri înainte de locul de amarare a pornit și motorul.

Cina am servit-o la lumina lanternei. Pe lângă orez mai este și carne de zebu tăiată în bucăți mici. Presupun că este din rămășițele de la prânz, are același gust și este la fel de tare. Pe țărm echipajul a ridicat corturile și a făcut paturile. În noapte se aude un bărbat cântând în timp cu ghitara. Mă uit la cer. O mulțime de stele. Și niște nori albi care îmi împiedică privirea... Logica îmi spune că dacă ar fi nori, n-aș putea să văd prin ei și n-ar fi albi, având în vedere că nu e nici o lumină care să îi lumineze (e lună nouă)... deci, faceți cunoștință cu Calea Lactee. Ne culcăm, dar mă trezesc în timpul nopții, mă înfofolesc și mă duc afară. Dacă ai amintiri despre o noapte înstelată, sau una liniștită, sau de întuneric ce te înconjoară, de șopot de ape, de pace, ia-le pe toate și amestecă-le și închipuiește-ți că ești acolo, cuvintele mele nu pot să descrie. 

Dimineța avem o sesiune fotografică ad-hoc cu oamenii care locuiesc pe acel banc de nisip. Au un lemur legat cu o sfoară și un pisoi. Ghitara e doar o bucată de lemn cu ață de pescuit, iar vocea, un adolescent.

            

O vacă zebu și vițelul ei (cocoașa e de grăsime)

Ne întoarcem la cascadă. Ioan este singurul care vrea de-adevăratelea să facă o baie, iar noi ceilalți îi urmăm exemplul. Soarele se mișcă încet peste vârful cascadei. Țipăm de frig când ne aruncăm în apa rece. Dar, minunea minunilor, cea din cascadă e caldă! Doar stăm sub ea și primim un masaj super.

Ziua se scurge la fel, șerpuind prin partea adâncă a râului, înțepenindu-ne din când în când, împinși de echipaj, făcând cu mâna copiiilor. Ne oprim într-un sat unde cultivă tutun. Cum ieșim din barcă suntem înconjurați de copiii care ne prind de mână, ne întâmpină cu ”Bon jour!” și ne întreabă cum ne cheamă. Zâmbesc și sunt fericiți doar să fie în jurul nostru. 

Auzim ” Foto uaza” și noi le facem poză. Toți vor să fie în poză, așa că băiatul înalt pășește în fața fetiței și trebuie să mă opresc să îi rearanjez. Așteaptă răbdători să fac cât de multe poze vreau, dar când le arăt, se înghesuie dintr-o dată să se vadă, și-apoi râd, râd fără nici o grijă. 

Ni se arată depozitul de tutun unde frunzele uscate de tutun, făcute păpușici, sunt îndesate în saci. Apoi ne întoarcem la barcă. 

Un băiat sare să îl prindă pe Mihai de mână, iar el și-o ridică prea sus. Se joacă o vreme... Suafamil mă ține de mâna dreaptă, iar eu o strâng puțin de mână ca să-mi dea drumul, să pot să fac niște poze. Se mută pe stânga și simțindu-mi verigheta, se uită la ea de parcă ar fi de pe lună.  

Suafamil a mea...

Pe marginea drumului văd un băiat de vreo 12 ani. Fața lui încă nu a învățat să-i ascundă gândurile și eu îi citesc lupta: i-ar plăcea să se vadă într-o poză, dar demnitatea lui de bărbat în devenire nu îi permite astfel de dorințe copilărești. Dintr-o căsuță ce vindea mâncare am auzit o șoaptă ”foto uaza”.

A fost așa de fericită, super fericită... chicotea cu priete

Îl întrebăm pe Ernest, ce înseamnă uaza? Omul alb. E așa ciudat să fii etichetat, ca și cum n-aș mai fi eu însămi. Da, pentru ei sunt doar un alt uaza, un alt turist alb, acum aici, peste câteva momente uitată. Mi-au cerut săpun, nu le-am dat. Dar am luat exemplul lor de deschidere.

Priveliștea e aproximativ aceeași, acum ne uităm după păsări, vedem doi aligatori.

Această poză a fost făcută de Ioan.

Ia să vedem ce mai e nou și gustos...

Absorbim totul, cu apus de soare cu tot.

 După cină avem spectacol. La lumina focului câteva fete îmbrăcate cu fuste plisate roșii dansează. Toate urmează exemplul celei care le conduce, imitându-i mișcărie, bătând pământul cu picioarele, zguduindu-și bazinul ritmic, unduindu-și brațele. Câteodată mișcările sunt hotărâte de cântărețul la ghitară, câteodată de dansatori.

 Suntem și noi invitați și ne distrăm de minune. Nu suntem foarte buni la dans, ne pierdem respirația, dar nici fetele nu pot să ne imite perfect când e rândul nostru să hotărâm cum dansăm și le bufnește râsul. Când obosesc se așează lângă ghitarist și cântă despre țara lor (Ernest îi înregistrează cu telefonul). Copiii mici și obosiți stau în poala mamei lor. Se bagă și ei în unul din dansuri, și bărbații vin, devenind și ei copii din nou. Ne culcăm în sunetele ghitării și al veseliei.

Ghitara ce ne-a fermecat.

Ultima zi pe barcă răsare însorită. Suntem un pic nostalgici, am fi putut să ne mutăm pe barcă. Discutând despre seara anterioară, Danielle își exprimă nemulțumirea că acești oameni trăiesc prea mult în întuneric (ziua are 12 ore). Imaginile serii mi-au adus aminte serile vacanțelor de la țară, când ne tăiau curentul și mâncam la lampă din mămăliga răsturnată pe masa scundă de lemn, ne jucam cu umbrele și spuneam povești. ” Poate că noi trăim în prea multă lumină”.

Fetele aveau 15 ani.

Mai vorbim și cu Ernest. De ce nu se căsătorește? Nu are zebu (vacă cu cocoașă de grăsime). Ca să te căsătorești trebuie să plătești familiei ei un zebu și după un an, încă unul. Dacă se naște un copil, alt zebu. Dacă nu plătește, atunci intră în gura satului, că e un prăpădit și bun de nimic. El nu poate să câștige suficienți bani, pentru că lucrează doar iarna, în turism. Ar fi vrut să meargă la universitate, să aibe o slujbă mai bună, poate ca asistent medical, dar peste tot e nevoie de bani sau de mită. Ne întreabă despre țara noastră. Avem ciclon? Nu, nici în România și nici în America, unde locuim noi. Ne invidiază, în țara lui este ciclon în fiecare an și distruge multe. Dar avem zăpadă? Da. Acum nu ne mai invidiază, pentru el frig incepe de la 20 C.

E timpul să ne luăm rămas bun de la Ernest și echipaj, de la canadience și de la râu.

Și de la tine, pentru că blogpostul ăsta e suficient de lung și ai lucruri mai importante de făcut decât să citești cuvintele mele. Îți spun restul data viitoare.

Dulce Amar

Am plecat de pe idilica insulă Nosy Be pentru a vedea insula mare. Taximetriștii indieni mai au de învățat de la cei din Madagascar. Cum am pășit afară din barcă și-au întins mâinile să ne ia bagajele. Noi le-am cărat pe spate. Au început să vorbească în franceză, engleză, italiană, m-au luat de cot, mi s-au băgat în față. Mihai ne-a spus să nu vorbim cu ei și auzindu-ne limba, încercau să-și dea seama de unde suntem. Spania?

Căruțe trase de zebu, o viață obișnuită.

Deși este sezonul de vizitat Madagascarul, sunt foarte puțini turiști, din cauza situației politice ( au un nou președinte, după o lovitură de stat militară, dar nu e recunoscut de comunitatea internațională și nu pot ține alegeri pentru că nu se înțeleg asupra a două puncte). De asta taximetriștii sunt dornici să ne ducă oriunde vrem noi. Dar și noi avem un buget restrâns, am închiriat deja o mașină la jumătate de preț (turiștii vin din Diego Suarez cu mașina pentru a merge la Nosy Be, dar apoi ar trebui să se întoarcă goală. Pentru jumătate de preț am închiriat o mașină 4x4) Șoferul este furios, nu se aștepta să ne găsească, poate e obosit, poate i-am schimbat planurile. Conduce fără să se uite la noi, sau să vorbească.

Drumul e plin de gropi, cu dimensiuni variabile de la mici, abia simțite de pasageri, până la unele uriașe, suficient de mari pentru un elefant să se tăvălească cu picioarele în sus.  Mașinile încetinesc, aproape se opresc, intrând în ele, sfărâmând un pic mai mult puținul asfalt rămas. Între gropi sunt bucăți bune de drum, dar nu suficient de lungi ca să depășești 40km/h.

Vedem sate cu case făcute din araci și frunze de palmier. Unele sunt înclinate, parcă stând să cadă.

 Unele au garduri, făcute din crengi de diferite lungimi, pe care stau haine la uscat. 

și o farfurie de satelit...

 Oamenii stau în pragul ușilor, sau sub un copac, fără să facă nimic. O femeie ce stă și își păzește roșiile puse la vânzare se uită la noi. În alt sat, oamenii stau așezați în cerc și sparg pietre. Am văzut saci plini cu pietre pe marginea drumului, așteptând să fie colectați, dar nu mi-am închipuit că sunt făcute de mână de om.

Cară cărbune.

Femeile își spală rufele la râu apoi le întind pe iarbă sau chiar pe pământ să se usuce. 

Același râu este sursa de apă de băut. Niște vaci slabe mănâncă flămânde ceva iarbă galbenă. Oamenii ăștia sunt săraci.

Ajungem la Diego Suarez, un orășel care a trăit zile mai bune. Hotelul nostru are o terasă frumoasă cu flori ”belle de jour” bougainvillea și priveliște spre mare. Ni se spune că acum e întrerupt curentul, dar după ora 6 vor da drumul la generator (nu știu din ce motiv, chiar și după ce l-au pornit, curentul nu ajungea la noi în camere, așa că am folosit lumânările din dotare). Și colac peste pupăză, și apa e oprită. Și asta se întâmplă în fiecare zi! Nu e curent când ai nevoie de el cel mai mult, între 6 seara și 12 noaptea. Fiecare afacere are un generator, care umple aerul de zgomot și de un miros înfiorător.

Ne plimbăm pe strada principală, cu restaurantele și magazinele ei. Clădiri vechi, câteva renovate, multe închise, un aer dezolant. Tribunalul are ceva semne ciobite și tufișuri scăpate de sub control. Străzile sunt măturate, dar fărâmate. Un vechi hotel, afectat de un ciclon, este lăsat să se dărâme singur. Singurul priveliște frumoasă este golful.

Oamenii sunt îmbrăcați în haine practice. Copiii merg în grup spre sau dinspre școală, purtând uniforme decolorate. Uneori sunt duși într-un pousse-pousse, o caretă trasă de un om.

N-avem prea mult de făcut aici, profităm de internetul care merge din când în când și vizităm Tsingy Rouge (ținghi ruj). Astea sunt diferite de alte tsingy ( am să-ți spun despre ele în următorul blogpost), pentru că sunt făcute din nisip, turnulețe ascuțite ce rămân după ce apa spală pământul roșu și se scurge prin gresie. 

Ca și alte formațiuni de eroziune (Bryce Canion, Utah, SUA) ele se schimbă în permanență, făcându-se mai mici în fiecare zi, sub acțiunea vântului, a ploii, a soarelui și a turiștilor. La începutul vizitei am văzut canionul, o gaură imensă în terenul plat, făcută de apă. În timpul verii plouă atât de mult încât se formează multe râuri învolburate.

Începutul canionului...

Catedrala din tsingy rouge și râul.

După aceia am mers printr-o vale către Tsingy mari, sub privirea scrutătoare a paznicului. Locuiește într-o căsuță mică și se asigură că nimeni nu se atinge de tsingy. Sunt frumoase și de aproape, cu culorile lor în degrade.

Ca să ajungem înapoi la mașină a trebuit să urcăm un deal din piatră cromatică. Cioburile de piatră aveau un capăt mov și altul galben, iar dacă le înmuiam în apă, zemuiau culoare. Mă tot gândeam că ar putea exploata acest fel de piatră, dar asta ar însemna sfârșitul tsinghiurilor.

Era timpul să ne mutăm din nou și după ultimul drum cu mașina, am ales să zburăm spre Antananarivo. Diego Suarez a fost primul avion din călătoria noastră fără nici un fel de securitate de nici un fel, fără scannere pentru bagajele de mână, fără porți pentru oameni (de fapt aveau una, dar nu funcționa). 

Asta nu e un drum, dar totuși poți vedea contrastul dintre pământul roșu și vegetație.

Cum ne apropiem de capitală, văd ațe roșii îșirate pe vârfurile dealurilor maronii. Sunt drumurile de pământ. Personalul de la hotel ne ia de la aeroport. Aici e mai rece, având în vedere că suntem la o altitudine de 1300m. Mergem prin periferia Tana (prescurtarea numelui capitalei) și vedem oameni făcând cărămizi de pământ. Le împrăștie pe pământ să se usuce, apoi le pun unele peste altele pentru a le arde. Aflăm că asta este activitatea obișnuită de peste iarnă. În timpul verii, aceiași bucată de pământ va fi plantată cu orez. După ce am gustat orezul lor, cred că ei nu știu că pământul fertil este deasupra lutului și nu ar trebui să-l îndepărteze.

Aici toată lumea vinde câte ceva și nu are nici o importanță că vând imitații ieftine de marcă, sau că vecinul vinde aceleași lucruri, eventual aceleași numere. Își împrăștie marfa pe o prelată, pe o tarabă sau într-un copac sau direct de pe bicicletă și așteaptă să le vină un client. Seara adună totul șipleacă acasă. Și tot uitându-mă la ei îmi dau seama că aici,la periferia capitalei, oamenii sunt murdari, cu o înfățișare flămândă, zdrențuiți. Copii acoperiți de mizerie din cap până-n picioare stau pe pământ chiar în fața tarabei și se joacă de singuri cu pietricele. Oameni desculți aleargă înhămați la o platformă stivuită cu saci cu iarbă sau cărbuni.

La hotel ne întâlnim cu o asistentă medicală din Elveția. Ea lucrează 8 luni pe an la terapie intensivă, pentru a-și permite să călătorească următoarele 4. Fusese deja două luni în Madagascar și călătorise prin multe locuri, dar peste tot era la fel: oamenii sunt săraci, poliția și armata controlează drumurile și toți mănâncă orez alb de trei ori pe zi. În numele turismului sunt călcate toate regulile, ne-a spus ea. Noi a trebuit să vedem cu ochii noștri.

Vedere din camera de hotel: clădirea pătrățoasă roz din dreapta este palatul.

Am început cu Palatul Regal, construit în varful unui deal. La început era doar o căsuță dreptunghiulară cu un acoperiș de șindrilă foarte înalt (acolo se ascundea regele de musafirii nepoftiți și o lăsa pe nevasta lui să le asculte problemele; dacă era de acord cu subiectul, arunca cu pietricele în părul ei). 

Cele trei perne de piatră din dreapta sunt scaunele regale.

Primul rege a fost un vizionar, și-a dorit o singură țară mare cu un singur vecin: marea. Pentru asta s-a luptat și a subjugat celelalte 17 triburi. Cine sapă groapa altuia...francezii și englezii au vrut să-și extindă influența prin posesia acestui teritoriu, iar francezii, cu puțin ajutor din interior, au reușit. Ultima regină a condus în locul fiului ei minor și i-a plăcut atât de mult, încât a păstrat coroana și după ce el ar fi putut să o facă singur.

A cerut să i se construiască un palat cu trei etaje, vitralii și alte lucruri frumoase. Din nefericire a ars în 1995 ( și tot ce era în jurul lui) și deși muncesc la reconstrucția lui de atâția ani ( au refăcut podeaua, scările și coloanele care imită lemnul original) clădirea este încă la îndemâna elementelor. De acolo de sus ai o priveliște regală: doar un alt palat și monumentul Soldatului Necunoscut se pot vedea, împreună cu alte clădiri mari, restul, și problemele lor, sunt ascunse de distanță.

Lacul artificial arată ca o inimă și în centrul lui este Mormântul Soldatului Necunoscut.

Într-o altă clădire se găseau mormintele regale, la care oamenii încă se mai închină și aduc jertfe. Ni s-a atras atenția să nu arătăm cu degetul spre ele, acesta fiind un gest de insultă (puteam să ne folosim întreaga mână sau pumnul). Se mai găseau și o școală pentru fete, cu coloane dorice, alta pentru băieți, cu o piscină și o corabie de marmură.

Mormintele regale

Și pentru că acest palat este încă în construcție, asta înseamnă că este închis pentru public, este încuiat și păzit, iar noi a trebuit să ne ungem intrarea cu ceva bani. Eram singurii vizitatori, am văzut copaci plini de comunități de păianjeni (din pânza lor derivă Kevlar, materialul antiglonț)

 și am aflat de ce poinsettia a devenit floare națională (are flori roșii, frunze verzi ce zemuiesc un lichid alb când sunt rupte, aceleași culori ca și în steag; ȘI dacă îndoi o frunză în jumătate, o să recunoști harta Madagascarului!).

De aici coborâm pe străzi spre oraș. Trecem de singurul muzeu de care știm, nu ne interesează amintiri regale. Trecem de două biserici și sunt încă nelămurită: dacă spun că sunt creștini, de ce se mai închină la rămășițele strămoșilor? Trecem de un magazin de pantofi italieni sau de obiecte casnice, în care nu e nimeni în afara vânzătorului. Trecem de o femeie ce vinde alune așezată pe trotuar, de băieți care împing din greu la deal un bidon de metal cocoțat pe o bicicletă, de oameni înfofoliți pentru că este frig.

Așteptând clienți...

 Trecem de fostul palat prezidențial (cel nou e la periferia orașului) cu căsuțele paznicilor vopsite în roșu și verde, aceeași nuanță ca și în steag, dar n-avem voie să îi facem poză. Mergem pe o stradă cu trepte, care arată ca și un bazar

bazar și în final ajungem la bulevardul principal, cu restaurante franțuzești și italiene, cu trotuare largi unde oamenii au loc berechet să își întindă marfa. O parte de stradă e închisă cu prelate pentru un eveniment cu motociclete, la care oamenii se uita de dinafară suiți pe propriile motociclete. Pe strada asta am văzut singurii malgași îmbrăcați mai acătări.

Planurile noastre ne cer să ne mutăm din nou, la Antsirabe, la sud de capitală. Închiriem o mașină cu șofer și mergem pe un drum bun. Sunt multe dealuri și serpentine, iar priveliștea frumoasă. Vedem oameni pescuind cu coșuri împletite în terasele inundate.  

Alții ară pământul. 

Alții continuă producția de cărămizi.

Pe marginea drumului este un șanț și de o parte și de alta a lui stau oameni. Acolo vorbesc, mănâncă alune, așteaptă taxi brousse (cursa ce îi transportă în alte localități). În același șanț sunt aruncate gunoaiele și apa de la vase.

Ne tot învârtim prin Antsirabe până reușim să găsim Chez Billy, hotelul nostru. Vedem o mulțime de pousse-pousse (pus-pus), un fel de ricșe dar trase de oameni, fără nici o altă mașinărie. E un mijloc de transport normal aici. Hamalii sunt foarte subțire îmbrăcați  și majoritatea sunt desculți. Îi văd pe unii alergând la deal. Nu mai pot să mă uit, mă stresează prea tare. Mihai ne întreabă dacă am considera să ne urcăm în așa ceva. Răspundem în cor NU! Doar ideea să exploatez un alt om și-mi face greață.

Mergem să vizităm piața. Sunt doar cu Mihai și suntem singurii turiști. Îi țin spatele în timp ce face poze, nu pentru că ar fi vreun pericol, dar suntem prevăzători. Oamenii din jurul nostru sunt murdari și zdrențuiți și, de data asta, vând lucruri la mâna a doua pe niște cutii de lemn așezate pe pământul prăfuit.

  Niște copii se joacă de-a trenul cu niște bucăți de plastic pe șine făcute cu cărbune. Sunt fericiți să-și vadă fețele pe ecranul aparatului.

  Un băiat adună bidoane galbene de 30 l de la diferite case și le pune pe o platformă cu rulmenți. Se duce să le umple cu apă și este plătit pentru asta. 

Un om cară o vacă tăiată în bucăți într-o remorcă.

Unele tarabe vând mâncare, altele haine, altele provizii (un kilogram de orez costă 1000 Ariarii sau 1 leu; o porție de mâncare pentru turiști variază între 8000 și 20 000). N-am văzut nici o jucărie. Peste tot pousse-pousse, cu numele pictat pe spate. Unii oameni ne zâmbesc, alții ne cer să le facem o poză. Lumina se stinge destul de repede și ne grăbim spre hotel, nu vrem să fim afară în timpul nopții.

Mai închiriem o mașină ca să mergem la Miandrivazo (ei pronunță toate o-urile ca și u, deci Miandrivazu) și din nou trecem pe lângă oameni, mulți oameni, mergând pe marginea drumului, unii cărând greutăți pe cap (femei și bărbați!), pe spate, și rareori pe biciclete. Văd o familie, doi copii mici legați pe spatele fraților lor, doar puțin mai în vârstă ca ei, părinții cărând unelte, bunica un coș mare. Nu știu de ce sunt atât de mulți, mă gândesc poate era zi de piață, sau nu aveau bani de taxi brousse. Odată ajunși la hotel (un nume prea sofisticat pentru actuala locuință) refuz să mai ies din casă, nu vreau să mai văd nimic.

De aici mergem pe râul Tsiribihina, pentru aventurile unui alt blog. Ne întoarcem de acolo într- altă mașină, pe un alt drum îngrozitor și văd un fel de gard cu capetele stâlpilor sculptate. Îmi dau seama că viața acestor oameni este atât de grea, încât nu au cum să creeze artă, cel puțin în sensul pe care îl înțeleg eu! Casele lor, uneltele lor, hainele, gardurile, obiectele de zi cu zi sunt practice, dar nu înfrumusețate. Și sunt tristă pentru că știu că ar putea trăi mai bine, și sunt furioasă pe toți politicienii, și frustrată pentru că nu am nici o soluție. Dar îmi amintesc de „Pământul deocamdată” a lui Adrian Păunescu:

Pe pamant avem de toate 

Si mai bune si mai rele, 

Bune, rele, 

Si-nchisori si libertate 

Si-a putea si nu se poate 

Si ruina si cetate 

Genii mari si frunti tembele, 

Vant ce sta si vant ce bate 

Si martiri dar si lichele, 

Nedreptate si dreptate 

Si-a putea si nu se poate 

Si noroi si stele. 

Mă ajută să accept sistemul de afaceri de aici, străinul, care are bani, este șeful, iar malgașul, care dă legalitate afacerii, este doar un angajat și fără nici o șansă să devină propriul lui șef.  Să accept că poliția și armata controlează totul, fiecare cu punctele lor de control, unde opresc orice mașină pentru a controla hârtiile, apoi hârtiile pasagerilor și bagajele lor. Poți să-i recunoști pe cei care primesc mită, pentru că dau mâna, în timp ce alții le țin sus și deschise. Să accept că trebuie timp și efort pentru a aduce informații și a depăși obstacolele, pentru a convinge oamenii că există și căi mai bune decât cele pe care le știu din străbuni, pentru aa-i determina să le aplice.

În India am fost pregătită sufletește să văd sărăcie. Cea malgașă m-a luat prin surprindere. Într-o țară cu atât de multe bogății, cu o floră și faună unică, oamenii muncesc din greu pentru lucrurile de bază.

Și totuși zâmbesc și sunt fericiți să vadă turiști

P.S. tot căutând prin poze și uitându-mă după unele mai reprezentative, m-am gândit că poate nu erau chiar așa de săraci, sau murdari, sau zdrențuiți, sau nefericiți, sau slabi de prea multă muncă și prea puțină mâncare. Cu siguranță ce-am prezentat este subiectiv, restul familiei mele nu vede ca și mine. Adevărul e undeva la mijloc.

Antsirabe

Mihai: Antsirabe din 12 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Suntem pe drum de 267 de zile și astăzi este prima oară când am dat ceva unui copil cerșetor. Cumpărasem pâine proaspătă și la ieșirea din brutărie, un copil de cinci ani aproape gol și-a întins mâna murdară. A primit niște pâine proaspătă. Ce ciudat.

Frumosul Antsirabe...

Maria: Reperul de 200 de zile

Maria: Reperul de 200 de zile din 9 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Suntem pe drum de două sute de zile! Pentru că ultima dată am scris o colecție de anecdote, cred că este o idee foarte bună să mai scriu ceva similar. Îmi scuzați întârzierea, nu prea m-am ținut de publicatul blog-posturilor, poate că ați observat.

Să recapitulăm pe unde am fost de când eram în Hong Kong.

Am fost în:

Macao, Cambodgia, Tailanda, Noua Zeelandă, Hawaii, Australia (deși nu am să scriu nimic despre astea în această postare).

Problema e că

Tana

Mihai: Tana din 10 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

Zburăm de la Diego Suarez cu Air Madagascar. Un zbor pe zi, prețuri fixe, un Boeing 737 aproape gol, similar cu cele folosite pentru cursele internaționale. Ceva e aiurea cu aerul din Madagascar, nu pot să explic în alt fel de ce zborul e atât de zguduit. La aeroport ne luăm bagajele, ne suim în mașina trimisă de hotel. E un drum rapid, de 12 km până la Antananarivo. Pe o stradă îngustă microbuzul nostru se oprește în fața unei căsuțe. Este hotelul nostru, Tana-Jacaranda, recomandat de Lonely Planet. Doi tipi încearcă să deschidă o ușiță cu grilaj, în timp ce un convoi de mașini militare cu soldați atârnând trece în mare viteză. Țipă la noi să stăm în mașină, după care șoferul râde, era doar un vehicul armat de la o bancă.

Asta e viața

Mihai: Asta e viața din 6 iulie 2012 tradus de Ileana Ruxandra în 2020 

După 15-20 de minute într-o barcă de mare viteză ne îndreptăm spre o plajă frumosă. Pentru un moment credem că am ajuns, apoi ne dăm seama că doar câțiva copii se dau jos, poate ca să meargă la școală, asta nu e stația noastră. Ne îndreptăm spre adevărata insulă Madagascar, în micul port Ankify, unde am închiriat printr-o agenție un Nissan Patrol 4WD către Diego Suarez. După încă o scurtă oprire, ajungem în fine și trebuie să ne pregătim mental.

Ankify, loc de încărcare pentru taxi-urile care străbat țara