Ciau mașină, servus tren!

Timpul să împachetăm și să plecăm! Cea mai bună metodă să nu uit nimic este să fac curat. Și fiind un bun ambasador al României și al Statelor Unite mă străduiesc să las lucrurile aproape cum le-am găsit. Rezultatul este că îmi am toate lucrurile și Mihai primește o caracterizare bună pe airbnb.

Tot plouă! Conducem spre Biei, pe cealaltă parte a parcului Daisetsuzan, sperând că ei au o vreme mai bună și ne putem bucura de peisaj. Nașpa! Plouă și la ei. Mihai vrea să vadă gara (este cotată între primele o sută de gări din Japonia; acest lucru ar trebui să aibă o semnificație într-o țară în care există doar 210 gări al căror nume începe cu litera や (ya), una din cele 52 de litere ale alfabetului hiragana). Cred că am trecut pe lângă ea și mergem mai departe spre Centrul Turistic, unde putem primi informații despre toate traseele și lucrurile pe care nu le putem face. Tot aici aflăm că este și un stil japonez pentru a merge la toaletă.

N-ar trebui să râd, sunt în aceeași oală, gândind și visând în românește, căutând disperată cuvintele potrivite în timpul unei conversații. Până la urmă le găsesc, dar într-o ordine ciudată, ne-americană. Oamenii sunt drăguți și nu râd de mine. Nici eu nu râd de ei, ci de conflictul dintre politețea japoneză și felul de a fi, direct și la obiect, al americanilor.

Ploaia ne urmează peste tot, dar în Furano, stațiune de schi, evadăm cât să vedem niște dealuri și gara (lui Mihai i-au plăcut dintotdeauna trenurile și locomotivele, probabil pentru că Moș Crăciun i-a adus unul și tatăl lui a avut grijă de el, încât Mihai nu avea voie să se joace cu trenul nesupravegheat; Mihai a învățat foarte bine această lecție și a făcut și el la fel când copiii lui au primit trenuleț). Până la urmă ploaia ne-a prins din urmă și nu ne-am mai scăpat din ghearele ei.

Sapporo, sau Sari-poro-betsu în ainu sau “râul care curge pe lângă o câmpie plină cu trestii” în românește, este capitala insulei Hokkaido și produce bere (știm, am băut și noi). Orașul are străzi largi, mulți copaci, poduri care trec peste râu sau canale. Ne lăsăm mașina în spațiul 25 al unei roți de parcare și intrăm pe o stradă pedestră, paralelă cu bulevardele și întretăiată de străzi de conecție. Seamănă mai mult a mall, cu magazine de haine amestecate cu restaurante.

Meniu de plastic

Avem treabă: am venit să mâncăm! Am citit în ghid că este “o mâncare de miel și varză, pe care japonezii o găsesc atât de ciudată încât au poreclit-o ginghisukan, Ghinghis Han” (Alan Booth, “Drumurile spre Sata”). Mai spunea de asemenea că este atât de mare încât i-a luat o oră să o mănânce în 1985. Băieții mei sunt pregătiți să concureze! Imaginează-ți dezamăgirea noastră când li s-a servit această gustare.

Totuși a fost suficient cât să le păcălească burțile cum că au mâncat. Ne dăm în sus și-n jos, ne uităm la oameni și magazine, ne bucurăm de imaginea fugară a unei livrări de ceai, cești umplute pe o tavă, sprijinită pe o mână înclinată, de pe o bicicletă. 

Încercăm să găsim muzeul Ainu, care este vis-a-vis de Grădina Botanică, dar n-avem noroc.

Unii se pregătesc de Halloween...

...alții de Crăciun!

Așa că ne îndreptăm spre Chitose. Căutăm intrarea pe autostradă, știm că ar trebui să fie aici. Ce văd este ceva care seamănă cu o poartă și un drum care se oprește imediat, și o stradă îngustă care se desprinde din cea pe care suntem. Chiar trebuie să spun că am ales varianta proastă? Ne ia o oră și ceva de condus pe sub autostradă, pe o stradă plină de mașini, cu o mulțime de stopuri, până când ajungem la următoarea intrare pe autostradă, acea poartă care pare că nu duce nicăieri.

Ajungem în Noul Chitose noaptea, dar datorită GPS-ului și al faptului că am mers pe străzile astea cu o săptămână înainte, găsim cu ușurință hotelul. Aceeași femeie ne întâmpină. Avem aceeași cameră. Sfârșim prin a ne uita fiecare într-un ecran. Băieții se joacă șah și nimănui nu-i pasă că Ioan nu și-a terminat tema la analiză matematică.

Dimineața aduce un cer albastru și un soare strălucitor. Mai avem câteva ore până trebuie să returnăm mașina și, brusc, ne decidem să vedem Taomori, sau muntele Tao. Suntem foarte fericiți și ghiduși, avem libertatea să ne gândim și răzgândim, totul e superb, n-avem nici o grijă. Acum imaginează-ți zgomotul ăla ascuțit și hârșîit, oprește filmul și observă că drumul este blocat de o mașină oficială și de bariere. Parcarea este plină cu mașini în care oamenii așteaptă. Pe ecranul minții apar imaginile câtorva copaci dezrădăcinați. Mihai se dă jos din mașină și intră în vorbă cu un cuplu. Se pare că a fost o furtună azi noapte și se tem de alunecări de pământ. Femeia îi spune că soțul ei a sunat la guvern să întrebe când o să se deschidă drumul, dar nu i-au răspuns. Sunt convinsă că ceva s-a pierdut pe parcursul traducerii, dar eu nu m-aș fi gândit niciodată să sun, la guvern sau oricare instituție oficială, în România sau în State, să-i întreb când vor deschide drumul. Poți să faci asta în Japonia? Așteptăm o vreme într-o altă parcare, pe marginea unui lac vulcanic, ne plimbăm pe nisipul negru,

 culegem piatră ponce,

Ioan face surf pe buștenii eșuați pe plajă.

La un moment dat suntem invadați de un echipaj de lucru care începe să stabilească perimetre și să culeagă crengile și mizeria de la furtună. Presupunem că s-a deschis drumul și ne întoarcem la gura drumului spre Taomori, dar tot n-avem noroc: e deschis doar pentru lucrători. Turiștii tot mai așteaptă. Măcar am încercat…

Returnăm mașina. O să ne fie dor de modul ei de a intra și ieși din funcțiune. Ne urcăm în autobuz și mergem la gară. Găsim ghișeul pentru JR (Japanese Railways, căile ferate japoneze), de fapt o cameră cu trei lucrătoare. Noi prezentăm biletele pe care le-am primit prin poștă, bilete pe care scrie numele fiecăruia și ce tip de permis am cumpărat (sunt de mai multe feluri valabile de la o săptămână până la patru săptămâni și pe una sau două căi ferate). Apoi completăm alte formulare. Femeia ne ia pașapoartele cu amândouă mâinile, în timp ce își înclină ușor și politicos capul, verifică fiecare rând, deschide o cutiuță de unde extrage două blocuri de lemn—se dovedesc a fi ștampile.

Ștampilele, similare cu cele pe care le folosea funcționara, sunt de dimensiunea policelui.

Cu grijă deschide o altă cutie, tușiera, și cu mișcări elegante aplică una câte una ștampilele în permisele noastre. Ne explică ce trebuie să facem: să prezentăm permisul împiegatului de câte ori intrăm sau ieșim din gară, putem să ne urcăm în orice tren fără rezervare, cu excepția shinkansen-ului. În orice tren sunt vagoane cu locuri rezervate și vagoane fără rezervare (astea sunt însemnate și anunțate foarte clar) și dacă nu avem rezervarea, astea sunt singurele vagoane în care ne putem urca. Funcționara ne mai dă și două cărticele cu mersul trenurilor, cu un scris imposibil de mic. Sunt gata să le refuz, japonezii nu reciclează hârtia, dar dacă aplicația nemaipomenită numită Hyperdia, care ne spune ce trenuri merg în direcția pe care o dorim în următoarele ore, se hotărăște brusc să nu mai funcționeze?

Hotărâm să ne facem rezervare pentru shinkansen-ul de a doua zi, cel care ne va duce de la Hakodate până pe insula Honshu. Într-un timp scurt primim trei dreptunghiuri pătrățoase, bleu-verzui, pe care scrie locurile noastre. Hai grăbește-te, să prindem trenul!

Istorie pe perete, pentru a fi absorbită.

Ajungem la Hakodate în jurul prânzului. Piața e chiar lângă gară. Peste tot o mulțime de oameni înghesuindu-se să-și aleagă vietăți care să fie transformate în mâncare. Sunt niște crabi uriași, al căror corp e mai lat decât mâna mea, cu niște picioare de două ori pe atât, încercând să escaladeze închisoarea lor de sticlă. Sepii țâșnesc dintr-o parte-n alta într-un acvariu. O caracatiță lividă și niște pești își așteaptă sentința cu moartea. Alții, gata curățați, așteaptă pe un pat de gheață în vecinătatea unor borcane cu lapți sau cu icre.

Deși ne e foame, nu ne oprim, tragem de rucsaci până la hotel.

Pe deal se vede stația de teleferic, la stânga sunt depozitele de la docuri și în dreapta portul.

Google ne duce pe lângă Șirokuma (Ursul Alb), o statuie modernă amplasată pe locul pe unde “primul om” după restaurarea Meiji a intrat în Hakkodate (așa scrie pe placă; grrrr, de ce mă râcâie cuvintele astea? cei care trăiau acolo până să vină japonezii nu erau tot oameni?),

și pe lângă o alta, a unui profesor Joseph Hardy Neesima, care a încălcat interdicția de a călători în țări străine, în timpul aceleiași restaurări, doar pentru a învăța (când s-a întors a pornit o școală de limba engleză, actuala Universitate Daishisha).

Ajungem la așa numitul hotel, mai degrabă un han. Pe un afiș scrie că recepția se deschide la ora 15. E trei fix. Mai așteptăm câteva minute, vorbind și făcând zgomot. Putem să auzim că e cineva într-una din camerele din jur, dar nu vine nimeni. Din cotloanele memoriei îmi răsare ceea ce m-a învățat Hondru-san (profesoara mea de japoneza) “Când intri undeva, trebuie să spui cu voce tare ‘Shitsurei shimasu’”. Imediat a apărut un cuplu în vârstă, ne-au găsit numele pe o hârtie, plătim, primim restul exact și o cheie, apoi ne este prezentată casa: aici dușul, aici baia, spălătoria, onsen, spațiul pentru mâncat, camera. E cea mai ponosită cameră pe care am văzut-o până acum. Cred că inițial avea o mărime dublă, un zid se oprește la mijlocul ferestrei și avem un alcov garnisit cu lemn scump, mult prea mare pentru dimensiunile camerei. Tatamiul este prins cu pioneze de cel vechi, iar dulapul conține doar o saltea pentru fiecare din noi. Dacă vrem prosoape sau yukata (halatul de baie) trebuie să plătim.

După ce-și termină Ioan temele, ne plimbăm prin cartierul Motomacii, care găzduiește casele comunității internaționale din secolul al XIX-lea. Are un aer turistic pentru că singurii oameni care se plimbă pe aici fac poze și măsoară din priviri fiecare colțișor. 

 Între cele două cupluri sunt două statui, poți să le vezi mai bine mai jos.

Biserica rusească.

 Mergând spre telecabină trecem pe lângă un templu uriaș care are în față o Statuie a Libertății cu un cornet de înghețată în mână, în loc de făclie. De ce ne ducem la telecabină? Ca să ne urcăm în vârful lui Hakodate-yama și să privim cea de-a treia priveliște de noapte din lume, după Napoli și Hong-Kong.

Locul este superaglomerat și oamenii stau pe pozițiile ocupate, chiar dacă nu e nimic ieșit din comun acum. Și situația se repetă în oricare loc există o vedere de ansamblu.

Ai văzut corbii? Sunt pe marginea zidului.

Ne oprim și noi undeva de unde vedem și telecabina și așteptăm. Suntem în linia a șaptea. Ioan “se luptă” pentru balustradă din linia a cincea (îl vom găsi în aceeași poziție).

Vedere parțială cu bară ruginită.

Lumina începe să scadă, oamenii fac poze telefoanelor celor din fața lor. Nimic nu se mișcă pentru o jumătate de oră. În spatele nostru, soarele aprinde orizontul, apoi dispare. 

Până la urmă cei din prima linie se desprind, se strecoară printre trupuri și ies, iar noi suntem împinși de cei din rândul doisprezece și de alții, ca-ntr-un curent de convecție. Din nou așteptăm, ne mișcăm, așteptăm și ne mișcăm, până când ajungem unde nimic nu ne mai împiedică priveliștea. Ochii noștri încă mai pot diferenția liniile muntelui și ale clădirilor, dar aparatele foto văd doar grăunțe de lumină într-o clepsidră de întuneric.

Stăm din nou la coadă, de data asta cam de 500-700 de oameni, pentru a coborâ cu telecabina. Într-una încap fix o sută. Se mișcă repede și înainte să ne dăm seama, am ajuns deja în stradă.

Coada se răsucește pe ea însăși prin dreptul felinarului portocaliu.

Suntem destul de aproape de hotel, dar ne îndreptăm spre piață, pentru că eu vreau să mănânc sushi. Trecem de depozitele de la docuri: obișnuiau să adăpostească marfă, acum sunt restaurante și magazine de omiyagi (cadouri). Am putea să mergem acolo, deși e puțin mai scump…

…nu, eu vreu ceva cu un aer local. Piața are doar trei restaurante deschise, pe care să-l alegem?

În timp ce părinții lucrează la restaurant, băiatul stă printre butoaie de bere, mănâncă mâncare cu chimicale și se uită la desene animate.

 Un nihongin (tradus persoană japoneză) ne face semn cu mâna dacă vrem să mâncăm. Da. Îl urmăm până la restaurantul lui din apropiere, cu un meniu mare cât zidul pe peretele exterior. Ne alegem ce vrem și intrăm. Sunt două mese și un bar. Mă așez în colț și de acolo pot vedea tot restaurantul și o parte din bucătărie. Inspecția sanitară ar închide localul într-o fracțiune de secundă: sunt patru oameni care gătesc într-un spațiu de doi pe trei metri, iar vasele din care iau porții de mâncare, sau carne, stau pe podea.

Proprietarul restaurantului trece pe la spatele lui Ioan.

Vreau să mănânc sushi acum și nu altă dată pentru că nu am să găsesc nicăieri un loc unde să fie mai proaspăt de atât. (În 2007 am mâncat în Peru ceviche care stătea de câteva ore și am suferit consecințele.) Prezentarea este puțin diferită față de poză și pare mai mică, dar e destulă mâncare crudă acolo.

Sushi-don (bol cu orez și sushi), supă miso (fasole fermentată), sos de soia și wasabi (un fel de hrean verde) mmm!

Îmi place caracatița (deși mă simt ca și un canibal, sunt ființe extrem de inteligente), lapții (n-am mai mâncat niciodată, au un gust dulce cremos), Ioan apreciază icrele de somon, perle translucente portocalii din care izbucnește unt dulce sărat,

Icre și lapți.

  sashimi-ul alb și roșu (file de pește crud) și creveții sunt ok și nu-mi place sepia. Când plecăm de la restaurant mă simt ca și beată, fără să fi băut o picătură de alcool. Îmi pot controla picioarele, dar nu și amețeala. Până ajungem la hotel sunt perfect trează.

Mâine ne sculăm devreme, așa că împachetăm marea majoritate a lucrurilor și ne culcăm. Băieții adorm buștean, eu sunt trezită de o hoardă de chinezi care tropăie spre baie și onsen pe rând și vorbesc tare, ca și cum ar fi singuri în toată clădirea. Nu mă supăr, nu mă enervez, nu pot să îi controlez și oricum ar fi o pierdere de energie. În schimb, caut în mintea mea unde mi-am pus dopurile de urechi, le găsesc, le pun și dorm cu pace până dimineață.

Prin ținuturile Ainu (partea a doua)

Când eram acasă am discutat ce să vizităm în Hokkaido. Mihai voia Shiretoko. Eu nu eram prea entuziasmată, pentru că ce înțelegeam eu din ghid era că e sălbăticie, ceva care chiar trebuie să-ți placă și să stai câteva zile. Nu era doar cățăratul pe muntele Rausu, mai erau și alte lucruri, inclusiv o excursie la cele cinci lacuri. Am fi putut să ne ducem ieri să le vedem, dar eram obosiți și am crezut că o să avem timp astăzi. Aseară târziu Mihai a verificat vremea și și-a dat seama că astăzi este singura și ultima zi frumoasă (din câte zile mai avem de stat în Hokkaido). Așa că avem de ales: ne dăm pe un ponton pe lângă lacuri sau ne cățărăm pe Kurodake (vârful Kuro)? Și răspunsul este…

În colțul din dreapta jos se poate vedea un stâlp dungat cu alb și roșu și deasupra lui o săgeată cu vârful în jos. Primul arată înălțimea zăpezii iar săgeata arată banda de circulație. În timpul nopții are luminițe care se aprind și ușurează condusul.

Plecăm repede, nu vrem să conducem toată ziua. Judecând distanța de 220 km cu mințile noastre americanizate (autostrăzi, străzi largi) ar trebui să ajungem în vreo patru ore. Dar suntem în Japonia. Drumurile sunt în condiție perfectă, dar avem stopuri. Care se schimbă în roșu cum ne apropiem de ele. Și stau pentru o sută de ani. Și când în sfârșit ajungem la o viteza mai ca lumea, ne proptim în spatele unui camion care conduce mai încet ca noi. Și toooooooot meeeeergeeeeeem și iaaaaar meeeeeeergeeeeeeem.

O vreme erau pe margine ferme și sătulețe foarte apropiate unul de celălalt. Dar de vreo două ore conducem prin ceva ce seamănă a centru comercial. De aici poți să-ți cumperi o mașină. Aici poți să o repari. Aici e o bancă, mai încolo un magazin de mâncare. Doar clădiri publice cu unul sau două etaje. Nu tu blocuri, nu tu case de locuit. Până la urmă mi-am dat seama că erau în spatele acestei străzi comerciale și că nu suntem într-un oraș, ci trecem din unul în altul.

Facem o pauză pe marginea unui lac de baraj.

 Lacul și acele "jaluzele" pentru vânt și zăpadă.

În Sonyou ne cumpărăm bilete dus-întors la telecabină și la teleschi. Stăm la coadă, intrăm în cabină și ne bucurăm de priveliște și de comentariul în engleză (un lucru foarte rar). 

 După ce ne dăm jos, urcăm pe clădire pentru a vedea fără opreliști. Ioan participă dar doar sporadic. E preocupat să-și dea răspunsurile la întrebările zilnice de la analiză matematică (și poate să facă asta pentru că am închiriat un aparat care ne permite să avem internet oriunde ne ducem).

Facem un ocol printr-o grădină alpină (nu sunt flori, doar fructe) apoi ne ducem la teleschi.

Aici nu e coadă, totul merge repede. Doi oameni ne arată urmele de pași pictate pe asfalt, ne poziționăm și vâj, pornim în sus fără să fim asigurați cu o bară sau ceva. Mă uit la oamenii de pe contrasens relaxați, senini, și eu crispată și agățându-mă cu amândouă mâinile de scaun, fiindu-mi frică să ma mișc. Dar până să ajung sus nu văd la ce ar fi necesară o bară de siguranță, un element inutil. Educația și un comportament adecvat sunt suficiente.

Ieșind din clădire pășim în zăpadă. Albă. Proaspătă. Niște fete țipă fericite. 

Pe o gură de canal, diferitele vârfuri și direcțiile lor.

 Ne trecem numele în registrul de urcuș. Înțeleg unde să trec numele și numărul de persoane, ora la care intrăm pe traseu, dar unde mergem este o enigmă: am cinci kanji-uri de ales, cinci rute, cinci durate. Nu știu pe care să o încercuiesc. Las liber. Mă gândesc: dar dacă ni se întâmplă ceva, unde vin să ne caute? N-o să ni se întâmple nimic!

Cărarea este o combinație de lemn, piatră, noroi și zăpadă. Gâfâi ca o locomotivă. Băieții sunt drăguți și mă așteaptă, fac poze. Urcăm constant pe serpentine pe o latură a muntelui.

În caz că nu știți cum îl cheamă.

Trecem de niște puncte de belvedere, luăm o gustare. Ioan și cu mine sporovăim neîncetat, spre neplăcerea lui Mihai. Vezi tu, aici e sălbăticie, e toamnă și urșii sunt într-un program activ de îngrășare. Și nu le place să fie surprinși. Alți oameni își semnalează prezența cu clopoței. Noi n-avem, așa că sporovăim.

Nu mai sunt tufișuri, doar sasa, un bambus alpin scund, acoperit de zăpadă. Îmi spun să nu mă uit în jos și să nu-mi imaginez cum alunec și cad. Am momente în care realizez că ne întoarcem pe același drum și o să fie mult mai greu, mai ales pentru genunchii mei. De ce trebuie să ne urcăm până la capăt? “O să merite!” spun băieții în cor.

Ceea ce de jos semăna cu urechile lui Totoro (personaj de desene animate din filmul “Vecinul meu Totoro” de Hayao Miyazaki), 

de mai de-aproape semăna cu Moai din Insula Paștelui. 

Un australian din Bayron Bay ne ajunge din urmă și vorbim nimicuri. Știe că București este capitala României și două cuvinte “urs” și “bună”. 

Nu-mi pasă că sunt ultima care vede că într-adevăr a meritat. O întreagă caldera, pudrată cu zăpadă, strălucind în soare.

E un loc atât de frumos încât nu vrem să plecăm, dar trebuie. E 14:30 și ultimul teleschi este la ora 16:00. Suntem ultimii pe platou; nu are nici o semnificație, dar suntem conștienți. Coborârea e mai dificilă, nu numai că văd toate “dar dacă”-urile care m-ar duce spre un pat de spital sau o moarte timpurie, dar mai trebuie să am și grijă de genunchii mei (după o excursie făcută mai demult când am urcat și coborât o zi întreagă pe munte, a doua zi nu mai puteam să urc măcar o scară fără sa-mi dea lacrimile). Dar sunt fată deșteaptă, pun în practică sfatul dat de fizioterapeută: am grijă ca genunchiul să nu-mi depășească linia degetelor de la picoare și absorb șocurile din șold, așa că ajungem jos în timp record și fără durere. 

Nu știu câți munți voi mai urca în compania lui Ioan, așa că profit să îi spun acum ce să facă dacă o să cadă vreodată: sari pe o parte, fă-te cât mai lat, prinde orice. Nu trebuie să-i spun să aibă încălțări adecvate, vede singur cât de nefericiți sunt cei care au pantofi de stradă.

 O poză din avion a muntelui pe care am urcat astăzi.

Ne luăm mașinuța și conducem la Asahikawa unde am închiriat un apartament. Adresele în Japonia sunt ceva ce noi nu înțelegem și se pare că e destul de greu și pentru tehnologia actuală. Aceeași adresă copiată și pusă în trei scule diferite ne dă trei puncte. Schimbăm o mulțime de mesaje cu proprietara apartamentului care locuiește în Tokyo. Mama ei este în stradă și are o căciulă roșie, noi unde suntem? Google a fost cel mai aproape de adevăr, ne-a dus la intrarea din spate, în timp ce mama pe jumătate înghețată ne aștepta pe strada principală, cea plină de magazine.

Ne-am simțit ca și cum am fi vizitat vechi prieteni. 

 Pe ușa clădirii era un afiș mare urându-ne bun venit, prin apartament erau cocori-origami și un alt mesaj de bunvenit, scris pe o hartie pictată cu flori. Nu mi-am imaginat că o să-mi placă atât de mult un apartament care are o singură fereastră (cu geamuri givrate) și o singură sursă de căldură. Are mobilă europeană și suntem bucuroși de schimbare (am cam obosit să stăm în genunchi sau turcește), chiar dacă e însoțită de dantelă sau pene pe prosoape. Este bine compartimentat, nu are uși care să blocheze mișcarea aerului (doar perdele colorate), o bucătărie micuță dar cu loc suficient pentru gătit,

 o toaletă (după ce se trage apa, bazinul este umplut printr-un robinet care curge exact deasupra unei găuri în capacul tancului și in felul acesta poti sa te speli pe mâini fără să consumi altă apă)

și o baie japoneză. Băile lor sunt standard: un spațiu mic la intrare unde persoana stă așezată pe un scăunel de plastic și se spală din cap până-n picioare (șamponul, balsamul sunt într-un coșuleț pe podea), apoi se limpezește și intră într-o cadă scurtă și adâncă plină cu apă fierbinte unde se relaxează (nici o problemă dacă apa dă pe dinafară, este o scurgere si în podea). Unele căzi au capacitatea de a ține apa caldă la o temperatură constantă permițând tuturor mebrilor familiei să se bucure de baie, fără a consuma prea multă apă (de-aia se spală în afara căzii). Robinetul e în mijloc și are un braț lung în așa fel încât poți umple fie baia, fie o găleată pusă pe podea. Arată exact ca și un onsen privat.

Ne e foame, așa că ne ducem la cumpărături. Magazinele alimentare după ora 18 reduc prețul preparatelor cu un anumit procent care crește cu trecerea timpului. Dacă aștepți suficient de mult poți să le iei la jumătate de preț (dacă mai sunt acolo). Noi nu așteptăm: băieții își găsesc repede niște bento-uri cu carne, eu cercetez cu multă grijă semnele ca nu cumva să aibă (între timp am devenit vegetariană). Cumpărăm de asemenea și o varză pentru că simțim nevoia să crănțănim ceva între dinți, să mâncăm o salată, să adăugăm ceva volum hranei. Înapoi acasă: surpriză! Mihai caută în dulapurile din bucătărie dar nu găsește nici un cuțit, nici o oală. Nu contează, mâncăm varza frunză cu frunză!

Cu burțile pline, spălați, obosiți, dar fericiți, ne culcăm.

Ți-am spus!

Când ne trezim afară e o ploaie rece. Ne gândim să vizităm o fabrică de sake sau muzeul Ainu, dar până să ieșim noi pe ușă e prânz. 

Pe semnul oval scrie Furari-to

Furari-to este locul unde trebuie să fim: o alee numai cu restaurante cunoscută localnicilor. Multe se deschid după ora 14. Între două restaurante, unul cu un adevărat aspect japonez (cu perdea la intrare, întunecat) și unul cu un aspect de cantină, îl alegem pe cel în care putem vedea. Chelnerul, târșâind niște cizme de cauciuc, ne aduce un meniu în engleză. Mihai alege shoyu ramen (supă de tăieței cu sos de soia și două felii de carne), Ioan shoyu chosu (la fel ca Mihai, dar șase felii de carne) și eu supă de miso (un fel de fasole fermentată), fiecare într-un castron uriaș. Sorb plină de entuziasm pentru noi toți (așa fac japonezii: este un semn că îți place mâncarea și ei susțin că îmbunătățește gustul)

Sătui, ne ducem la cumpărături (la cererea lui Mihai). Trecem printre rafturi, ne uităm la diferitele pachete și ne bucurăm de diversitatea fructelor de mare. Vrem de asemenea să cumpărăm și niște sake, dar nu știm ce să alegem. O femeie vine și cumpără mai multe sticluțe, așa că alegem ca și ea.

Melc la grătar este o delicatesă.

Acasă, mama proprietăresei ne aștepta cu un cuțit în mână. A aflat de la fiica ei că ne trebuie unul, așa că l-a adus. Ce nu e bine cu cuțitul pe care îl avem în apartament? Și repede își scoate pantofii, intră și deschide un dulap plin cu toate cele pentru gătit. Cică să mai ai încredere în bărbat!

Suntem invitați la o cafea. Casa ei seamănă cu a noastră, doar mai multe obiecte. Cunoștințele ei de engleză sunt similare cu ale noastre de japoneză. Reușim să încropim o conversație în timp ce bem capuccino. Apoi, în timp ce noi ne uităm la televizor unde arată stricăciunile iscate de taifun în peninsula Shiretoko (abia am plecat de acolo!), doamna curăță și taie persimone și pară asiatică, apoi le aduce la masa noastră. Astea sunt pentru noi, ea a gustat în timp ce le pregătea. Nu prea mă pricep la politețea japoneză așa că îmi urmăresc cu atenție gazda. Momentul în care ne servește ceai verde, când încă nici nu ne-am terminat cafeaua mă face să mă gândesc că e timpul să plecăm. “Soro, soro, ikanakereba narimasen” este formula politicoasă de a-ți anunța plecarea. Mi-a înțeles accentul.

Ziua o terminăm fiecare în lumea lui virtuală. Mâncăm târziu și încercăm sake-ul. Probabil că l-am distrus încălzindu-l în microunde (în “Șogunul” lui James Clavel scria că trebuie încălzit nici prea-prea, nici foarte-foarte) sau poate că gusturile noastre nu sunt suficient de sofisticate, cert este că sake-ul nu ne-a impresionat. Suntem fericiți cu berile noastre Santori și Sapporo Malt Umami.

Știi ce-i asta?