Mihai
Duminică, 19 septembrie, 2010
Suntem în Montreal într-o vacanță de 4-5 zile. Stăm la un hotel pe strada St. Denis, și dactilografiez în timp ce Ileana, Ioan și Maria se joacă un joc de cărți. Am plecat ieri dimineață și am ajuns cam după zece ore de condus lejer, două opriri și o oră în trafic pentru ultimii 20 km. De mai mult timp ne doream să ajungem aici, dar n-am avut ocazia. Au fost câteva lucruri. Shakira și-a anunțat primul concert din noul turneu. Ilenei Ruxandra și copiilor le păsa doar de tabăra lor de două săptămâni, inițial n-au văzut necesitatea unei alte vacanțe. Apoi s-au întors extenuați din tabără și-și doreau o călătorie. Cât au fost ei plecați eu am muncit mai mult decât de obicei și simțeam și eu nevoia unei pauze. N-am cumpărat bilete la concert de la bun început, chiar m-am gândit să nu cumpăr de loc sau să încerc să le iau la intrare. În orice caz era o afacere bună pe internet și am luat niște bilete ieftine.
Așa că suntem în Montreal și concertul de aseară a fost fantastic. Am stat la etajul șase și vedeam scena dintr-o parte, dar puteam să îi ghicim forma pe scenă și o puteam vedea foarte bine pe două ecrane uriașe. Ne-am simțit cu toții bine. E cea mai grozavă. O selecție bună de cântece vechi și noi, aceeași artistă fascinantă. Ținând cont de experiența anterioară ne-am propus să ajungem pe la 9 - 9:30 la concertul anunțat pentru ora 8. Am cutreierat străzile încercând să găsim ceva de mâncare și până la urmă am plătit 50 de dolari la o tarabă unde o bere era opt dolari și o felie mică de pizza cinci. Ne-am ocupat locurile puțin după ora 9, concertul a început și aproape imediat s-a și terminat. După ceas trecuseră 100 de minute, dar au părut atât de scurte.
Astăzi am mers prin orașul vechi, vizitând un magazin al eschimoșilor și o cafenea micuță unde aveau în pivniță un muzeu al siropului de arțar. Mergând în apropierea râului și sfârșind în orașul chinezesc, am cumpărat bilete la spectacolul de lumină din catedrala Notre Dame, am mâncat la un bufet chinezesc și apoi am petrecut vreo 3 ore în camera de hotel. Nu știu cum, dar am pierdut 60 de dolari, îmi e destul de greu să accept acest fapt. Dar, ca de obicei — ar putea să fie mai rău. Ne pregătim să mergem la biserică și afară plouă cu găleata…
Am fost la spectacolul de la Notre Dame. Am ajuns ușor cu mașina, am parcat chiar lângă intrare și am avut suficient timp până la începerea spectacolului. Un spectacol frumos, nu cu mult mai scump decât simpla vizitare a bisericii și ne-au lăsat la sfârșit vreo 15 minute să facem un tur. Apoi am mâncat niște pui la pizzeria de jos și ne-am culcat după vreo două ore de citit.
Vineri a fost o zi minunată. Vreme perfectă, am petrecut dimineața în Parcul Olimpic, întâi în turnul de observație din Montreal, cel mai mare turn înclinat din lume și apoi în grădina botanică. Ne-am întors în oraș după-amiaza târziu și după ce am căutat câtva timp un restaurant, ne-am trezit în piața din Montreal. O clădire nouă strălucitoare, dar pustie și dezamăgitoare într-un fel. Ne-am cumpărat baghete și brânză (Morbiér!), pateu și șuncă și focaccia și am făcut un picnic chiar în fața pieței. Am cheltuit 50 de dolari dar mai avem ceva mâncare rămasă. Apoi ne-am dus la muntele Mont-Royal pentru câteva minute și pentru poze și acolo copiii au văzut pe cineva hrănind ratonii. Pentru noi era prima oară când vedeam așa ceva și era uimitor cum se ridicau pe labele din spate și luau pâinea cu cele din față, stând cuminți la rând apoi plecând.
Ne-am întors la hotel după ora 18 și am plecat din nou cu Ileana Ruxandra să luăm un timbru. În primele 5 minute am văzut zece oameni culcați pe trotuar, parte dintr-un dans, două tinere îmbrăcate cu lenjeria peste haine, un tip care încerca să se cațere-ntr-un copac cu bicicleta. Ne-am întors acasă după două ore și după ce am cheltuit 250$ pe încălțări de mers în jurul lumii. Am intrat într-un magazin de sport și m-am uitat la niște haine în timp ce Ileana s-a dus la tipul de la departamentul de pantofi și i-a spus că vrea niște ghete în care să trăiască. „Pardon?” a spus tipul, cu un accent franțuzesc. Ileana i-a explicat planurile noastre de a merge în jurul lumii și că are nevoie de niște pantofi. Prima pereche pe care a încercat-o i-a plăcut. Probabil că tipul știa să-și facă meseria. A înțeles ce vrem, ceva moale și totuși ferm, care să respire, dar să respingă apa și bineînțeles să arate bine în oraș dar suficient de performant pentru munte. Ai putea spune că nu există așa ceva și ți-aș da dreptate. Compania care produce această încălțăminte este binecunoscută în toată lumea. Uitându-mă pe website-ul lor n-am văzut nimic pe care aș fi vrut să-l cumpăr și nu ne-am găsit pantofii pe care deja i-am cumpărat. Pantofii noștri, pentru că am ajuns să ne cumpără același model, dar numere diferite, plătind bineînțeles de câteva ori mai mult decât cea mai scumpă pereche de pantofi pe care am cumpărat-o vreodată. De ce? Sunt mai multe motive. Mai avem un an până plecăm dar doar atâta timp ca să căutăm pantofi și echipament, trăim într-un orășel și durează să conducem până la un magazin specializat. Și mergem în curând în Galapagos, putem să îi încercăm acolo. E nostim că oamenii vin de peste tot la Watkins Glen să cumpere pantofi și haine, dar noi nu găsim acolo ceea ce ne trebuie.
Aceasta a fost ultima noapte în Canada. Am renunțat la planul inițial de a merge la Quebec, prea mult de condus și prea puțin timp. Sâmbătă dimineața ne-am sculat devreme și am plecat pe la 8 spre graniță. Am trecut podul cel mare de două ori pentru a admira orașul gol, ne-am pierdut, dar până la urmă ne-am descurcat. Mă așteptam să am benzină până în State, dar nu a fost așa. După ce ne-am hotărât să punem benzină în Canada n-am găsit nici o benzinărie deschisă pe bucata respectivă de autostradă. Am ajuns la prima benzinărie din State pe aburi de benzină. Înainte să ieșim din Canada am terminat brânza franțuzească și toată mâncarea, dar nimeni nu ne-a întrebat la graniță.
Am mers la Golful Alexandria pentru a vizita regiunea Miilor de Insule, un spectacol deosebit de apă și pământ făcut de râul St. Lawrence. Am luat o croazieră de două ore și jumătate pe o barcă cu trei nivele. Am stat sus de tot, la cucurigu, lângă ghid și căpitan. Singura persoană care s-a udat din cap până-n picioare din cele 200 prezente a fost fiica noastră Ileana. Câteva minute mai târziu a fost din nou centrul atenției când ducându-se să-și cumpere limonada, vântul i-a luat banii din mână. Sora ei i-a fost suport moral. Ioan a fost primul copil care a încercat să manevreze nava și care a primit certificat de căpitan. Am încheiat călătoria cu atracția cea mare a călătoriei: Castelul Boldt. O dezamăgire nu pentru că era o ruină și încercau să o restaureze, ci pentru că nu avea gust sau originalitate. Se pare dă dl. Boldt a fost un om foarte bogat și și-a dorit cele mai bune lucruri, dar începuturile lui în America au fost ca băiat spălător de vase și gustul lui a fost influențat de educație. Sau oare am fost dezamăgiți pentru că am văzut alte lucruri construite în aceeași perioadă, precum Castelul Pelișor? În orice caz, nu merita nici măcar această primă vizită, n-o să ne mai ducem niciodată acolo. Dar n-a fost chiar atât de rău încât să ne strice ziua.
Am ajuns acasă devreme, sunt doar trei ore între regiunea Miilor de Insule și noi, exact ca și până la Niagara, dar în direcție opusă. După patru zile de distracție și călătorie ne simțim împrospătați și iluminați. Și, așa cum a devenit o obișnuință pentru noi doi și copiii noștri, a fost făcută cu gândul la mersul în jurul lumii. Să ne descurcăm într-un sistem nou de metrou, să găsim un loc de parcare sau să avem micul dejun. Să avem un program sau să decidem unde să mâncăm prânzul. Ne apropiem de țintă și suntem mai buni. Copiii participă tot timpul și noi învățăm să le cerem și folosim opiniile. Mai mult mai târziu….
Duminică, 19 septembrie, 2010
Suntem în Montreal într-o vacanță de 4-5 zile. Stăm la un hotel pe strada St. Denis, și dactilografiez în timp ce Ileana, Ioan și Maria se joacă un joc de cărți. Am plecat ieri dimineață și am ajuns cam după zece ore de condus lejer, două opriri și o oră în trafic pentru ultimii 20 km. De mai mult timp ne doream să ajungem aici, dar n-am avut ocazia. Au fost câteva lucruri. Shakira și-a anunțat primul concert din noul turneu. Ilenei Ruxandra și copiilor le păsa doar de tabăra lor de două săptămâni, inițial n-au văzut necesitatea unei alte vacanțe. Apoi s-au întors extenuați din tabără și-și doreau o călătorie. Cât au fost ei plecați eu am muncit mai mult decât de obicei și simțeam și eu nevoia unei pauze. N-am cumpărat bilete la concert de la bun început, chiar m-am gândit să nu cumpăr de loc sau să încerc să le iau la intrare. În orice caz era o afacere bună pe internet și am luat niște bilete ieftine.
Așa că suntem în Montreal și concertul de aseară a fost fantastic. Am stat la etajul șase și vedeam scena dintr-o parte, dar puteam să îi ghicim forma pe scenă și o puteam vedea foarte bine pe două ecrane uriașe. Ne-am simțit cu toții bine. E cea mai grozavă. O selecție bună de cântece vechi și noi, aceeași artistă fascinantă. Ținând cont de experiența anterioară ne-am propus să ajungem pe la 9 - 9:30 la concertul anunțat pentru ora 8. Am cutreierat străzile încercând să găsim ceva de mâncare și până la urmă am plătit 50 de dolari la o tarabă unde o bere era opt dolari și o felie mică de pizza cinci. Ne-am ocupat locurile puțin după ora 9, concertul a început și aproape imediat s-a și terminat. După ceas trecuseră 100 de minute, dar au părut atât de scurte.
Astăzi am mers prin orașul vechi, vizitând un magazin al eschimoșilor și o cafenea micuță unde aveau în pivniță un muzeu al siropului de arțar. Mergând în apropierea râului și sfârșind în orașul chinezesc, am cumpărat bilete la spectacolul de lumină din catedrala Notre Dame, am mâncat la un bufet chinezesc și apoi am petrecut vreo 3 ore în camera de hotel. Nu știu cum, dar am pierdut 60 de dolari, îmi e destul de greu să accept acest fapt. Dar, ca de obicei — ar putea să fie mai rău. Ne pregătim să mergem la biserică și afară plouă cu găleata…
Am fost la spectacolul de la Notre Dame. Am ajuns ușor cu mașina, am parcat chiar lângă intrare și am avut suficient timp până la începerea spectacolului. Un spectacol frumos, nu cu mult mai scump decât simpla vizitare a bisericii și ne-au lăsat la sfârșit vreo 15 minute să facem un tur. Apoi am mâncat niște pui la pizzeria de jos și ne-am culcat după vreo două ore de citit.
Vineri a fost o zi minunată. Vreme perfectă, am petrecut dimineața în Parcul Olimpic, întâi în turnul de observație din Montreal, cel mai mare turn înclinat din lume și apoi în grădina botanică. Ne-am întors în oraș după-amiaza târziu și după ce am căutat câtva timp un restaurant, ne-am trezit în piața din Montreal. O clădire nouă strălucitoare, dar pustie și dezamăgitoare într-un fel. Ne-am cumpărat baghete și brânză (Morbiér!), pateu și șuncă și focaccia și am făcut un picnic chiar în fața pieței. Am cheltuit 50 de dolari dar mai avem ceva mâncare rămasă. Apoi ne-am dus la muntele Mont-Royal pentru câteva minute și pentru poze și acolo copiii au văzut pe cineva hrănind ratonii. Pentru noi era prima oară când vedeam așa ceva și era uimitor cum se ridicau pe labele din spate și luau pâinea cu cele din față, stând cuminți la rând apoi plecând.
Ne-am întors la hotel după ora 18 și am plecat din nou cu Ileana Ruxandra să luăm un timbru. În primele 5 minute am văzut zece oameni culcați pe trotuar, parte dintr-un dans, două tinere îmbrăcate cu lenjeria peste haine, un tip care încerca să se cațere-ntr-un copac cu bicicleta. Ne-am întors acasă după două ore și după ce am cheltuit 250$ pe încălțări de mers în jurul lumii. Am intrat într-un magazin de sport și m-am uitat la niște haine în timp ce Ileana s-a dus la tipul de la departamentul de pantofi și i-a spus că vrea niște ghete în care să trăiască. „Pardon?” a spus tipul, cu un accent franțuzesc. Ileana i-a explicat planurile noastre de a merge în jurul lumii și că are nevoie de niște pantofi. Prima pereche pe care a încercat-o i-a plăcut. Probabil că tipul știa să-și facă meseria. A înțeles ce vrem, ceva moale și totuși ferm, care să respire, dar să respingă apa și bineînțeles să arate bine în oraș dar suficient de performant pentru munte. Ai putea spune că nu există așa ceva și ți-aș da dreptate. Compania care produce această încălțăminte este binecunoscută în toată lumea. Uitându-mă pe website-ul lor n-am văzut nimic pe care aș fi vrut să-l cumpăr și nu ne-am găsit pantofii pe care deja i-am cumpărat. Pantofii noștri, pentru că am ajuns să ne cumpără același model, dar numere diferite, plătind bineînțeles de câteva ori mai mult decât cea mai scumpă pereche de pantofi pe care am cumpărat-o vreodată. De ce? Sunt mai multe motive. Mai avem un an până plecăm dar doar atâta timp ca să căutăm pantofi și echipament, trăim într-un orășel și durează să conducem până la un magazin specializat. Și mergem în curând în Galapagos, putem să îi încercăm acolo. E nostim că oamenii vin de peste tot la Watkins Glen să cumpere pantofi și haine, dar noi nu găsim acolo ceea ce ne trebuie.
Aceasta a fost ultima noapte în Canada. Am renunțat la planul inițial de a merge la Quebec, prea mult de condus și prea puțin timp. Sâmbătă dimineața ne-am sculat devreme și am plecat pe la 8 spre graniță. Am trecut podul cel mare de două ori pentru a admira orașul gol, ne-am pierdut, dar până la urmă ne-am descurcat. Mă așteptam să am benzină până în State, dar nu a fost așa. După ce ne-am hotărât să punem benzină în Canada n-am găsit nici o benzinărie deschisă pe bucata respectivă de autostradă. Am ajuns la prima benzinărie din State pe aburi de benzină. Înainte să ieșim din Canada am terminat brânza franțuzească și toată mâncarea, dar nimeni nu ne-a întrebat la graniță.
Am mers la Golful Alexandria pentru a vizita regiunea Miilor de Insule, un spectacol deosebit de apă și pământ făcut de râul St. Lawrence. Am luat o croazieră de două ore și jumătate pe o barcă cu trei nivele. Am stat sus de tot, la cucurigu, lângă ghid și căpitan. Singura persoană care s-a udat din cap până-n picioare din cele 200 prezente a fost fiica noastră Ileana. Câteva minute mai târziu a fost din nou centrul atenției când ducându-se să-și cumpere limonada, vântul i-a luat banii din mână. Sora ei i-a fost suport moral. Ioan a fost primul copil care a încercat să manevreze nava și care a primit certificat de căpitan. Am încheiat călătoria cu atracția cea mare a călătoriei: Castelul Boldt. O dezamăgire nu pentru că era o ruină și încercau să o restaureze, ci pentru că nu avea gust sau originalitate. Se pare dă dl. Boldt a fost un om foarte bogat și și-a dorit cele mai bune lucruri, dar începuturile lui în America au fost ca băiat spălător de vase și gustul lui a fost influențat de educație. Sau oare am fost dezamăgiți pentru că am văzut alte lucruri construite în aceeași perioadă, precum Castelul Pelișor? În orice caz, nu merita nici măcar această primă vizită, n-o să ne mai ducem niciodată acolo. Dar n-a fost chiar atât de rău încât să ne strice ziua.
Am ajuns acasă devreme, sunt doar trei ore între regiunea Miilor de Insule și noi, exact ca și până la Niagara, dar în direcție opusă. După patru zile de distracție și călătorie ne simțim împrospătați și iluminați. Și, așa cum a devenit o obișnuință pentru noi doi și copiii noștri, a fost făcută cu gândul la mersul în jurul lumii. Să ne descurcăm într-un sistem nou de metrou, să găsim un loc de parcare sau să avem micul dejun. Să avem un program sau să decidem unde să mâncăm prânzul. Ne apropiem de țintă și suntem mai buni. Copiii participă tot timpul și noi învățăm să le cerem și folosim opiniile. Mai mult mai târziu….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu