Două sute douăzeci și cinci

Ghici ce? Poți să ai o numărătoare inversă de-adevăratelea numai după ce ai hotărât ziua zero. Noi am numărat zilele și până acum, dar de fapt nu știam când o să plecăm. Acum știm. De la ultima mea postare ne-am tot gândit și răzgândit între 23 octombrie și 27 noiembrie, cu două planuri diferite. Tot așteptam un răspuns de la serviciul meu și așteptând, cercetam diferite bilete de avion. Și tot așteptam. Nu știu nici eu ce așteptam, poate să descopăr felul potrivit de a pune problema. Într-o zi mi-am dat seama că tot plănuind pentru această călătorie ne-am întors cu susul în jos. Știm sfârșitul, dar nu începutul. Dar de fapt nu știm nici sfârșitul, așa că poate ar fi mai bine să începem cu începutul. Deși poate ar fi plăcut să terminăm călătoria în România în decembrie 2012, orice e posibil și s-ar putea să o terminăm în septembrie, sau iunie, sau noiembrie. O să știm când ne-a ajuns și suntem pregătiți să ne întoarcem acasă. Sau poate banii se vor termina și va trebui să ne oprim.

I-am explicat acestea directorului meu și în timpul unei conversații de cinci minute mi-a spus că ar trebui să decid. Ne-am uitat pe calendarul pe care îl avea pe perete și am hotărât ca ultima mea zi să fie 15 octombrie. Inițial nici unul din noi nu și-a dat seama că e o sâmbătă iar noi nu lucrăm sâmbăta. Sună bine: 15 octombrie.

Sâmbătă dimineața am cumpărat primele bilete. E uluitor. Bilete pentru 29 februarie, 360 de zile de acum încolo. Zbor de la Kuala Lumpur la Christchurch pentru mai puțin de 105 dolari de persoană. Cu taxe, prânz și bagaj incluse. E pentru o distanță mai mare decât de la noi până în Europa. Dacă aș găsi bilete pentru Europa la același preț probabil că am merge la fiecare două săptămâni. Dar înainte să le luăm a trebuit să decidem dacă vrem să vizităm întâi Asia sau Australia. Părinții noștri încă nu s-au decis dacă să se întâlnească cu noi în China. I-am întrebat dacă ar considera să vină în noiembrie. Au spus că nu, noi să ne facem planurile cum considerăm noi că e mai bine. Dacă începem din Japonia călătoria ar fi mai scurtă cu 8000 de mile și ar costa cu 2500$ mai puțin. N-avem încă biletele pentru Japonia și mai avem încă 225 de zile până să ne suim în avion… Încă mai lucrez la asta.

Trecând într-un alt tărâm

Planurile noastre secrete au devenit publice. Pentru o vreme am trăit într-o lume imaginară și acum totul se transformă în realitate. Pentru noi însă aceea era lumea reală și restul lumii trăia în lumea ei. Dar în adevărata lume sunt o mulțime de oameni pe care îi iubim și ne sunt aproape de suflet. N-aveau nici o idee că noi plănuim ceea ce am plănuit. N-au auzit de nimeni care să facă asta. Ne spun că toată lumea visează să facă asta, dar nimeni nu o face. Ne laudă și îi invidiază pe copiii noștri, care poate nu-și dau seama ce norocoși sunt. Se întreabă dacă va mai exista ceva de făcut după. Cum te întorci la lucru și continui să trăiești după ce ți-ai realizat visul vieții? Se tem pentru noi și speră în tăcere să ne băgăm mințile în cap. Sunt entuziasmați pentru noi și vor să ne întovărășească. Și sunt furibunzi și răniți că nu le-am spus nimic pentru atât de mult timp. Sunt îngrijorați pentru serviciul meu și școala copiilor. Și tot așa mai departe, îmi place toată gama de reacții la dezvăluirile noastre. Vor fi din ce în ce mai mulți oameni care vor afla despre asta și sper că vor fi și mai multe reacții memorabile. Încă mai lucrăm cum să spunem povestea pe scurt, la detalii. Ne-ar fi de folos dacă am avea un fel de manual cum să începem discuția, cum să dăm vestea că vom merge, cum să spunem că vom lipsi 14 luni.

Pentru cei care abia acum descoperă blogul nostru am să spun povestea noastră pe scurt. Suntem o familie de cinci români din partea de vest a statului New York și vom merge în jurul lumii. Dintotdeauna am vrut să călătorim, uneori ne-am gândit ce frumos ar fi să mergem în jurul lumii dar așteptam să ne crească copiii sau să ieșim la pensie. După ce am aflat despre alte familii care au călătorit în lung și-n lat cu copiii lor am început să discutăm. În luna iulie 2009 ne-am hotărât să o facem. Câteva luni mai târziu ne-am dat seama că trebuie să o facem. Nu numai că putem, dar că ne și datorăm aceasta nouă și copiilor. Mai în glumă sau mai în serios această călătorie o putem socoti ca fiind parte din școala lor acasă. Am ținut planurile noastre secrete, doar între noi cinci, pentru că am așteptat să le spunem personal familiilor noastre din România. Am făcut aceasta în decembrie 2010 în timpul vacanței de iarnă și aș putea spune că au primit vestea destul de bine. După ce ne-am întors acasă, am anunțat planurile prietenilor și celor de la diferitele mele servicii. Numărăm zilele și am început să punem lucrurile în ordine. Nu știm exact când vom pleca, dar ne lămurim care sunt opțiunile și mergem tot înainte.

Așa cum a spus fiica mea, vrem să gustăm „o felie de lume”, nu doar monumente și stațiuni, dar oameni și culturi din patru continente. Deocamdată planul este să mergem spre vest, știm care este sfârșitul, ziua de 18 ani a Mariei pe care o vom petrece la București în decembrie 2012. Vom pleca în această toamnă, înainte de 1 decembrie. Vom avea doar bagajul de mână și un buget limitat și pe măsură ce ne apropiem de diferitele destinații, vom găsi adăpost, mâncare, distracții, făcând planuri și aranjamente. Nu este vorba de o vacanță foarte lungă, ci de o călătorie și nu va fi ușor, dar noi suntem pregătiți.

Coșmaruri

M-am trezit azi noapte dintr-un coșmar îngrozitor: deja cumpărasem primele două bilete pentru călătoria în jurul lumii, cheltuisem aproape 7000$ și luasem bilete spre J…-j… un loc undeva într-o colonie a Braziliei și de acolo în Surinam. Noi deja luasem decizia să nu mergem în America de Sud, ceea ce mi-a fost greu să accept. A trebuit să găsesc o scuză, dar totul a devenit mai ușor când am realizat că aceste locuri erau pe un continent diferit, cumva ascuns de celelalte (și de aceea și noi l-am pierdut prima dată). Era totuși foarte greu să plecăm de pe continentul ascuns către celelalte cunoscute, dar măcar aici nu era vina mea. După ce am rezolvat problema m-am simțit ceva mai bine. Partea terorizantă a coșmarului abia vine: am realizat că am cheltuit toți acești bani pentru destinații despre care nici măcar nu am citit și fără să știu cum e vremea pe acolo! Până la urmă m-am trezit și m-am simțit ușurat când am realizat că încă nu am luat bilete. Suntem în vacanță în România pentru sărbătorile de Crăciun și Anul Nou și împărtășim planurile noastre secrete cu familia și prietenii.

Până acum oamenii au primit vestea destul de bine, nu e nici un secret că e o idee nebunească, în special pentru viața din România. Le-am spus părinților mei, mamei și sorei Ilenei și celor apropiați. Unii s-au bucurat, alții s-au speriat, chiar rău de tot, dar majoritatea au primit vestea politicoși și apoi au schimbat subiectul către problemele presante (precum viața zilnică).

Lucrez la o ciornă de scrisoare către Airtreks încercând să prezint planurile și întrebările noastre. Mai avem 301 zile până la data planificată a plecării și am putea să începem să cumpărăm bilete dacă vrem! De fapt chiar asta am căutat ieri seară și așa se și explică coșmarul meu. Dacă astea sunt consecințele… ei bine, le voi accepta.

Galápagos

12 decembrie 2010, Mihai: Cele ce urmează sunt versiunea pe scurt a călătoriei noastre în Galapagos

Primele două zile - Doar drumul

Am plecat de la noi de acasă joi dimineață, cu 14 ore înainte de a decola avionul. Ne-am oprit câteva ore la o reprezentață de BMW pentru programul obișnuit de întreținere al mașinii și apoi am tot condus spre JFK. Am ajuns cu vreo două ore mai devreme, ceea ce a fost bine, pentru că am avut timp să mă întorc la mașină și să recuperez sticla de apă. Copiii au fost cuminți pe avion, au dormit aproape tot timpul. Am aterizat în Guayaquil și chiar am și ieșit din aeroport pentru câteva minute. Părea să fie un oraș interesant și frumos, dar nu aveam timp pentru asta. Aproape că am întârziat la avionul de Galapagos pentru că Ileana a vrut înghețată. Am aterizat în Baltra la timp și am realizat că nu avem permis. Am coborât printre primii din avion, dar am fost ultimii pentru că a durat o veșnicie să completăm permisul de vizitat insulele.  După 500$ cheltuiți și o așteptare luuuuungă, am terminat, dar autobuzele deja plecaseră. Freddy era însă acolo gata să ne ofere cele mai ieftine croaziere și cele mai faine hoteluri. Le-am refuzat, dar în schimb am luat bilete de barcă. Bineînțeles că spunea că erau ultimele, n-am crezut asta, cine ar crede? Doar că probabil avea dreptate.

Galapagos

Momeala a funcționat: suntem prinși, fără nici o putință de scăpare!

Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.

Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.

Ultimele noutăți

Mihai
Miercuri, 3 noiembrie, 2010
Ne pregătim de Galapagos. Emma vine în România. Maria dă examenul SAT. Cheltuim 500$ pe costume de baie. Săptămâna viitoare prietenii mei din liceu se întâlnesc într-un restaurant din București și eu nu pot să merg pentru că voi fi în Puerto Villamil. Nimeni nu știe și nimeni nu a întrebat și nimănui nu-i pasă unde e asta. E la unul din capetele lumii…

Am cheltuit o grămadă de bani pe tot felul de lucruri: o nouă cameră video, pe baterii și stick-uri de memorie, lanterne de cap, un prosop special, saci de dormit speciali, dopuri de urechi, medicamente și cremă de soare. Ileana a văzut o carte la bibliotecă și citind de acolo am găsit Coolibar, o firmă care produce haine speciale ce te protejează de soare. Și ieri ne-au venit costumele de baie de 500$. Nu le-am scos afară din casă (la noi sunt temperaturi sub 0 grade) dar a fost foarte fain să le probăm și să avem unul din acele momente „Cum am putut să trăim fără ele până acum?” Sunt trei piese de fiecare: bluză cu mânecă lungă, pantaloni lungi și o pălărie, dar toate au factor de protecție pentru ultraviolete mai mult de 50 și le vom folosi în Galapagos, Australia și Bali.

Maria e un pic stresată cu examenul ei din această săptămână, dar s-a pregătit din greu și o să se descurce foarte bine. Chiar și-a sacrificat un pic din timpul de Nanowrimo! Săptămâna trecută ne-a vizitat Emma și am vorbit despre viața ei și planurile ei de călătorie. Ea pune bani la pușculiță ca să viziteze Turcia și eventual România, dar nu are nici o idee când s-ar duce și mai ales cât ar costa. Ne-am petrecut ceva timp uitându-ne pe internet și dintr-o dată avea un plan destul de clar, bazat pe informații, iar patru zile mai târziu avea și un bilet de avion. Va lua trenul din Istanbul la București și va petrece Crăciunul cu noi. Azi am întrebat în glumă dacă n-ar fi mai bine să mă duc să o iau din Istanbul și Maria a vrut imediat să vină și ea. Câteva clipe mai târziu filosofa cu voce tare: „Când am început să mă entuziasmez de călătorii?” Și nici măcar n-am început.

Am învățat o mulțime de lucruri despre Galapagos și probabil că o să facem foarte puțin și vom fi frugali. O bază fixă și călătorii de o zi. Economisim pentru călătoria cea mare și nu ne permitem să aruncăm banii pe croaziere sau scufundări. Am închiriat o casă pentru cinci nopți, dar nu avem nimic pentru primele zile sau ultima săptămână și așa vor rămâne până când ajungem acolo. În port o să ne suim pe o barcă și așa o să aflăm ce insulă vom vizita. Am putea să mergem spre vest la Isabella sau la est, la San Cristobal. Și după ce debarcăm vom găsi un loc unde să stăm și lucruri de făcut. Cât de nebunește ți se pare? Mihai
Miercuri, 3 noiembrie, 2010

Întrebări

Aseară ne-am uitat la "A Map for Saturday" un documentar făcut de un tip care a mers în jurul lumii (pentru el) și a intervievat pe cei cu care s-a întalnit, care si ei mergeau in jurul lumii, despre ce inseamna pentru ei sa treci printr-o astfel de experienta. Foarte bine facut documentarul (autorul lucrase in televiziune ca producator de emisiuni sportive). Ne-a spus despre faptul că s-a hotărât să plece, despre reacțiile celor cărora le-a comunicat decizia (variind de la șoc la încurajare), despre euforia care te cuprinde când îți începi călătoria, de senzația de sâmbătă permanentă, de relațiile pe care le faci, la început te legi foarte tare, apoi pe măsură ce înaintezi în timp, te bucuri de relație în prezent, apoi realizezi ca viața fiecăruia a mers mai departe și comunicarea devine superficială; de locurile și civilizațiile pe care le întâlnești, de curiozitate, de oameni, de progresele pe care le faci în a te descurca în această viață de nomad, de zidul de care te lovești, când cea mai frumoasă cascadă ți se pare obișnuită, pentru că ai mai văzut încă douăzeci, și cumva toate ți-au ajuns, de siguranța și sentimentul deosebit pe care îl ai când depășești zidul, de faptul că nu vrei să te mai întorci acasă și totuși o faci, te bucuri că ești acasă si ești trist, pentru că deși te întreabă cum a fost, nu sunt interesați de răspuns, pentru că n-ai cu cine să împarți experiența prin care ai trecut. O vreme continui să comunici cu cei pe care i-ai cunoscut in călătorie, apoi din ce în ce mai puțin, pentru că ești din nou preocupat de o viață sedentară și un serviciu cu program regulat.

Ne-a prezentat și faptul că nu avea un răspuns potrivit pe care să-l dea celor care câștigă aproximativ 300$ pe an cum a renunțat la un serviciu de zeci de mii de dolari pe an doar ca să se dea prin lume. Și imediat mi-am pus întrebarea: eu ce aș răspunde?...
Motivul inițial să fim împreună cu copiii, acum avem timpul, suntem sănătoși și cred că aș putea să mai lungesc lista. Dar pe măsură ce ne apropiem și mă gândesc cum voi face față, găsesc răspunsurile personale. Plec ca să învăț despre lume, dar de fapt ca să mă cunosc pe mine și ca un exercițiu de creștinism.
Viața mea de zi cu zi este protejată. Am un program pe care mi-l fac singură, sunt propriul meu șef. Am mai multe tichii: de soție, de mamă, de profesoara a propriilor copii, de bucătăreasă, de studentă (învăț chineza în vederea acestei călătorii și corespondez în italiană doar pentru a face efortul de a mă exprima într-o limbă străină)și de directoare la școala de duminică (tichie proaspăt achiziționată în această săptămână). Contactul meu cu oamenii este limitat și dacă ceva nu-mi convine, am timp să întorc pe toate părțile evenimentul, până fac pace cu el, dar nu înseamnă că am ajuns la concluzia corectă. Vezi lumea așa cum ești! Eu vreau să ajung să o percep așa cum este, fără prejudecăți, făra așteptări, să iau ceea ce este în prezent, să dau ceea ce am pe loc, un zâmbet, o mână de ajutor, un sfat bun, să mă bucur de toate ca și cum ar fi ale mele, știind tot timpul că nimic nu-mi aparține. Vreau să fiu mai bună, să nu mai judec lumea și pe ceilalți după măsura mea, să învăț să ascult, să mă interesez de alte persoane, să văd din punctul lor de vedere, să nu mai fiu egoistă. E cam greu să fac toate astea când stau acasă și mă ocup doar de familie.
Am luat hotărârea că vom avea doar bagajul de cabină. Asta înseamnă un total de 3 schimburi de haine, inclusiv cele groase si de ploaie! Lucrurile de toaleta vor fi doar în bagajele adulților, pentru situația în care vom dormi pe sexe (trusa de toaletă este încă în procesul de proiectare: vreau să fie ușoară și să conțină toate lucrurile de care ai nevoie când te duci să te speli, va fi special pentru familia noastră)
M-am gândit ce am putea să luăm cu noi să oferim celor care ne oferă ospitalitate. La ce ar putea folosi cineva o monedă de 50 centi cu chipul lui Kennedy pe ea sau o vedere cu New York? Sau cum poți să ajuți pe cineva care te-a impresionat cu povestea lui?
Nu am răspunsurile la aceste întrebări, dar sper să le aflu. Sper ca în drumurile noastre să ne întâlnim cu acele situații în care să fim buni, să vedem și din punctul celuilalt de vedere.

Shakira și noi în Montreal

Mihai
Duminică, 19 septembrie, 2010

Suntem în Montreal într-o vacanță de 4-5 zile. Stăm la un hotel pe strada St. Denis, și dactilografiez în timp ce Ileana, Ioan și Maria se joacă un joc de cărți. Am plecat ieri dimineață și am ajuns cam după zece ore de condus lejer, două opriri și o oră în trafic pentru ultimii 20 km. De mai mult timp ne doream să ajungem aici, dar n-am avut ocazia. Au fost câteva lucruri. Shakira și-a anunțat primul concert din noul turneu. Ilenei Ruxandra și copiilor le păsa doar de tabăra lor de două săptămâni, inițial n-au văzut necesitatea unei alte vacanțe. Apoi s-au întors  extenuați din tabără și-și doreau o călătorie. Cât au fost ei plecați eu am muncit mai mult decât de obicei și simțeam și eu nevoia unei pauze. N-am cumpărat bilete la concert de la bun început, chiar m-am gândit să nu cumpăr de loc sau să încerc să le iau la intrare. În orice caz era o afacere bună pe internet și am luat niște bilete ieftine.

Primul an

Mihai
Luni, 5 iulie, 2010
A trecut un an de când am început acest blog. Puțin mai mult de când ne-am decis să facem asta. Cum ne-am schimbat și cum s-a schimbat viața noastră? Cât de mult au crescut copiii în aceste ultime luni? E greu să descriem lucruri specifice, dar este impresionant. Avem un țel, avem un plan și în același timp ne trăim viața obișnuită. Toată lumea muncește din greu și ne petrecem timpul liber vorbind, citind, învățând, visând.

Aproape fiecare cuvânt sau faptă este marcată de gândul călătoriei. Ziua când Ioan a împlinit zece ani în noiembrie anul trecut a fost ultima pe care și-a petrecut-o acasă până când va împlini 14 ani. Următoarea zi de naștere a Mariei pe care o va petrece acasă va fi ca adult. Nu vom fi acasă pentru trei Crăciunuri. Ieri ne-am pus aerele condiționate în ferestre și mai trebuie să fac asta doar o singură dată până când ne întoarcem. Și la fel pentru atât de multe lucruri mici sau mari. Ileana Ruxandra a muncit din greu în grădină și acum s-a obișnuit cu idea că totul se va duce de râpă. Luna trecută am făcut primul garage sale din viața noastră și am scăpat de o mulțime de lucruri iar în noi s-au iscat sentimente diferite. Am făcut 435$ (după ce i-am dat Emmei cei 10% ai ei). Cu ajutorul Emmei, Ileana și copiii au pregătit totul pentru vânzare și au știut tot timpul de ce o fac. Este iulie și în sfârșit vară, este cald și greu să mergi la muncă. Copiii mei au avut două săptămâni de vacanță luna trecută și și-au început noul an de școală cu determinare și fără să se plângă. Toată lumea este în vacanță, dar ei o vor avea „când plecăm”.

Maria a contribuit cu primul ei blog post și a fost surprinsă: „Ai avut blogul de un an de zile și n-ai spus nimic???” Ea este cel de-al treilea autor al acestui blog și a treia care știe de existența acestui website.

O felie de lume

Maria

Vineri, 2 iulie, 2010

Deci mergem în jurul lumii și se presupune că ar trebui să scriu un eseu de ce vreau eu să merg, pentru ca oamenii să nu le spună în față părinților noștri că și-au pierdut mințile.

Adevărul e că nu pot să găsesc nici un motiv bun. Am o mulțime de motive mediocre. Dar cine zice că trebuie să fie „bun”? Doar faptul ăsta: faptul că nu am nici măcar un motiv de a merge în jurul lumii — asta mă face cea mai puțin doritoare din familie de a merge.

Dar deja pierd timpul. Astea sunt motivele mele:

Vreau să conduc o rulotă în Australia

Vreau să vizitez Christchurch: în afara faptului că este în Noua Zeelandă nu știu nimic despre locul respectiv, dar tata i-a măcelărit pronunțarea și când am descoperit asta mi-am dat seama că sunt curioasă să văd ce e acolo.

Vreau să mă relaxez în Malta.

Vreau să văd muzeul Hayao Miyazaki din Japonia, indiferent de cum m-am exprimat atunci când Ileana a propus.

Vreau să mănânc mâncare indiană.

Vreau să miros Sahara.

Vreau să ating un struț sau o piatră în Africa.

Vreau să ascult liniștea dintr-un templu sau zgomotul dintr-o piață turcească.

Uitându-mă peste listă îmi dau seama că vreau să gust lumea. Nu doar să o văd — vreau să o miros, gust, aud și ating. Pentru că a o vedea este doar ce e pe fața fiecărei cărți poștale. Nu vreau doar o „vedere”, ci chiar o felie de lume.

Și după ce am avut acea felie, vreau să scriu despre ea. Vreau să o împart cu cei care nu o pot avea în mod direct. Acesta este motivul meu.