luni, 9 noiembrie 2015

Prin Ținuturile Ainu (prima parte)

Nu-mi aduc aminte exact când am auzit prima oară de Ainu, dar mi-a plăcut de ei de la bun început. Ceva în legătură cu oprimarea. Pe cale de dispariție.



E o dimineață însorită, deși rece. Prea devreme pentru ca turiștii să fie pe străzi. Prea devreme chiar și pentru japonezi. Ne plimbăm din nou prin orășel, facem poze la lac și pe străzi. Totul e închis, dar e o atmosferă veselă.


Intrarea în sătuc.


Sculpturile kamuy ni (zeul copac) au fost create în 2007 de către oamenii acestui sat sub îndrumarea domnului Nuburi Toko, folosid cedru roșu din Canada. Ele sunt îndreptate cu fața spre Kamuy Mintar, creat în 1990 tot de dl.Toko peste Pacific, în parcul Kushiro din Burnaby, British Columbia, Canada. 


Mergem cu mașina și ne minunăm de diferitele construcții de pe marginea drumului, stâlpi aproape orizontali conectați cu sârme, sau un acoperiș deasupra unei curbe, sau ceva ce semăna a jaluzele uriașe, deschise sau închise. Până la urmă ne-am dumirit că țin drumul deszăpezit în timpul iernii.


Ne oprim în Kotan. Ne plimbăm pe marginea lacului și descoperim că are un onsen. Aici ai voie să porți costum de baie. 



În timp ce băieții fac poze, mă duc să vizitez muzeul Ainu, găzduit într-o clădire special construită. Expoziția prezintă numeroase și variate obiecte fie din viața obișnuită, fie rezervate ceremoniilor. Mă simt înfrățită cu toți oamenii care trăiesc din roadele pământului, și ei cu siguranță aparțin acestei categorii. Din cărticica pe care am primit-o pe post de bilet de intrare aflu mai multe amănunte despre istoria, cultura și obiceiurile lor, dar mai ales despre legea care îi recunoaște ca minoritate abia în 1997. Tot ceea ce văd mă face să mă gândesc la indienii din Alaska, la maorii din Noua Zeelandă și la cei ce trăiesc în Insula Paștelui. Există o teorie care spune că ar fi înrudiți.



Cizme făcute din piele de somon.

Continuăm să mergem, trecem pe lângă ceea ce par resorturi din anii 60 părăsite. Cam atunci Hokkaido a devenit o destinație pentru vacanțele de vară și au fost stabilite Parcurile Naționale. Poate că nu sunt părăsite, poate sunt închise pentru sezon. Dar asta îmi spune că lucrurile se mișcă greu pe aici. Fermele se pregătesc de iarnă, recoltează ceapă și cartofi, în sere mai sunt roșii. Pe câmpuri sunt baloți de fân înveliți în plastic, unii în alb, alții în negru și alții în dungi albe și negre. Luăm o curbă și vedem venind spre noi un câine în lesă, alergând fericit în fața motocicletei. Stăpânul ne zâmbește puțin vinovat. N-ar fi trebuit să aflăm cât de mult își iubește câinele.



Am simțit mirosul locului de departe. O mofetă sulfuroasă între două dealuri.


Am înțeles un singur lucru din anunțurile astea, cel scris în engleză: Vă rugăm observați că mașina se strică.


 Vindeau ouă fierte în izvoarele geotermale. Am învățat să le curățăm cu bandă adezivă.


Lacul Mashū (Mașuu) ne-a luat prin surprindere. Ochii mei nu se puteau adapta să-i distingă suprafața, să diferențieze norii din cer de cei din apă. N-am reușit să redăm în poze senzația.





Un lac vulcanic, fără surse semnificative și fără o ieșire, Mashu este recunoscut ca fiind unul din cele mai limpezi lacuri din lume. Am aflat că ceea ce părea o insuliță în mijlocul lui este de fapt vârful unei erupții de acum 3500 de ani.


Îmi plac florile, dar mai ales cele mici, pentru că trebuie să le cauți ca să te poți bucura de frumusețea lor. Inelul este acolo doar ca reper de măsură.
Am ajuns în Rausu și ne-am oprit să punem benzină. Abia încercam să ne lămurim cum și ce am putea face pentru a face plinul, când un asistent se oprește din spălatul mașinii unui alt client, vine în pas alergător, ne întreabă ce dorim, dacă plătim peșin sau cu cardul, apoi aleargă să pună benzină. Acum e rândul celuilalt asistent să vină fuga-fuguța și, împreună cu colegul lui, să șteargă toate suprafețele de sticlă de la mașină. Ne mulțumesc pentru că am folosit stația lor de benzină și în timp ce ne îndepărtăm se înclină în perfect unison până când nu îi mai putem vedea.

Ca și la celălalt hotel, ni se cere să ne scoatem pantofii pentru a intra în hol. Remarcăm că nu se cere același lucru de la câinele proprietarei (asta e discriminare!). Dar este atât de curat încât două drumuri dus-întors de la primul etaj, prin holul hotelului, până la onsen (sauna si apă fierbinte) nu au lăsat nici o urmă pe șosetele tabi (șosete tradiționale care au un deget, pentru a fi mai ușor de purtat cu sandalele tradiționale care seamănă cu șlapii)

Mihai îmbrăcat cu yukata și șosete tabi, gata de onsen.
Micul dulăpior care ținea cănile de ceai, plicurile de ceai verde, paiele și paharele.
Noi tot mai avem jet-lag și din cauza asta avem timp berechet să ne bucurăm de programul dimineții, să mâncăm, să ne facem bagajele. Avem timp chiar să ne ducem până la plaja pietroasă și să ne bucurăm de mormanele de sfere plutitoare multicolore folosite la pescuit.



Rausu este unul din orășelele prin care se intră în parcul național Șiretoko (Shiretoko), ultimul loc cu adevărat sălbatic din toată Japonia. Dar înainte să mergem în parc vrem să vedem coasta peninsulei. De data asta conducem pe un drum deschis, fără tuneluri, un drum îngust, înghesuit între dealuri de piatră și mare. Japonezii se luptă în permanență cu elementele, protejându-și bucățica de pământ fie cimentând o întreagă față de deal (pentru a preveni căderea pietrelor, dar și pentru a implementa construcții care să împiedice avalanșele), dându-i o suprafață în grilă pentru a ușura creșterea vegetației, fie construind bariere lungi din tripozi de diferite forme, pentru a absorbi furia valurilor.

Asta e o grămadă mică de tripozi și fluxul abia a început să crească.



Ne oprim să vedem onsen-ul Seseki, unde două piscine mici din piatră și ciment captează apa fierbinte zemuind din pământ. Nu știu dacă din cauza fluxului, sau din cauza venirii noastre, dar bărbatul care stătea în apă și se bucura de dimineața lui s-a ridicat, s-a acoperit cu un prosopel, s-a îmbrăcat și a plecat. Am încercat și eu apa și era doar călduță. Măcar aici e o priveliște frumoasă, nu ca la onsen-ul Aidomari, unde te uitai la un baraj de tripozi de care se sfărâmau valurile și te împroșcau cu apă rece. 

L-ai văzut pe Mihai?
Trecem și de Piatra Ursului, care seamănă cu o ursoaică și puiul ei. Crăpăturile naturale sunt astupate cu grijă cu materiale moderne.



Aidomari, sfârșitul drumului, cel puțin pentru mașină. Ca să ajungem la capătul peninsulei ar trebui să mergem dus-întors vreo 50 de kilometri și cum nu vrem să facem asta, ne mulțumim cu poze de valuri și albine uriașe.


Acum vine partea cea mai frumoasă a călătoriei (pentru mine). Ne uităm în pârâu și vedem un somon, apoi un altul. 


Poți să-i vezi botul alb? E la ora 12, iar coada pe la 5:30.
Aici sunt doi, chiar în mijlocul pozei.

De ce ne uităm, de-aia vedem mai mulți, ca niște pietre lunguiețe maronii pe spatele cărora alunecă vălurele. Vreau să prind unul! Îmi scot pantofii și șosetele, îmi suflec mânecile și pantalonii și intru în apa înghețată. Pun ochii pe unul care are un pic de alb pe coadă. Cum să-l prind? Prin cap îmi apar imagini din Mulan (film de desene animate) cum lovește rapid cu mâna în apă, dar nici măcar nu încerc, știu că nu l-aș prinde și m-aș stropi din cap pân’ la genunchi. Se trezește creierul științific: pentru că lumina se refractă în apă, eu văd peștele în alt loc decât este el în realitate. Bine, bine, dar ce-ar fi dacă mi-aș băga mâinile în apă în așa fel încât creierul meu să judece corect distanța între mâini și pește? Foarte bine. Unde le pun? Peștele mă poate vedea dacă vin de deasupra sau din fața lui, dar nu cred că mă poate vedea dacă vin dinspre coadă. Așa că îmi strecor mâinile în apă în spatele peștelui, puțin deschise, de o parte și de alta, înaintez încet și încerc să-l prind. Prima oară se zbate și-mi scapă. Nu și a doua oară! Degetele stângi îmi alunecă pe corp și se proptesc în coadă, mâna dreaptă vine și prinde mai bine, apoi îl scot din apă triumfătoare: am prins un pește! N-am să mor de foame dacă mă pierd în sălbăticie! Sunt euforică! Mihai mă filmează, dar eu nu știu asta și-l  rog să facă poze, să-i vadă limba neagră și rizurile în “v”. Peștele se zbate, încearcă să scape. Îl bag în apă și-l țin iar el stă nemișcat, ca și cum ar fi normal să stea așa. Îl mai scot din nou, pentru scurte perioade de timp, să-i inspectez corpul. Nu știu dacă e mascul sau femelă, sau ce tip de somon este. Sunt fericită și impresionată. Îl pun înapoi în apă unde l-am prins și-mi desfac încet degetele de pe el: pentru două secunde stă nemișcat, apoi cu o zvâcnire a cozii se poziționează în locul lui, plutind și așteptând ceva.






Întorcându-ne spre Rausu conducem pe un drum cu o pantă de 15,5% spre un far, de unde putem vedea balene (dacă ar fi sezonul lor) și insulele Kunașiri (fac parte din insulele Kurile). Par chiar foarte aproape.

Insulele se văd chiar sub linia norilor.
Ne oprim la un magazin alimentar și ne cumpărăm bento, mâncare în cutie: orez, carne sau pește, alge sau murături. Le vom mânca la picnic la centru de vizitare al parcului.

Ioan lângă un schelet de balenă orca
În apropiere este o cascadă cu apă fierbinte. Parcăm, trecem podul, o admirăm de la distanță, hotărâm că vrem să o vedem mai de aproape, mergem pe cărăruia pietruită, vedem intrare pentru onsen cu ușa pentru femei, încă doi pași și în mijlocul naturii, vreo 20 de bărbați în costumul lui Adam stau în jurul piscinei și se bucură de peisaj. Se pare că ei nu au nevoie de ziduri. Mai târziu mi-am dat seama că aș fi putut să îi văd din stradă, dacă știam unde să mă uit.

Trecem munții și am vrea să ne oprim la fiecare o sută de metri ca să admirăm culorile toamnei și peisajul. Ne oprim la trecătoarea Shiretoko ca să vedem din nou insulele Kunașiri și toate celelalte, dar muntele Rausu e acoperit de nori.



Pe când coboram pe partea cealaltă de peninsulă avem un moment Kruger*: frână brusc și dat în marșarier: Mihai a văzut o vulpe, una vie, vicleană și care-și vedea de treaba ei, prima vulpe din viața lui! Alte mașini ne urmează exemplul și într-o paradă lentă documentăm viața obișnuită a unei vulpi obișnuite.


Superîncântați conducem spre Utoro doar ca să ne oprim într-un alt punct de belvedere. Delicat, o altă vulpe iese din bambusul scund, se uită la stânga și la dreapta, apoi traversează drumul. Suntem foarte aproape, chiar prea aproape pentru gustul meu, dar îi facem loc și ne transformăm în paparazzi, fotografiind cum merge, ce mănâncă, cum își acoperă urmele, cum se curăță.



Soarele se îndreaptă grăbit spre apus și vrem să ne găsim hotelul. Primul la care ne-am gândit este în parc, zece minute de condus, dar este închis pentru sezon. Ne întoarcem în Utoro și printr-o combinație de GPS și abilitatea mea de a citi hiragana îl găsim pe cel de-al doilea. N-avem noroc, și ăsta e închis. Dar proprietarul se suie în mașină și ne conduce la un alt hotel, cam la același preț. Aici are mașinărie care-ți dă apă fierbinte, dar și ceai verde.


Cerul se înseninează și în fine, putem vedea muntele Rausu.



A fost o altă zi frumoasă.


* moment Kruger = atunci când am vizitat parcul Kruger din Africa de Sud conduceam fără țintă până când vedeam animale sălbatice sau alte mașini parcate. Nu aveam voie să ne dăm jos din mașină. Animalele ne ignorau de cele mai multe ori. Câteodată doar parcam și ne bucuram de ele, alteori le urmăream cu mașina, doar ca să le vedem ceva mai mult. Așa am făcut pozele astea.

marți, 20 octombrie 2015

Început de drum



E atât de frumos că ți se taie răsuflarea.

O să încep cu începutul. Muncă. Neastâmpăr. Idei de a merge pe circuitul Anapurna, prin Nepal. Apoi cade yen-ul. Să mergem în Japonia? Da. Nu. De ce nu? Asta-i întrebare-încuietoare… Ce-am vedea? Ceva ce n-am văzut. Cumpărăm bilete.

Mihai lucrează. Prea multe ore. Se presupune că eu citesc cărțile legate de Japonia, găsesc locuri de vizitat, închiriez camere. Adică să fac ceea ce a făcut el pentru călătoria în jurul lumii. Încep plină de entuziasm, apoi mă dezumflu. E mai ușor să îmi împrospătez cunoștințele de japoneză, dar chiar și acolo încep să mă pierd în detalii legate de gramatica expresiilor din cursul Japoneza pentru Supraviețuire.

Îi spun că nu-mi fac treaba. Super. Mai multă treabă pentru el. Dintr-o dată patru săptămâni nu sunt suficiente ca să vedem Japonia. Ne trebuiesc șase luni sau chiar să ne mutăm acolo pentru a putea vedea totul. Cum decidem cât de mult stăm într-un loc? Poate vrem să vedem mai mult, sau decidem că am văzut suficient. Mai bine trăim fiecare zi. Singurele elemente planificate sunt zborurile, un abonament de tren valabil pentru două săptămâni după ce a fost folosit pentru prima oară, prima noapte în Noul Citose (Shinchitose) și o mașină, închiriată pe o săptămână.

Bagajele gata. Mâncarea împachetată (zburăm din Toronto și ne trebuie hrană pentru drumul de la noi de acasă). Ne rugăm pentru o călătorie cu pace și înger păzitor. Mihai ne filmează cum plecăm. Conducem pentru șapte minute și, revăzând imaginile premergătoare călătoriei, întreb: “Unde este mâncarea?”. Ne întoarcem, luăm mâncarea, “Japonia 2015- cadrul unu- proba doi”.



Bucuria decolării. Aterizarea. Controlul pașapoartelor. Și din nou: “Bagaje? Unde vă sunt bagajele? Nu bagaje? Honto (de-adevăratelea)?” Toată lumea are bagaj de mână, bagaj de cabină și un valizoi mare pe rotile. Noi nu suntem de pe planeta asta.

Un spectacol kabuki chiar în mijocul aeroportului.
Frate și soră jucându-se.
Trebuie să luăm un zbor local pentru a ajunge la Noul Citose (Shinchitose). Ne e foame și avem un restaurant chiar acolo: udon, soba, ramen (diferite feluri de tăieței din materiale și de grosimi diferite) sau orez cu legume proaspete sau o jumătate de ou fiert. Oamenii vin și comandă, apoi se așează la masă, așteptând să le fie adusă mâncarea. Când sunt gata, masa lor e curată ca și cum nimeni nu a mâncat acolo. Își iau tava, își separă gunoiul de reciclare și-i dau vasele de ceramică domnișoarei, care le mulțumește cu efuziune și se înclină până când clientul părăsește restaurantul.



Prima noapte trece fără evenimente. Taximetristul ne-a lăsat la hotel și a așteptat să fie sigur că nu mai avem nevoie de el. Iată și camera noastră:


 După micul dejun luăm un autobuz înapoi la aeroport ca să ne închiriem mașina, o Toyota Yaris, sau Vitz cum îi spune aici. Oamenii stau cuminți la coadă, citind, bând ceai, cu ochii lipiți de un ecran sau de o carte. Autobuzul e punctual. Urcăm pe ușa din mijloc și, neștiind cum merg lucrurile, mă duc să-i cer șoferului trei bilete. Se uită la mine nedumerit. Mihai mă cheamă înapoi. A luat trei bilete pe care scrie numărul stației, 5, dintr-un automat. Când ne dăm jos, trebuie doar să ne uităm pe ecran să vedem cât de mult avem de plătit. Nu-i nici o problemă dacă nu avem suma exactă, există un loc special care să ne schimbe banii de hârtie în monezi.

La Budget, locul de închiriat mașini, găsim un bilet, rugându-ne să așteptăm. Într-o mare de oameni care merg cu un scop, observ o fată, alergând vreo 200 m în tocuri de 10 cm. Face plecăciuni și se scuză că ne-a făcut să așteptăm, deși ea doar își făcea treaba, să întâmpine și să conducă oamenii la autobuzul-navetă. Șoferul spune toate indicațiile în japoneza, deși suntem singurii lui clienți. La sfârșit, într-o engleză cu accent japonez, ne spune dacă avem întrebări să le adresăm oamenilor lor. Omul care ne închiriază mașina are o voce feminină când vorbește cu noi și una normală, masculină, când vorbește cu colegul lui. Înainte de a-mi închide portiera ne spune ”Vremea este rece acum, vă rog să aveți grijă de sănătatea dumneavoastră”.

Liberi ca păsările cerului, conducem pe autostradă, trecând prin tunele de 5-6 km, unul după altul. GPS-ul te duce oriunde dacă pui un număr de telefon. Vocea este eterică, netulburată de râsetele noastre la instrucțiunile ei “Întoareceți diagonal la stânga” “Trafic venind din stânga, vă rog conduceți cu grijă”.

Ajungem la Resortul Muntele Ursului, o fermă unde doisprezece urși masculi sunt ținuți în condiții asemănătoare celor din sălbăticie. Pe insula Hokkaido urșii încă se mai plimbă liberi și sperăm că prin vizita noastră nu ne vom întâlni cu unul mai târziu. Undeva este un afiș cu numele și vârsta lor, între 4 și 30 de ani. Sunt două posibilități de vizitare: să mergem pe o platformă ridicată la 5 metri sau să luăm un autobuz întărit cu gratii. Alegem a doua variantă. Sunt bănci de o parte și de alta a autobuzului.



Intrăm printr-o poartă dublă. Vedem copaci înalți și bambus scurt alpin. Urșii sunt “ținuți” în mod artificial pe marginea drumului, dându-li-se de mâncare ceva boabe. Toți au la gât un GPS. Nu ne dăm seama de dimensiunea lor uriașă până când nu ajungem la sfârșit, într-o cușcă cu pereți de ciment și sticlă. În afara ei, într-o piscină doi urși mănâncă, unul pește, iar celălalt găluște de carne proaspătă. Unul din ei are ghearele mai lungi decât degetele mele.






Mă gândesc că aici este o grădină zoologică diferită, în care oamenii muncesc din greu ca să ademenească exponatele să se comporte într-o manieră care să țină vizitatorii fericiți.

Ne întoarcem pe platformă, trecând de desene care ne arată comparațiile între greutatea, viteza, dezvoltarea omului, ursului si a altor animale.



Mergând cu mașina conducem spre singura minimă a călătoriei noastre: suntem obosiți și flămânzi, dar nu ne dăm seama. Eu vreau să mănânc într-un restaurant. Mihai a cumpărat ceva pâine dulce care să ne ajute să ne mintă foamea până la cină. Vrea să ajungem la hotelul pe care l-am ales, dar nu l-am rezervat, pe lumină. Fulgere și tunete. Trec.

Ajungem la Akan-ko sau lacul Akan, recunoscut pentru alga sferică marimbo. Pe vremuri era plin de alge, dar prin anii 80 a venit o modă în care toată lumea voia să aibă măcar un marimbo. Cresc foarte încet, le trebuie zece ani ca să crească de la o cireașă la un măr. Foarte rapid s-a golit. După un timp, Ainu, oamenii care au locuit aici înainte de venirea japonezilor, au început un festival al Întoarcerii Marimbo în lac.




Orășelul care tivește marginea lacului trăiește din turism. Magazin după magazin, toate vând aceleași obiecte făcute manual din lemn: castroane, căni, cuțite, jucării, etc. Poți să le vezi și cum sunt făcute, pentru că Ainu le lucrează în fereastra magazinului, înconjurați de scule. Îmi dau seama că ceea ce părea o cadă din lemn pusă în fața magazinului, este de fapt un trunchi de copac golit.






GPS-ul spune că am ajuns, dar nu recunoaștem nici un semn, totul este scris în japoneză. Până la urmă întrebăm și ni se arată imediat. Intrarea în hotel era prin magazin! Întrebăm dacă au o cameră pentru trei oameni. Femeia spune că da și mă cheamă să mi-o arate. Îmi face semn să-mi scot pantofii și să o urmez. Camera e mare, are o măsuță joasă în mijloc cu două perne de stat pe jos, și un dulap plin de saltele și pilote. O luăm. Pentru fiecare persoana adaugă o taxă de onsen (baie în apă fierbinte), pe lângă prețul camerei.




În fine putem să ne ducem să mâncăm. Vreau mâncare Ainu! La două străzi de noi este satul Ainu, de fapt o stradă cu case decorate în stil tradițional și câteva restaurante. În mijloc sunt niște stâlpi totem care seamănă cu cei din Alaska. O notiță spune că sunt din copaci canadieni sculptați de un localnic în stil Ainu. La capătul străzii este un muzeu cu produse locale, dar nu ne putem da seama de importanța lor, pentru că nu înțelegem limba.






Alegem un restaurant și trecem pe sub noren (un fel de perdea tăiată pe mijloc, care are firma  pictată pe ea și care protejează de soare, vânt sau fum; sunt date jos la sfârșitul zilei). Camera are și locuri cu bănci și scaune, dar și tatami (un fel de saltea-rogojină, făcută din paie de orez țesute) pentru a mânca în stil japonez, așezat cu picioarele încrucișate. Bucătăria este o insulă pătrată în mijlocul restaurantului, ai cărei pereți înjumătățiți serveau drept spațiu de lucru pentru bucătar, sau masă pentru clienți pe partea cealaltă. Când am venit noi bucătarul pregătea masa pentru el și femeia în vârstă care îl ajuta, aducând lucruri din frigider, sau farfurii, sau servindu-ne pe noi. Pe peretele din spate este un dulap mare plin cu farfurii de diferite dimensiuni.

"Banya" era numele restaurantului și nu știu din ce motiv, avea steagul României. Am întrebat, dar nu am înțeles explicația. Cu siguranță eram primii lui clienți români. Nu știa despre țara noastră. 

Jumătățile astea de scaune sunt foarte confortabile.



Ne alegem mâncarea, ne punem babețicile (tăieței în supă mâncați cu bețișoarele sunt o rețetă sigură de a-ți stropi hainele) și ne umplem burțile.

Vânat pentru Ioan

Butadon stil Banya pentru Mihai, adică orez cu carne de porc prăjită ca la Banya. Am aflat mai târziu că Banya este orașul canadian înfrățit cu Akan.

Plante sălbatice comestibile în supă miso pentru Ileana Ruxandra


Ne întoarcem la hotel pentru scurt timp înainte de a începe spectacolul Ainu. Băieții sunt obosiți, Mihai adoarme citindu-și poșta. Până la urmă mă duc singură și mă bucur de dansuri, cântece și produse tradiționale.
Dansul cocorilor



Când să plec, observ că veneau europenii cazați la hotelul mare ducând cu ei torțe aprinse și bețe de bambus. Le pun pe fiecare într-un loc special, în fața stâlpilor totem, apoi vine un Ainu care aprinde un foc ceremonial. Mai stau puțin și după pozele de rigoare, se grăbesc la spectacolul lor.



 Întregul sat este luminat și plin de viață, dar și eu sunt obosită și mă întorc la hotel. Ioan a reușit să-și țină tatăl treaz suficient cât să facă un onsen și când am ajuns eu, ei erau deja în pat. Le-am urmat exemplul.


Oyasumi nasai! Noapte bună!

joi, 8 octombrie 2015

Din nou pe drum

Interviu cu Ileana Ruxandra Dascălu

După doi ani și jumătate de la terminarea călătoriei în jurul lumii, iată-vă călătorind și scriind din nou în blog. De ce?

Pentru că ne place și pentru că avem multe cunoștințe cărora le place să “călătorească” împreună cu noi. M-am gândit să încep un alt blog, doar pentru călătoriile noastre, dar am decis să continui aici. În fond continuăm să călătorim în jurul lumii, dar în etape mai scurte.

De ce Japonia?

Mihai a declarat că a fost țara lui favorită. Pentru mine, Țara Soarelui Răsare a reprezentat de mult o atracție deosebită. Rata de schimb yen la dolar era incredibil de bună atunci când am cumpărat biletele. A fost prima țară vizitată și nu ne-am priceput să o gustăm la adevărata ei valoare. Nu am făcut suficiente poze. Și pot să fac o listă lungă de motive…

Data trecută ați avut toate etapele pregătite. Cum o să fie acum?

Exact invers. Pentru prima noapte în Noul Citose, Hokaido, am avut închiriată o cameră prin airbnb. Pentru celelalte nu am avut nimic pregătit, dar am terminat mai devreme programul zilei și ne-am căutat un hotel. Dar asta este valabil doar pentru Hokaido. Cu cât o să înaintăm în călătorie va trebui să fim mai bine pregătiți pentru că a început sezonul Culorile Toamnei și toată lumea călătorește.

Cum depășiți bariera de limbaj?

Acum e mai ușor ca niciodată. Tehnologia este incredibilă. Google îți arată poziția cu exactitate și sunt câteva aplicații care să recunoască kanji sau care traduc cuvinte. Nu că ar funcționa tot timpul, sau că eu aș știi ce cuvinte să caut, pentru că nu au spații între cuvinte, dar cu ajutorul lor, interpretând gesturile și cu puținele mele cunoștințe, ne descurcăm. În Utoru am ajuns la hotelul pe care îl alesesem, doar ca să aflăm că s-a închis pentru sezon. Omul îmi spunea ceva ce eu nu înțelegeam, dar mâinile lui îmi arătau să merg în josul străzii și am să găsesc un hotel. Am început să merg și, foarte repede, omul s-a suit în mașină și ne-a condus spre hotelul de care ne vorbise.

Cum ai ajuns să înveți japoneză?

Cu vreo douăzeci și ceva de ani în urmă am făcut câte o oră pe săptămână, timp de trei ani. Anul acesta în iunie am început să-mi desțelenesc amintirile.

Înțeleg că și Ioan învață japoneza. La ce nivel este?

Acum câțiva ani se uita la anime și i-a plăcut cum sună. Aș putea spune că este un începător. Poate că știi, japoneza are două alfabete, hiragana și katakana, și folosește kanji, semnele acelea cu multe liniuțe. Înainte de a pleca la drum am studiat împreună în fiecare zi și a învățat ceea ce scria în carte (utilă celor care pleacă să studieze în Japonia, nu unui turist). Sperăm ca această călătorie să-l îndemne să studieze mai departe.

Și cu școala ce face?

Nu sunt probleme, pentru că el face școala acasă (formă permisă de guvernul american). Acum că suntem pe drum, lucrează la analiză matematică, un curs pe internet. Am închiriat o “jucărie” de internet portabil și-și poate trimite temele. Restul școlii va trebui să aștepte până ne întoarcem acasă.

Dar serviciul lui Mihai? Chiar are atât de multă vacanță?

Cred că nici un serviciu din lume nu ne-ar da cât de multă vacanță am pofti noi. Și-a luat concediu fără plată acum șase luni.

Unde sunt fetele? De ce nu sunt aici cu voi?

Ele își au viața lor de studente. Maria, în anul doi, a decis că va face matematică (în SUA se merge la colegiu după terminarea liceului. Este o etapă intermediară înainte de facultate, o perioadă care le permite studenților să vadă ceea ce le place și ce se potrivește cu ei. Pentru primii doi ani sunt obligați să ia cursuri din diverse câmpuri de activitate, cu o perioadă de încercare de două săptămâni, apoi au patru cursuri pe semestru. Cel târziu la începutul anului trei de colegiu trebuie să declare un câmp de interes. Pe baza lui își vor căuta o facultate). Are cinci cursuri semestrul acesta și în plus, lucrează la romanul ei. Ileana este studentă în primul an la ilustrație. Se adaptează la standarde noi și la viața pe propriile-i picioare. Nu sunt perturbate de faptul că noi suntem în vacanță și ele nu.

Cum vă simțiți să fiți din nou pe drum?

Normal. Faptul că avem doar un bagaj, și acela de mână, ne oferă motive de a fi scuzati de normele artificial impuse ale societății. Condițiile de la ryokan (hanurile japoneze)(camere cu încălzitor reglabil, pături și saltele extra, mașini de spălat) fac ca puținele noastre lucruri să pară prea multe. O să-ți spun mai încolo dacă au fost prea multe sau nu, după ce le cărăm în spate sau le folosim. Altfel ne-am reluat rolurile autoimpuse, Mihai având grijă de scule (baterii la încărcat, fire, etc) locuințe și logistica drumului, eu cu bagajele, spălat. Ioan pune întrebări și câteodată devine frustrat pentru că nu îi înțelegem comunicarea stil haiku sau pentru că este singurul subiect al grijii noastre părintești.

O să conduceți prin toată Japonia?

Nu, am închiriat o kuruma (mașină) pentru șapte zile pentru insula Hokaido. Locurile în care vrem să ajungem sunt izolate iar programul autobuzelor este neregulat. Ne-am cumpărat abonament pe liniile de tren Japan Railroads pentru două săptămâni, ceea ce ne permite acces gratis pe orice tren pe liniile JR (mai sunt și alte linii de tren). O aplicatie pe iPhone ne permite să găsim trenurile la orice oră și în orice direcție. O să-l activăm când ajungem pe insula principală, Honșu.

Unde vrei să ajungi în mod special în această călătorie?

Hiroșima. M-am născut pe 6 august.


Așteptăm adevăratele postări pe blog. Drum bun!

joi, 18 decembrie 2014

Înapoi de unde am plecat

Machia? 
(cuvânt oltenesc exprimând dubiul, îndoiala)

Suntem acasă.
De fapt, știi asta... de mult timp.

Ușile aeroportului se deschid și ne revărsăm cu prea multele bagaje (șederea în România ne-a triplat și poate chiar mai mult proprietățile). Primul lucru pe care-l văd este un panou pe care scrie “Bun Venit”. Îmi tresaltă inima că țara mea adoptivă mă întâmpină cu propria-mi limbă. Apoi încep să le observ și pe celelalte: malaeziană, rusească, germană...hei, și noi am fost pe acolo.

Conducem pe rand mașina închiriată: instinctiv piciorul caută un ambreiaj inexistent și avem tendința să schimbăm vitezele. Trebuie să ne gândim pe ce parte e volanul (stânga) și să-l punem spre centru drumului pentru a afla răspunsul la întrebarea: pe care parte a drumului trebuie să fiu?

Ne apropiem de casă și ascultăm muzică la întâmplare. Suntem în linie dreaptă, ultimii kilometrii, și primele acorduri îmi aduc lacrimi în ochi:

"The colors of the rainbow, so pretty in the sky,
Are also on the faces of people going by.
I see friends shaking hands, sayin', 'How do you do?'
They're really sayin', 'I love you.'

And I think to myself
What a wonderful world."
Louis Armstrong

"Culorile curcubeului, atât de drăguțe pe cer,
Sunt de asemenea pe fețele trecătorilor.
Văd prieteni dându-și mâna, spunând 'Ce mai faci?'
De fapt spun 'Te iubesc.'

Și mă gândesc
Ce lume minunată."
Louis Armstrong

Stăm cuminți în casa noastră plină de obiecte, unele inutile, altele confortabile. Am început prin a le redescoperi (“Am uitat că aveam asta!”), apoi le-am sortat (de dat, de păstrat, de hotărât altădată). După o vreme le-am abandonat în favoarea sentimentelor: un amestec personalizat de bucurie de a fi acasă, de-a avea un spațiu personal, de mai multe haine, aceleași haine, din nou școală, din nou servici, de “Nu vreau să plec nicăieri!” intercalat cu “Când plecăm?” Am fost în România și am încercat să o înscriem pe Maria în sistemul școlar, dar datorită diferitelor birocrații nu am reușit. Suntem bucuroși de rezultat, am încercat, iar din focul încrucișat al familiilor noastre (”Ești sigură că vrei să devii doctor?” și “Tu vrei asta sau părinții tăi?”) Maria a ieșit mai puternică și mai încrezătoare în propriile-i forțe. Acum este studentă la Universitatea Colgate. Ileana face cursuri pe internet de scris scenarii și desenat benzi animate și dintr-o dată școala ei e mult mai interesantă. Ioan se joacă împreună cu tatăl lui ping-pong pe masa specială așezată în mijlocul sufrageriei (eu o folosesc pentru tăiat tiparele atunci când cos, iar dacă nu o folosim, o strângem pe verticală lângă un perete). Mihai este Cineva! Lucrează la un spital ca psihiatru de copii și mai are câteva servicii cu normă parțială (Cineva trebuie să muncească pentru a plăti datoriile!). Eu m-am întors la nenumăratele mele pălării de bucătar, de șofer, de creator de modă, de profesoara, de gradinar, de om-bun-la-toate, schimbându-le și ajustându-le după cum e nevoie. Încerc să trăiesc în prezent.  Sunt bine unde sunt!

Uau! Cincisprezece luni! Suntem aceiași oameni, dar diferiți, un fel de esență personală. Am mai călătorit în viața noastră, dar niciodată pe termen lung. Va trebui să ne întoarcem în Japonia, unde grija pentru natură și grădinăritul s-au transformat în artă. Am făcut atât de puține poze! Și n-am avut timp să-i “gustăm” cultura. China ne-a fascinat și ne-a îngrozit, o țară unde mulți muncesc ca și cum ar fi unul și sunt influențați de acei puțini “aleși”. Tibet, atât de diferit, rezistând în nenumărate feluri valului de invazie Han, totuși fără rezultat. Nepal, unde am mers prin pădure uitându-ne după păsări și am găsit rinoceri. O altă religie, o altă formă de respect. India, începutul bucuriei, deschizându-ne către neprevăzut, gustând fiecare întâmplare. Cambodgia, unde oamenii zâmbesc cu toată ființa și aleg să nu își învețe copiii despre Khmerii Roșii. O țară unde am învățat să nu interpretăm “vestic” limbajul corpului, ci să-l citim așa cum este în cultura locală. Tailanda, un amestec de rai turistic și dragoste aproape religioasă pentru regele lor. Insula de sud a Noii Zeelande, conducând o rulotă și obosind de peisaje ce-ți taie răsuflarea. Hawaii, vulcan și cafea, un stat unde este interzis să “pui” energie solară în rețea. Australia, coastă vibrantă și deșert frumos și părăsit, o țară atât de tânără, cărând greutățile falsei superiorități albe. Indonezia, templul Borobudur și insula hindusă Bali într-o mare musulmană. Singapore, un miracol de patru naționalități tratate egal. Malaezia, cu amestecul ei de moșteniri și bucătării. Arabia Saudită, ca femeie, simțindu-mă expusă în vitrină și fără nici o putere. Africa de Sud, unde optimismul și dorința de bine încă abundă. Lesotho, frumoasă și săracă. Madagascar, animale și medii unice, prost administrate de interese politice, unde oamenii sunt atât de săraci încât nu este frumusețe în viața lor, ci doar grija pentru supraviețuire. Emiratele Arabe Unite, unde banii construiesc orașe în mijlocul deșertului, dar nu pot cumpăra o mâncare în timpul zilei în Ramadan. Scoția, prezentându-și mândră trecutul. Londra, comori ale lumii. Viena, o frumusețe austeră. Berlin, reinventându-se, o societate poliglotă. Praga, oraș medieval inundat de turiști. Barcelona și Gaudi. Grecia, vacanță la mare, cultură antică, prieteni și familie. Italia, un maraton de muzee, biserici, cultură. Egipt, primitor și sever în același timp. Istanbul, o piesă cheie în mozaicul istoriei. România, cea din totdeauna și totuși schimbată.

Noi ne-am schimbat...

Cu aproape cinci ani în urmă (ce zboară timpul!) ni s-a strecurat ideea. Ne-am luptat cu ea, găsind motive pro și contra și până la urmă ne-am hotărât să o facem. Am transformat-o în realitate! Ne-am schimbat abonamentul de la ceea ce apreciază societatea la ceea ce e important pentru noi, familia noastră. Protejați de planificarea făcută de Mihai (locuințe, transport) am absorbit tot ce era nou sau diferit. Dinamica familiei s-a schimbat, acel “împreună” de 24 de ore ne-a dat posibilitatea să fim nu numai părinți, dar și confidenți, prieteni, tovarăși de joacă. Eliberați de responsabilitățile zilnice, ne-am înfruntat propria persoană și am găsit noi dimensiuni. După atât de multă muncă și planificare, trebuia doar să ne bucurăm de fiecare zi. Indicii despre ceea ce am vrea să facem în viitor, ce să repetăm și ce nu, erau depozitate în sertărașele memoriei. Avându-ne unul pe celălalt ne-a făcut să nu ne simțim singuri (internetul a ajutat și el să ne conectăm cu restul lumii). Cât am fost plecați am avut doar ceea ce am luat cu noi, cunoștințele și instinctul. Nevoia a fost cel mai bun profesor și am învățat că se poate cu mai puțin (apă, haine, mâncare, energie, tehnologie, etc.)

Ne-am întors de unde am plecat niște oameni diferiți: mai încrezători în ceea ce putem să facem, mai generoși către aproapele nostru, judecând mai puțin, fiind mai atenți la ceea ce consumăm (acel duș lung, fierbinte vine cu amintiri amare de containere galbene, murdare în care apa este cărată pe cap sau pe umeri pe un drum lung și prăfos), recunoscători pentru tot (chiar și pentru o zi de condus prin ploaie încercând și negăsind viitoarea noastră mașină).

Doar să scriu despre toate astea ia o groază de timp și chiar și mai mult ca să mă smulg din visare. Când am început să scriu n-aveam o idee prea clară despre ce vreau sau cum, era mai mult ca un reportaj, ce am făcut, ce am văzut, să selectez poze. Nu pot să precizez când am început să scriu pentru mine, lucrurile care m-au impresionat și pe care nu le-am putut surprinde cu aparatul de fotografiat. Ți-am arătat cum văd lumea, poți, mai bine decât mine, să-mi vezi defectele. Cred că asta (mai mult decât a călători pentru 15 luni, mâncând mâncăruri necunoscute, înfruntându-mi fricile) mai mult decât orice altceva mi-a cerut curaj. Am scris despre îndoieli, îngrijorări, prejudicii, frici, minciuni, călcând reguli și încă multe altele. Nu e ușor să te prezinți așa cum ești, se pot întâmpla lucruri neplăcute. Dar am făcut-o oricum pentru un singur motiv: să dau curaj unui semen al meu.

Sunt sigură că mai sunt oameni care au un vis, sau o dorință, sau un moft, sau cum vrei sa-i spui și au diferite motive pentru care nu le îndeplinesc. Acest blog a fost imboldul meu, picătura mea de apă care să îi ajute în umplerea paharului, paiul meu care să le frângă spinarea cămilei, exemplul meu că se poate.

Unii oameni sunt norocoși și știu ce vor și se îndreaptă încet și sigur către țelul lor. 

Alții au o bănuială vagă și au nevoie de puțin ajutor pentru a-și clarifica imaginea. Sau le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla, de nereușită. Acestora le spun: nu este nici un judecător care să vă dea punctaje, doar voi înșivă. Iar răsplata este special pentru voi și neprețuită!

Când vrei ceva din toată inima, găsești și calea să o împlinești.

Totuși sunt și unii atât de paralizati de frica de a-și găsi visele încât nici nu o recunosc. Ne atacă pentru că se simt mustrați de alegerea noastră de a ne părăsi casa, siguranța dată de un serviciu bun și stabil, cheltuind puținii bani pe care îi aveam și ipotecând casa, pentru a călători în țări unde ne puteam îmbolnăvi sau muri, în loc să facem ca ei și să citim sau să ne uităm la televizor. Acestora le spun: trăiți-vă viața și lăsați-ne să ne-o trăim pe a noastră.

Am avut norocul să vizitez încă o țară, dar cu un grup turistic. Am fost parte din tot ceea ce am evitat când am fost în jurul lumii: autobuz turistic, înghesuială în jurul ghidului, fâcându-mi loc să văd, profitând la maxim de opririle de 15 minute și, ei da, cumpărături! Aparatul foto a fost pe auto în majoritatea timpului, n-am avut timp să gasesc încadrări mai bune sau ieșite din comun, să caut o poză mai bună. În timp ce mi-a plăcut mâncarea și n-am avut nici o plângere, ceilalți călători au găsit hotelul mizerabil, mâncarea tradițională lăsând de dorit iar băile curate, cu doar puțin miros, total neacceptabile. Această experiență mi-a arătat că noi, familia Dascălu, avem un alt prag decât restul lumii și din cauza asta ne-am bucurat de majoritatea opririlor în diferitele locuri din lume. Nu contează cât de ușor ni s-a părut nouă, pentru altcineva poate să fie un munte de necucerit! Nu cer nimănui să ne repete experiența, doar să o găsească și să o împlinească pe a lui. Aș fi onorată să îi pot urmări, dacă vor să mă includă, iar dacă nu, îmi voi trăi liniștită viața mai departe.

Cândva, în viitor, poate vom închide acest blog, poate vom găsi puțină energie să scriem o carte, sau să facem un film...O să te ținem la curent! Până atunci, îți mulțumim că ai făcut parte din aventura noastră.

Momentele noastre în lumina reflectoarelor s-au terminat, e rândul tău acum...

Mergi, găsește-ți visul!

Dacă îl ai, împlinește-ți-l!

Dacă l-ai împlinit, ajută pe altcineva să și-l găsească și transforme în realitate!



Sărbătorind ziua națională a României la biserica noastră. 2014






Tot aici ești?