joi, 18 decembrie 2014

Înapoi de unde am plecat

Machia? 
(cuvânt oltenesc exprimând dubiul, îndoiala)

Suntem acasă.
De fapt, știi asta... de mult timp.

Ușile aeroportului se deschid și ne revărsăm cu prea multele bagaje (șederea în România ne-a triplat și poate chiar mai mult proprietățile). Primul lucru pe care-l văd este un panou pe care scrie “Bun Venit”. Îmi tresaltă inima că țara mea adoptivă mă întâmpină cu propria-mi limbă. Apoi încep să le observ și pe celelalte: malaeziană, rusească, germană...hei, și noi am fost pe acolo.

Conducem pe rand mașina închiriată: instinctiv piciorul caută un ambreiaj inexistent și avem tendința să schimbăm vitezele. Trebuie să ne gândim pe ce parte e volanul (stânga) și să-l punem spre centru drumului pentru a afla răspunsul la întrebarea: pe care parte a drumului trebuie să fiu?

Ne apropiem de casă și ascultăm muzică la întâmplare. Suntem în linie dreaptă, ultimii kilometrii, și primele acorduri îmi aduc lacrimi în ochi:

"The colors of the rainbow, so pretty in the sky,
Are also on the faces of people going by.
I see friends shaking hands, sayin', 'How do you do?'
They're really sayin', 'I love you.'

And I think to myself
What a wonderful world."
Louis Armstrong

"Culorile curcubeului, atât de drăguțe pe cer,
Sunt de asemenea pe fețele trecătorilor.
Văd prieteni dându-și mâna, spunând 'Ce mai faci?'
De fapt spun 'Te iubesc.'

Și mă gândesc
Ce lume minunată."
Louis Armstrong

Stăm cuminți în casa noastră plină de obiecte, unele inutile, altele confortabile. Am început prin a le redescoperi (“Am uitat că aveam asta!”), apoi le-am sortat (de dat, de păstrat, de hotărât altădată). După o vreme le-am abandonat în favoarea sentimentelor: un amestec personalizat de bucurie de a fi acasă, de-a avea un spațiu personal, de mai multe haine, aceleași haine, din nou școală, din nou servici, de “Nu vreau să plec nicăieri!” intercalat cu “Când plecăm?” Am fost în România și am încercat să o înscriem pe Maria în sistemul școlar, dar datorită diferitelor birocrații nu am reușit. Suntem bucuroși de rezultat, am încercat, iar din focul încrucișat al familiilor noastre (”Ești sigură că vrei să devii doctor?” și “Tu vrei asta sau părinții tăi?”) Maria a ieșit mai puternică și mai încrezătoare în propriile-i forțe. Acum este studentă la Universitatea Colgate. Ileana face cursuri pe internet de scris scenarii și desenat benzi animate și dintr-o dată școala ei e mult mai interesantă. Ioan se joacă împreună cu tatăl lui ping-pong pe masa specială așezată în mijlocul sufrageriei (eu o folosesc pentru tăiat tiparele atunci când cos, iar dacă nu o folosim, o strângem pe verticală lângă un perete). Mihai este Cineva! Lucrează la un spital ca psihiatru de copii și mai are câteva servicii cu normă parțială (Cineva trebuie să muncească pentru a plăti datoriile!). Eu m-am întors la nenumăratele mele pălării de bucătar, de șofer, de creator de modă, de profesoara, de gradinar, de om-bun-la-toate, schimbându-le și ajustându-le după cum e nevoie. Încerc să trăiesc în prezent.  Sunt bine unde sunt!

Uau! Cincisprezece luni! Suntem aceiași oameni, dar diferiți, un fel de esență personală. Am mai călătorit în viața noastră, dar niciodată pe termen lung. Va trebui să ne întoarcem în Japonia, unde grija pentru natură și grădinăritul s-au transformat în artă. Am făcut atât de puține poze! Și n-am avut timp să-i “gustăm” cultura. China ne-a fascinat și ne-a îngrozit, o țară unde mulți muncesc ca și cum ar fi unul și sunt influențați de acei puțini “aleși”. Tibet, atât de diferit, rezistând în nenumărate feluri valului de invazie Han, totuși fără rezultat. Nepal, unde am mers prin pădure uitându-ne după păsări și am găsit rinoceri. O altă religie, o altă formă de respect. India, începutul bucuriei, deschizându-ne către neprevăzut, gustând fiecare întâmplare. Cambodgia, unde oamenii zâmbesc cu toată ființa și aleg să nu își învețe copiii despre Khmerii Roșii. O țară unde am învățat să nu interpretăm “vestic” limbajul corpului, ci să-l citim așa cum este în cultura locală. Tailanda, un amestec de rai turistic și dragoste aproape religioasă pentru regele lor. Insula de sud a Noii Zeelande, conducând o rulotă și obosind de peisaje ce-ți taie răsuflarea. Hawaii, vulcan și cafea, un stat unde este interzis să “pui” energie solară în rețea. Australia, coastă vibrantă și deșert frumos și părăsit, o țară atât de tânără, cărând greutățile falsei superiorități albe. Indonezia, templul Borobudur și insula hindusă Bali într-o mare musulmană. Singapore, un miracol de patru naționalități tratate egal. Malaezia, cu amestecul ei de moșteniri și bucătării. Arabia Saudită, ca femeie, simțindu-mă expusă în vitrină și fără nici o putere. Africa de Sud, unde optimismul și dorința de bine încă abundă. Lesotho, frumoasă și săracă. Madagascar, animale și medii unice, prost administrate de interese politice, unde oamenii sunt atât de săraci încât nu este frumusețe în viața lor, ci doar grija pentru supraviețuire. Emiratele Arabe Unite, unde banii construiesc orașe în mijlocul deșertului, dar nu pot cumpăra o mâncare în timpul zilei în Ramadan. Scoția, prezentându-și mândră trecutul. Londra, comori ale lumii. Viena, o frumusețe austeră. Berlin, reinventându-se, o societate poliglotă. Praga, oraș medieval inundat de turiști. Barcelona și Gaudi. Grecia, vacanță la mare, cultură antică, prieteni și familie. Italia, un maraton de muzee, biserici, cultură. Egipt, primitor și sever în același timp. Istanbul, o piesă cheie în mozaicul istoriei. România, cea din totdeauna și totuși schimbată.

Noi ne-am schimbat...

Cu aproape cinci ani în urmă (ce zboară timpul!) ni s-a strecurat ideea. Ne-am luptat cu ea, găsind motive pro și contra și până la urmă ne-am hotărât să o facem. Am transformat-o în realitate! Ne-am schimbat abonamentul de la ceea ce apreciază societatea la ceea ce e important pentru noi, familia noastră. Protejați de planificarea făcută de Mihai (locuințe, transport) am absorbit tot ce era nou sau diferit. Dinamica familiei s-a schimbat, acel “împreună” de 24 de ore ne-a dat posibilitatea să fim nu numai părinți, dar și confidenți, prieteni, tovarăși de joacă. Eliberați de responsabilitățile zilnice, ne-am înfruntat propria persoană și am găsit noi dimensiuni. După atât de multă muncă și planificare, trebuia doar să ne bucurăm de fiecare zi. Indicii despre ceea ce am vrea să facem în viitor, ce să repetăm și ce nu, erau depozitate în sertărașele memoriei. Avându-ne unul pe celălalt ne-a făcut să nu ne simțim singuri (internetul a ajutat și el să ne conectăm cu restul lumii). Cât am fost plecați am avut doar ceea ce am luat cu noi, cunoștințele și instinctul. Nevoia a fost cel mai bun profesor și am învățat că se poate cu mai puțin (apă, haine, mâncare, energie, tehnologie, etc.)

Ne-am întors de unde am plecat niște oameni diferiți: mai încrezători în ceea ce putem să facem, mai generoși către aproapele nostru, judecând mai puțin, fiind mai atenți la ceea ce consumăm (acel duș lung, fierbinte vine cu amintiri amare de containere galbene, murdare în care apa este cărată pe cap sau pe umeri pe un drum lung și prăfos), recunoscători pentru tot (chiar și pentru o zi de condus prin ploaie încercând și negăsind viitoarea noastră mașină).

Doar să scriu despre toate astea ia o groază de timp și chiar și mai mult ca să mă smulg din visare. Când am început să scriu n-aveam o idee prea clară despre ce vreau sau cum, era mai mult ca un reportaj, ce am făcut, ce am văzut, să selectez poze. Nu pot să precizez când am început să scriu pentru mine, lucrurile care m-au impresionat și pe care nu le-am putut surprinde cu aparatul de fotografiat. Ți-am arătat cum văd lumea, poți, mai bine decât mine, să-mi vezi defectele. Cred că asta (mai mult decât a călători pentru 15 luni, mâncând mâncăruri necunoscute, înfruntându-mi fricile) mai mult decât orice altceva mi-a cerut curaj. Am scris despre îndoieli, îngrijorări, prejudicii, frici, minciuni, călcând reguli și încă multe altele. Nu e ușor să te prezinți așa cum ești, se pot întâmpla lucruri neplăcute. Dar am făcut-o oricum pentru un singur motiv: să dau curaj unui semen al meu.

Sunt sigură că mai sunt oameni care au un vis, sau o dorință, sau un moft, sau cum vrei sa-i spui și au diferite motive pentru care nu le îndeplinesc. Acest blog a fost imboldul meu, picătura mea de apă care să îi ajute în umplerea paharului, paiul meu care să le frângă spinarea cămilei, exemplul meu că se poate.

Unii oameni sunt norocoși și știu ce vor și se îndreaptă încet și sigur către țelul lor. 

Alții au o bănuială vagă și au nevoie de puțin ajutor pentru a-și clarifica imaginea. Sau le e frică de ceea ce s-ar putea întâmpla, de nereușită. Acestora le spun: nu este nici un judecător care să vă dea punctaje, doar voi înșivă. Iar răsplata este special pentru voi și neprețuită!

Când vrei ceva din toată inima, găsești și calea să o împlinești.

Totuși sunt și unii atât de paralizati de frica de a-și găsi visele încât nici nu o recunosc. Ne atacă pentru că se simt mustrați de alegerea noastră de a ne părăsi casa, siguranța dată de un serviciu bun și stabil, cheltuind puținii bani pe care îi aveam și ipotecând casa, pentru a călători în țări unde ne puteam îmbolnăvi sau muri, în loc să facem ca ei și să citim sau să ne uităm la televizor. Acestora le spun: trăiți-vă viața și lăsați-ne să ne-o trăim pe a noastră.

Am avut norocul să vizitez încă o țară, dar cu un grup turistic. Am fost parte din tot ceea ce am evitat când am fost în jurul lumii: autobuz turistic, înghesuială în jurul ghidului, fâcându-mi loc să văd, profitând la maxim de opririle de 15 minute și, ei da, cumpărături! Aparatul foto a fost pe auto în majoritatea timpului, n-am avut timp să gasesc încadrări mai bune sau ieșite din comun, să caut o poză mai bună. În timp ce mi-a plăcut mâncarea și n-am avut nici o plângere, ceilalți călători au găsit hotelul mizerabil, mâncarea tradițională lăsând de dorit iar băile curate, cu doar puțin miros, total neacceptabile. Această experiență mi-a arătat că noi, familia Dascălu, avem un alt prag decât restul lumii și din cauza asta ne-am bucurat de majoritatea opririlor în diferitele locuri din lume. Nu contează cât de ușor ni s-a părut nouă, pentru altcineva poate să fie un munte de necucerit! Nu cer nimănui să ne repete experiența, doar să o găsească și să o împlinească pe a lui. Aș fi onorată să îi pot urmări, dacă vor să mă includă, iar dacă nu, îmi voi trăi liniștită viața mai departe.

Cândva, în viitor, poate vom închide acest blog, poate vom găsi puțină energie să scriem o carte, sau să facem un film...O să te ținem la curent! Până atunci, îți mulțumim că ai făcut parte din aventura noastră.

Momentele noastre în lumina reflectoarelor s-au terminat, e rândul tău acum...

Mergi, găsește-ți visul!

Dacă îl ai, împlinește-ți-l!

Dacă l-ai împlinit, ajută pe altcineva să și-l găsească și transforme în realitate!



Sărbătorind ziua națională a României la biserica noastră. 2014






Tot aici ești?

marți, 23 aprilie 2013

Țara Noastră



Bine ați venit!




Ce s-a întâmplat? Am clipit și am pierdut? Când au trecut șase săptămâni? Deși am trăit în fiecare zi, timpul a zburat, mutându-ne din casă în casă, de la o masă încărcată cu bunătăți tradiționale la o alta, de la o conversație la o altă discuție și tot așa.

În fiecare zi a fost sărbătoare!

Să ne întoarcem acasă a însemnat atât de multe lucruri. Dintr-o dată, o parte din oamenii de care ne-a fost dor erau cu noi, puteam să le povestim din aventurile noastre, lucruri care n-au ajuns pe blog, puteam să aflăm cum a fost viața lor, aceea de care aflam de obicei prin lungi conversații telefonice. Am fost sedentari,  pentru că ne-a plăcut mai mult să fim cu cei dragi decât să ne ducem să ne uităm la vreun monument. Nu spun că n-am vizitat, am făcut-o și pe asta, dar într-o mai mică măsură. Combinația stat, vorbit și mâncat (toată mâncarea aia pe care n-am mai gustat-o de cel puțin 14 luni) a condus la o creștere în greutate. Am putut să avem programe diferite, să călătorim independenți, să ne relaxăm de a fi mereu în postura de conducere și de a fi responsabili. A însemnat trecerea la o nouă viață, unde suntem cinci indivizi, iar nu un monolit.

Iată câteva din lucrurile pe care le-am făcut.





Aceasta este priveliștea din apartamentul din Sinaia, unde am zăcut pentru cinci zile, după o efemeră întâlnire cu familia la aeroport. A fost ca în filme, am ieșit din terminal cu hainele de pe noi și fiecare cu bagajul de mână, iar după câteva minute aveam haine și înălțăminte de iarnă, căciuli, mănuși, o mulțime de sacoșe cu mâncare gata făcută și o mașină care să ne transporte.



Deși am fi avut atât de multe lucruri de văzut și făcut în Sinaia, ne-am petrecut tot timpul în casă, dormind, mâncând, citind și lucrând pe computere. Tratamentul a avut efectul scontat, ne-am revenit, se simțea pe noi mai ales la cină, când vorbeam despre o eventuală carte, un film, titluri, cine ce face, termen limită și tot așa. Copiii erau activi, implicați în conversație, având opinii, sugestii, o atitudine atât de diferită de cea “de dinainte de călătorie”.






Majoratul Mariei a însemnat douăzeci și cinci de oameni (familia apropiată) înghesuiți într-o cameră cântând “La mulți ani!” Maria strălucea din cauza atenției!




Patru generații între 98 și 13 ani.


Crăciunul ăsta am avut tot și mai mult decât mi-am dorit în cel de anul trecut. Colinde, daruri, trei zile de sarmale, mămăligă, cârnați, fripturi, cozonaci și toate felurile de dulciuri.



Cele mai bune prăjituri!


Am plecat spre Craiova, unde avem rude amândoi, apoi am mers spre Cluj, să-mi văd una din cele mai bune prietene și să petrecem Revelionul. Dar ca să ajungem acolo am trecut prin Târgu Jiu, locul nașterii lui Brâncuși. I-am văzut lucrările în muzeele americane, i-am vizitat casa din Paris, era natural să le arătăm copiiilor complexul din țară. Dedicat soldaților ce și-au dat viața în primul război mondial Masa Tăcerii reprezintă momentul de dinaintea bătăliei, cu timpul scurgându-se prin cele douăsprezece scaune clepsidră; Aleea Scaunelor, sau a Apostolilor conduce spre Poarta Sărutului (sau a Reîntregirii Neamului) și trecând prin ea, într-o altă lume, spre Coloana fără de Sfârșit, simbolizând sacrificiul suprem.









Am fost cât pe ce să ne pierdem mințile și să vizităm Sarmizegetusa, dar timpul limitat și faptul că nu aveam un transport cu tracțiune pe patru roți, ne-a făcut să ne continuăm drumul prestabilit. Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de dealuri și oițe.


Mânăstirea Lainici

Interior mânăstirea Lainici


Ciobanii de azi se sprijină în bâtă ca și strămoșii lor.





Anul Nou ne-a găsit în jurul mesei cu prietenii, cu vin fiert și artificii.


Noroc! 




Din nou pe drum, ne-am oprit în Sighișoara, la ceas și la biserica întărită, cu scara acoperită.



Îmi plac străzile astea pietruite

Zidurile au urechi și acoperișurile ochi!





Am stat ceva mai mult la sora mea în Câmpina, unde au venit și alți prieteni, șaptesprezece oameni într-o casă. Copiii, fericiți să fie cu verișorii lor, au făcut aproape câteva nopți albe, jucându-se jocuri, cântând, vorbind. Au încercat să schieze pentru prima oară în viața lor și deși experiența a fost plăcută, doar Ioan și-a dorit să o repete.


Treci la coadă!



Ai nevoie de un grătar profesionist!




Întotdeauna în mișcare, am ajuns la Iași pentru o zi, pentru a-i prezenta pe copii familiei mele din parte tatălui (până atunci i-au văzut doar în poze). Înainte de întâlnirea de la restaurant cu toată lumea unchiul meu ne-a făcut un tur al centrului.



Statuia lui Cuza

Biserica Sf. Trei Ierarhi, construită în 1639 de Vasile Lupu

Detaliu: fiecare rând este diferit, o adevărată dantelărie de piatră.

Palatul Culturii



București, capăt de linie. Am avut timp să înghesuim o a doua întâlnire cu prietenii și chiar să avem o reuniune cu foștii colegi de liceu ai lui Mihai (care o parte au fost colegii mei de generală).



Am crescut lângă Ateneul Român, făcându-mi temele cu fundal sonor de repetiție. În față este statuia lui Eminescu.



Am avut atât de multe lucruri de făcut înainte de plecare. Decizia Mariei de a veni să studieze în România ne-a pus într-un vârtej: ce-i trebuie pentru a-și da echivalarea de bacalaureat, ce hârtii trebuie să depunem în dosar, cei de la oficiu nu auziseră de copii care fac școala acasă, voiau documente oficiale din partea școlii. Am cumpărat cărți, manuale și sinteze pentru bac și am purtat mai multe discuții decât mi-aș fi dorit în legătură cu subiectul dacă acest drum este cel mai bun pentru ea.




Tocmai aceste discuții au fost motivul pentru care nu mi-am dat seama. Semnele erau acolo, proiecte secrete între bunicul și Ileana, o invitație oficială la restaurant “ca să putem vorbi în liniște”, față serioasă dar cu ochii zâmbind cu anticipație... nici nu mi-a dat prin cap, dar ultimul meu gând înainte de a intra în acea cameră a fost că ar trebui să-mi aranjez eșarfa ca să stea bine și....SURPRIZĂ! Familiile noastre în păr, adunate pentru a ne sărbătorii pe noi, călătoria, realizarea noastră. Am primit și diplome de grozavi!




Uitându-ne în urmă nu pare că am făcut ceva deosebit. Am trăit în fiecare zi, făcând lucruri obișnuite, doar că în alte împrejurimi. Dar cum toate lucrurile se balansează, ei au fost cei care s-au îngrijorat când aflau de cutremure, inundații sau revolte, în funcție de unde ne aflam. Gândindu-mă că ei sunt cei care ne-au spus că lumea nici nu visează la astfel de lucruri, darmite să le mai și pună în practică, ei sunt cei care ar trebui să primească un premiu, pentru că și-au pus mintea cu noi! Mulțumim!





Sfârșit.

De-adevăratelea, de aici ne-am dus acasă, locul cel mai frumos de pe pământ. Nu glumesc! Ne-a luat doar trei zile...îți spun mai multe data viitoare. Până atunci...

La revedere!



sâmbătă, 13 aprilie 2013

Istanbul



Ce-i?

Ai crezut că dacă ne-am cumpărat bilete să mergem acasă, chiar o să și mergem? Și să nu vizităm acest oraș frumos? Nu, nu, nu, nu, nu...prea multe legături cu istoria țării noastre și a lumii. Nu, trebuie să vizităm, chiar dacă numai pentru patru zile.

Plecând din Egiptul cald ne-am pregătit pentru un șoc termic: Istanbulul este cu zece grade latitudine nordică față de Cairo, ceea ce se traduce într-o diferență de aproape 18 C. Ne-am pus pe noi toate hainele și sperăm să fie bine.


Curățenie!



Merhaba! Salut din Turcia! De la aeroport luăm metroul până în centru și de acolo vrem să luăm un taxi până la hotel. Necazul lor că ne cer prea mulți bani, se pare că de pe partea asta a drumului trebuie să conducă mai mult. Foarte bine, o să traversăm pe jos. Un domn drăguț ne arată intrarea la pasajul subteran și ne conduce spre o stație de tramvai. Am spus drăguț? Șterge, a făcut-o pentru bacșiș. Nu luăm tramvaiul pentru că de aici biletele de tramvai ar fi la același preț cu taxiul (și ăsta ne lasă chiar în fața hotelului, nu trebuie să-l căutăm noi). E întuneric și mergem pe străduțe cu sens unic, ne tot învârtim, vizitând vreo două hotele până să-l găsim pe al nostru. Arată ca o casă! De-aia nu putea să-l găsească taximetristul. Nu e nimeni la recepție la ora asta, doar paznicii pentru noapte, dar nu e nici o problemă, știau că venim și ne conduc spre camera noastră. Ei vorbesc rusește, noi engleză și română. Camera, teoretic pentru cinci persoane, are un pat dublu, un pat de o persoană, o canapea extensibilă pe care cu greu ar încăpea doi copii mici. Cu noi înăuntru și cu bagajele nu mai e loc de circulat. Nu putem să încăpem! Nu-i nici o problemă, hai să ne uităm la altă cameră: asta avea ceva mai mult spațiu, dar mobila era aceeași. “Luați-le pe amândouă!” Și asta am făcut și am plătit doar pentru una, cum ne-a spus a doua zi dimineață frumoasa turcoaică de la recepție.

Dormim îndelung, aproape pierdem micul dejun și apoi ieșim prin burniță să vizităm. Prima oprire, vechiul hipodrom, acum o arie pietonală. Pe vremuri făceau curse de cai aici, întorcând troicile în jurul columnei lui Constantin (o prismă pătrățoasă din cărămidă și ciment, jefuită de plăcile ei de bronz). Câțiva pași mai încolo, o columnă făcută din șerpi învârtejiți (ce și-au pierdut capetele prin secolul al șaptesprezecelea) a fost adusă din Delfi in 324 dH de Constantin cel Mare. Acolo le aducea oamenilor aminte de grecii care s-au luptat și au învins imperiul persan în 479 îdH, aici a avut rolul de a construi un oraș, Constantinopole, demn de noua capitală a imperiului roman. Și puțin mai încolo, un obelisc, unul adevărat, din Egipt, luat din templul Karnak din Luxor. A fost ridicat acolo în 1490 îdH de Tutmoses al treilea (probabil ca ofrandă că a ajuns să domnească după mama lui vitregă, Hatșepsut) și a fost adus aici de Teodosie cel Mare în 390 dH (oamenii lui nu se pricepeau atât de bine ca egiptenii, așa că l-au tăiat în trei, doar partea de sus a rezistat în timp).


Columna lui Constantin, Obeliscul și Moscheea Albastră.



Intrăm în curtea moscheei Albastre și în timp ce așteptăm la coadă ca să intrăm (moscheea e închisă de câteva ori pe zi pentru slujbele religioase) începem să vorbim cu o femeie de origine etiopiană care trăiește în Washington DC. Ah, să auzim engleză americană, chiar și cu accent! E un semn că începe să ne fie dor de casă.


Modelul Moscheei Albastre


Ne scoatem pantofii și intrăm: un spațiu vast în penumbră, cupole, ziduri acoperite în faianță cu arabescuri albastre, mochetă roșie din perete-n perete, un imam explicând credința în engleză, candelabre uriașe atârnând de o perdea de fire.


Domul văzut prin candelabru.

Faianță


Pe o coloană este un robinet ce obișnuia să picure apă în bazinul de marmură de dedesubt, pe zidul de la intrare este un paravan ce separă zona de închinare a femeilor. Majoritatea bărbaților au plecat, dar ele mai sunt încă aici, închinându-se la pământ, rugându-se, femei tinere, bătrâne, copii.

Haghia Sofia văzută din poarta Moscheei Albastre



Trecând prin ușile de ieșire vedem în distanță Aghia Sofia, biserica construită de Iustinian în 532 dH. A fost una din minunile arhitecturii timpurilor ei, depășită doar de domul lui Brunelleschi aproape 900 de ani mai târziu. Tot atunci a fost și transformată în moschee (după căderea Constantinopolelui în 1453 în mâinile otomanilor), mozaicurile aurite i-au fost acoperite cu gled și vopsele, i-au fost adăugate patru minarete și a devenit sursa de inspirație pentru Moscheeile Albastră și Suleymanie. E întuneric aici, ferestrele sunt undeva sus de tot, sub cupolă, dând impresia că aceasta plutește pe lumină. Sunt candelabre rotunde din care atârnă abajururi de sticlă ca un “u”, fiecare protejând un bec fluorescent uriaș. Forma lor îmi amintește de lămpile de ulei din sinagoga din Goa, India. Pe vremuri îmi părea rău că au transformat-o în muzeu, mintea mea de creștin spunându-mi că ar fi trebuit să redevină biserică, dar acum, văzând numele lui Alah scris în acea caligrafie superbă lângă mozaicul cu Maica Domnului și heruvim, mi se pare normal.


Ca niște sfințișori!




Cum ne plimbăm printre coloane și arcuri, vedem două vase uriașe, rotunde, făcute fiecare dintr-o singură bucată de marmură, aduse din Pergamon de musulmani, pentru a păstra apa pentru curățire. Rămase deschise din cauza podelei ridicate, ușile de bronz din Tars au fost aduse de creștini. La etaj este o ușă de marmură care are pe ea o cruce ștearsă (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face; creștinii au șters zeii egipteni, musulmanii au șters crucea).




Pentru o primă zi am vizitat suficient. Mâncăm un porumb la grătar și ne uităm la oamenii care fac sus de rodii.

Porumb fiert, copt, castane coapte și un vânzător de fesuri.


Salep cu scorțișoară

Salep, băutura minune cu muguri de orhidee și alte ingrediente.


Trecem de câteva clădiri, care sunt, dacă-ți vine să crezi, cișmele! Fiecare are câte o inscripție cine a făcut-o și de ce, iar pe vremuri oamenii veneau și-și umpleau vasele cu apă. Acum nu funcționează, fie e iarnă și au închis robinetele de teama înghețului, fie sunt monumente.



În ziua următoare doar părinții sunt gata să înfrunte natura dezlănțuită. Plouă cu broaște, strada cu scări e transformată în cascadă și ne îndreptăm spre Bazar.



Străzi acoperite, una după alta, strada bijuteriilor, strada șalurilor, strada vaselor smălțuite, întretăindu-se ca un labirint colorat. Unele dintre ele se termină cu un mic magazin de mâncare, unde servesc meniu fix, ciorbă și o altă mâncare.





Ne întoarcem pe străzi obișnuite și găsim o altă moschee, Suleimanie. Parte a unui complex, obișnuia să fie în vecinătatea unui spital și a unui colegiu de arte medicale, a unei școli pentru Coran și pentru hadit (cuvintele Profetului folosite pentru o mai bună înțelegere a Coranului și în judecăți), o școală primară și o bucătărie pentru săraci, un Caravanserai (han) și o baie publică. Ne bucurăm de moscheea restaurată și de un desert tradițional, așure (un fel de orez cu lapte și fructe).


Pregătindu-se de rugăciune.

E chiar acolo, a treia fântână de la dreapta

Așure cu rodie, nuci și migdale


Pe lista mea de dinainte de a pleca în lume scria hamam. Și din cauza lui Suleiman Magnificul (cel care a comandat baia publică mai sus menționată) și a unor oameni întreprinzători din turism, pot să împart această experiență cu Mihai. Intrăm într-un hol mare cu perne așezate în jurul unor măsuțe joase, pereții fiind acoperiți cu camere de schimbat hainele.



Ne dau prosoape (eu primesc si un fel de costum de baie, șort și sutien) papuci de lemn, ne arată baia și apoi, hamam. Camera octogonală cu dom, e acoperită în marmură albă. Lumina se filtrează din ferestre mici rotunde, prin aburi, pe marmura încinsă de dedesubt.





Sunt niște ruși care ocupă tot locul, dar ne găsim și noi un locșor. Maseorii vin din când în când întrebându-ne dacă suntem gata, luându-i pe alții spre mesele de masaj. Se aud pocnituri, apă curgând, continuu sau aruncată, picături călduțe cad de pe tavan pe corpul meu, în timp ce căldura îmi dezgheață mușchii (e rândul meu să acaparez locul cel mai fierbinte). După aproape o oră, când încep să simt că nu am aer, accept oferta de masaj. Primesc locul favorit al sultanului, lângă o fântână de marmură ca o scoică, fără scurgere, cu robinete de alamă puse unul deasupra celuilalt. Mihai stă în fața mea pe un scăunel minuscul. Mi-e rușine, dar am uitat cum îl chema pe maseur, Yadir poate? Cu un ștergar peste mijloc, mușchi reliefați, îmi toarnă lighean după lighean de apă peste cap, apoi cu o mănușă lufă îmi jupoaie pielea. Din când în când își face mâna cupă și îmi pleznește mușchii, accentuând relaxarea. Apoi iar îmi toarnă apă pe cap, pe mâini, pe picioare. Își toarnă și lui, răcorindu-se. Apa murdară se scurge prin canale sculptate în podeaua de marmură. Îmi spune că ar trebui să mă mut pe masă și mă ajută să mă ridic. Mă ține ferm de mână, nu cumva să alunec și să cad. Culcată pe burtă îmi țin capul întors spre cameră, să-l văd pe Mihai și să știu ce urmează să se întâmple. Dintr-o găleată cu apă și săpun ia o față de pernă pe care o deschide și o transformă într-un sac plin cu aer, pe care îl stoarce afară, făcând în felul acesta un morman de spumă cu care mă acoperă. Miroase ca săpunul de rufe din copilăria mea. Apoi... cel mai bun masaj din viața mea, mai bun decât cel tailandez sau balinez cu pietre calde. Cu mână de fier îmi masează mușchii, nodurile, oasele, găsind toate punctele dureroase și dizolvându-le. Îmi mișcă membrele cu ușurință, neapropiindu-se niciodată de zonele personale. După asta, din nou pe scăunelul minuscul, să-mi spele părul, să-mi maseze capul, apă, apă, apă. Mă simt atât de ușoară, fără nici o grijă! Teșekurle! Mulțumesc! Partea lui Yadir s-a terminat, dar experiența nu. Ne întoarcem într-un hol micuț unde suntem uscați cu aer, un om pocnind cu un prosop înspre noi, pe care apoi ni-l înfășoară în jurul umerilor, altul în jurul taliei, și altul pe cap.




Ne face semn să ne așezăm pe o bancă de piatră, unde ne răcorim în timp ce bem un ceai de mere. E liniște acum și noi doar stăm, fără gânduri, bucurându-ne de moment.

Mergem cu alt pas spre casă, ne cumpărăm doner kebab și un alt fel, care seamănă cu kokoritzi din Grecia. Copiii sunt de mai multe ori fericiți: au avut programul lor, în vârful patului, în fața computerelor, află despre experiențele noastre și nu trebuie să le încerce, primesc de mâncare și au doi părinți mulțumiți.


Yarim și soția, cei care ne-au dat doner kebab




În ultima zi vizităm Basilica Cisternă, un spațiu impermeabil cu coloane, ce păstra apa pentru oraș în timpul lui Iustinian. Din nou acele coloane de marmură subțiri, aduse din toată lumea, făcându-și datoria de a susține multiple domuri de cărămidă și greutatea orașului de deasupra lor. Într-un colt cele stricate au fost înlocuite de altele butucănoase, din beton armat, de patru ori mai mari.



O coloană unicat, amintind de lingamurile indiene

Dacă coloana era prea scurtă o completau cu un cap de Meduză. Și Hayden a fost aici, uite-i scaunul albastru!



Un detur scurt pe la Muzeul de Arheologie unde admirăm arta Sarcofagului lui Alexandru, numit așa din cauza scenelor din războiul lui Alexandru cel Mare cu perșii. Pe lângă asta, comori din Troia și o inscripție din Ierusalim, despre tunelul din Siloam, construit în timpul regelui Iezechia (sec.VIII-VII îH) pentru a aduce apă în oraș în timpul asediului.


Aceeași mișcare ca și în mozaicul din Pompeii

 Sarcophagul Alexandru

De ce avea un cap de pasăre?



La piece de resistance: Palatul Topkapî. Ne mișcăm prin curțile și clădirile ce le înconjoară, vizităm comorile imperiale, admirăm giuvaeruri, pumnale, tronuri. Unul din ele este de la un șah iranian, ce a invadat imperiul mugal, o bijuterie de aur smălțuit și încrustat cu perle și smaralgde. “Ai ceea ce dai!” spunem noi, în acest caz ce ți s-a luat. În toate peregrinările noastre prin India nu am văzut nimic asemănători, mă bucur că ăsta a supraviețuit. Intrăm să vedem și Sfintele Relicve și aici este singurul loc unde trebuie să stăm la coadă. Mă îndoiesc că toiagul lui Aaron sau acoperitoarea de cap a lui Iacov sunt cele adevărate ( mai ales ultima, atât de albă și completă) și mă irită reverența cu care musulmanii se uită la dintele și perii din barba lui Mohamed. Apoi propriu-mi gând mă smerește, și eu fac la fel când mă închin la moaștele sfinților. Credința face posibile minunile!


Bosforul și un alt continent.

Oamenii de la țară încă mai poartă costumul tradițional

Faianță Iznik decorată cu aur.



Ne plimbăm prin grădini și intrăm în diferitele chioșcuri, sidef încrustat în abanos, marmură și pietre semiprețioase. Mă întreb câți din oamenii ce au stat aici, pe vremea imperiului otoman, admirând apele albastre ale Bosforului au fost hrăniți cu grâu din Bărăgan și câți din copiii luați din familiile lor, și-au uitat limba între zidurile acestui palat și au crescut să devină ienicerul perfect? Câte decorațiuni aici sau în locuri de mult dispărute au fost plătite de către aspiranții la tronurile Valahiei sau Moldovei cu munca, foamea și suferința oamenilor simpli, transformate în aur?

Aceasta este istoria fiecărui imperiu și în timp ce admirăm progresul și arta timpurilor, comorile adunate din lumea cunoscută lor, avem tendința să uităm amprenta politică și economică asupra popoarelor cucerite.








Gata...Suntem Gata! Putem să plecăm acasă! Acasă, în țara noastră, la familiile noastre, la prieteni și rude, la locurile ce ne sunt dragi...

Elveda Turcia! La revedere!


Poarta Salutului (numai oficialii și diplomații treceau prin ea pe vremuri)

Haghia Sofia văzută dinspre palatul Topkapî.