Înapoi de unde am plecat

Machia? 
(cuvânt oltenesc exprimând dubiul, îndoiala)

Suntem acasă.

De fapt, știi asta... de mult timp.

Ușile aeroportului se deschid și ne revărsăm cu prea multele bagaje (șederea în România ne-a triplat și poate chiar mai mult proprietățile). Primul lucru pe care-l văd este un panou pe care scrie “Bun Venit”. Îmi tresaltă inima că țara mea adoptivă mă întâmpină cu propria-mi limbă. Apoi încep să le observ și pe celelalte: malaeziană, rusească, germană...hei, și noi am fost pe acolo.

Conducem pe rand mașina închiriată: instinctiv piciorul caută un ambreiaj inexistent și avem tendința să schimbăm vitezele. Trebuie să ne gândim pe ce parte e volanul (stânga) și să-l punem spre centru drumului pentru a afla răspunsul la întrebarea: pe care parte a drumului trebuie să fiu?

Ne apropiem de casă și ascultăm muzică la întâmplare. Suntem în linie dreaptă, ultimii kilometrii, și primele acorduri îmi aduc lacrimi în ochi:

"The colors of the rainbow, so pretty in the sky,

Are also on the faces of people going by.

I see friends shaking hands, sayin', 'How do you do?'

They're really sayin', 'I love you.'

And I think to myself

What a wonderful world."
Louis Armstrong

"Culorile curcubeului, atât de drăguțe pe cer,
Sunt de asemenea pe fețele trecătorilor.
Văd prieteni dându-și mâna, spunând 'Ce mai faci?'
De fapt spun 'Te iubesc.'

Și mă gândesc
Ce lume minunată."
Louis Armstrong

Stăm cuminți în casa noastră plină de obiecte, unele inutile, altele confortabile. Am început prin a le redescoperi (“Am uitat că aveam asta!”), apoi le-am sortat (de dat, de păstrat, de hotărât altădată). După o vreme le-am abandonat în favoarea sentimentelor: un amestec personalizat de bucurie de a fi acasă, de-a avea un spațiu personal, de mai multe haine, aceleași haine, din nou școală, din nou servici, de “Nu vreau să plec nicăieri!” intercalat cu “Când plecăm?” Am fost în România și am încercat să o înscriem pe Maria în sistemul școlar, dar datorită diferitelor birocrații nu am reușit. Suntem bucuroși de rezultat, am încercat, iar din focul încrucișat al familiilor noastre (”Ești sigură că vrei să devii doctor?” și “Tu vrei asta sau părinții tăi?”) Maria a ieșit mai puternică și mai încrezătoare în propriile-i forțe. Acum este studentă la Universitatea Colgate. Ileana face cursuri pe internet de scris scenarii și desenat benzi animate și dintr-o dată școala ei e mult mai interesantă. Ioan se joacă împreună cu tatăl lui ping-pong pe masa specială așezată în mijlocul sufrageriei (eu o folosesc pentru tăiat tiparele atunci când cos, iar dacă nu o folosim, o strângem pe verticală lângă un perete). Mihai este Cineva! Lucrează la un spital ca psihiatru de copii și mai are câteva servicii cu normă parțială (Cineva trebuie să muncească pentru a plăti datoriile!). Eu m-am întors la nenumăratele mele pălării de bucătar, de șofer, de creator de modă, de profesoara, de gradinar, de om-bun-la-toate, schimbându-le și ajustându-le după cum e nevoie. Încerc să trăiesc în prezent.  Sunt bine unde sunt!

Uau! Cincisprezece luni! Suntem aceiași oameni, dar diferiți, un fel de esență personală. Am mai călătorit în viața noastră, dar niciodată pe termen lung. Va trebui să ne întoarcem în Japonia, unde grija pentru natură și grădinăritul s-au transformat în artă. Am făcut atât de puține poze! Și n-am avut timp să-i “gustăm” cultura. China ne-a fascinat și ne-a îngrozit, o țară unde mulți muncesc ca și cum ar fi unul și sunt influențați de acei puțini “aleși”. Tibet, atât de diferit, rezistând în nenumărate feluri valului de invazie Han, totuși fără rezultat. Nepal, unde am mers prin pădure uitându-ne după păsări și am găsit rinoceri. O altă religie, o altă formă de respect. India, începutul bucuriei, deschizându-ne către neprevăzut, gustând fiecare întâmplare. Cambodgia, unde oamenii zâmbesc cu toată ființa și aleg să nu își învețe copiii despre Khmerii Roșii. O țară unde am învățat să nu interpretăm “vestic” limbajul corpului, ci să-l citim așa cum este în cultura locală. Tailanda, un amestec de rai turistic și dragoste aproape religioasă pentru regele lor. Insula de sud a Noii Zeelande, conducând o rulotă și obosind de peisaje ce-ți taie răsuflarea. Hawaii, vulcan și cafea, un stat unde este interzis să “pui” energie solară în rețea. Australia, coastă vibrantă și deșert frumos și părăsit, o țară atât de tânără, cărând greutățile falsei superiorități albe. Indonezia, templul Borobudur și insula hindusă Bali într-o mare musulmană. Singapore, un miracol de patru naționalități tratate egal. Malaezia, cu amestecul ei de moșteniri și bucătării. Arabia Saudită, ca femeie, simțindu-mă expusă în vitrină și fără nici o putere. Africa de Sud, unde optimismul și dorința de bine încă abundă. Lesotho, frumoasă și săracă. Madagascar, animale și medii unice, prost administrate de interese politice, unde oamenii sunt atât de săraci încât nu este frumusețe în viața lor, ci doar grija pentru supraviețuire. Emiratele Arabe Unite, unde banii construiesc orașe în mijlocul deșertului, dar nu pot cumpăra o mâncare în timpul zilei în Ramadan. Scoția, prezentându-și mândră trecutul. Londra, comori ale lumii. Viena, o frumusețe austeră. Berlin, reinventându-se, o societate poliglotă. Praga, oraș medieval inundat de turiști. Barcelona și Gaudi. Grecia, vacanță la mare, cultură antică, prieteni și familie. Italia, un maraton de muzee, biserici, cultură. Egipt, primitor și sever în același timp. Istanbul, o piesă cheie în mozaicul istoriei. România, cea din totdeauna și totuși schimbată.

Noi ne-am schimbat...

Cu aproape cinci ani în urmă (ce zboară timpul!) ni s-a strecurat ideea. Ne-am luptat cu ea, găsind motive pro și contra și până la urmă ne-am hotărât să o facem. Am transformat-o în realitate! Ne-am schimbat abonamentul de la ceea ce apreciază societatea la ceea ce e important pentru noi, familia noastră. Protejați de planificarea făcută de Mihai (locuințe, transport) am absorbit tot ce era nou sau diferit. Dinamica familiei s-a schimbat, acel “împreună” de 24 de ore ne-a dat posibilitatea să fim nu numai părinți, dar și confidenți, prieteni, tovarăși de joacă. Eliberați de responsabilitățile zilnice, ne-am înfruntat propria persoană și am găsit noi dimensiuni. După atât de multă muncă și planificare, trebuia doar să ne bucurăm de fiecare zi. Indicii despre ceea ce am vrea să facem în viitor, ce să repetăm și ce nu, erau depozitate în sertărașele memoriei. Avându-ne unul pe celălalt ne-a făcut să nu ne simțim singuri (internetul a ajutat și el să ne conectăm cu restul lumii). Cât am fost plecați am avut doar ceea ce am luat cu noi, cunoștințele și instinctul. Nevoia a fost cel mai bun profesor și am învățat că se poate cu mai puțin (apă, haine, mâncare, energie, tehnologie, etc.)

Ne-am întors de unde am plecat niște oameni diferiți: mai încrezători în ceea ce putem să facem, mai generoși către aproapele nostru, judecând mai puțin, fiind mai atenți la ceea ce consumăm (acel duș lung, fierbinte vine cu amintiri amare de containere galbene, murdare în care apa este cărată pe cap sau pe umeri pe un drum lung și prăfos), recunoscători pentru tot (chiar și pentru o zi de condus prin ploaie încercând și negăsind viitoarea noastră mașină).

Doar să scriu despre toate astea ia o groază de timp și chiar și mai mult ca să mă smulg din visare. Când am început să scriu n-aveam o idee prea clară despre ce vreau sau cum, era mai mult ca un reportaj, ce am făcut, ce am văzut, să selectez poze. Nu pot să precizez când am început să scriu pentru mine, lucrurile care m-au impresionat și pe care nu le-am putut surprinde cu aparatul de fotografiat. Ți-am arătat cum văd lumea, poți, mai bine decât mine, să-mi vezi defectele. Cred că asta (mai mult decât a călători pentru 15 luni, mâncând mâncăruri necunoscute, înfruntându-mi fricile) mai mult decât orice altceva mi-a cerut curaj. Am scris despre îndoieli, îngrijorări, prejudicii, frici, minciuni, călcând reguli și încă multe altele. Nu e ușor să te prezinți așa cum ești, se pot întâmpla lucruri neplăcute. Dar am făcut-o oricum pentru un singur motiv: să dau curaj unui semen al meu.

Sunt sigură că mai sunt oameni care au un vis, sau o dorință, sau un moft, sau cum vrei sa-i spui și au diferite motive pentru care nu le îndeplinesc. Acest blog a fost imboldul meu, picătura mea de apă care să îi ajute în umplerea paharului, paiul meu care să le frângă spinarea cămilei, exemplul meu că se poate.

Unii oameni sunt norocoși și știu ce vor și se îndreaptă încet și sigur către țelul lor. 

Alții au o bănuială vagă și au nevoie de puțin ajutor pentru a-și clarifica imaginea. Sau le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla, de nereușită. Acestora le spun: nu este nici un judecător care să vă dea punctaje, doar voi înșivă. Iar răsplata este special pentru voi și neprețuită!

Când vrei ceva din toată inima, găsești și calea să o împlinești.

Totuși sunt și unii atât de paralizati de frica de a-și găsi visele încât nici nu o recunosc. Ne atacă pentru că se simt mustrați de alegerea noastră de a ne părăsi casa, siguranța dată de un serviciu bun și stabil, cheltuind puținii bani pe care îi aveam și ipotecând casa, pentru a călători în țări unde ne puteam îmbolnăvi sau muri, în loc să facem ca ei și să citim sau să ne uităm la televizor. Acestora le spun: trăiți-vă viața și lăsați-ne să ne-o trăim pe a noastră.

Am avut norocul să vizitez încă o țară, dar cu un grup turistic. Am fost parte din tot ceea ce am evitat când am fost în jurul lumii: autobuz turistic, înghesuială în jurul ghidului, fâcându-mi loc să văd, profitând la maxim de opririle de 15 minute și, ei da, cumpărături! Aparatul foto a fost pe auto în majoritatea timpului, n-am avut timp să gasesc încadrări mai bune sau ieșite din comun, să caut o poză mai bună. În timp ce mi-a plăcut mâncarea și n-am avut nici o plângere, ceilalți călători au găsit hotelul mizerabil, mâncarea tradițională lăsând de dorit iar băile curate, cu doar puțin miros, total neacceptabile. Această experiență mi-a arătat că noi, familia Dascălu, avem un alt prag decât restul lumii și din cauza asta ne-am bucurat de majoritatea opririlor în diferitele locuri din lume. Nu contează cât de ușor ni s-a părut nouă, pentru altcineva poate să fie un munte de necucerit! Nu cer nimănui să ne repete experiența, doar să o găsească și să o împlinească pe a lui. Aș fi onorată să îi pot urmări, dacă vor să mă includă, iar dacă nu, îmi voi trăi liniștită viața mai departe.

Cândva, în viitor, poate vom închide acest blog, poate vom găsi puțină energie să scriem o carte, sau să facem un film...O să te ținem la curent! Până atunci, îți mulțumim că ai făcut parte din aventura noastră.

Momentele noastre în lumina reflectoarelor s-au terminat, e rândul tău acum...

Mergi, găsește-ți visul!

Dacă îl ai, împlinește-ți-l!

Dacă l-ai împlinit, ajută pe altcineva să și-l găsească și transforme în realitate!

Sărbătorind ziua națională a României la biserica noastră. 2014

Tot aici ești?