Transalpina

Nu știu dacă Mihai este nerăbdător să-și înceapă ziua, sau Ioan și cu mine suntem de-adevăratelea obosiți… Mihai ne face micul dejun, face paturile, ne scoate pe ușă. Cât așteptăm să vină taxiul care să ne ducă la Ogizawa, un babuin traversează nonșalant strada. În curând ne trezim într-un taxi ale cărui scaune și banchetă sunt acoperite cu dantelă. După ce a trecut noutatea, am început să ne sucim gâturile tot admirând peisajele.

Prima oprire: ne cumpărăm bilete pentru întreaga călătorie peste munți (se pot cumpăra bilete și pentru fiecare etapă, dacă vrei să dormi în una din locații). Am fi putut să alegem să ne trimitem bagajele să ne aștepte la finalul călătoriei (contra cost), dar chiar și în Japonia, constat că mi-e greu să mă despart de lucrurile mele…mai bine le car decât să-mi pară rău.

Luăm troleu prin tunelul Kanden, care a fost construit atunci când s-a hotărât că va fi o centrală hidroelectrică la Kurobe. Apoi într-un bloc uman maleabil, cu o viteză constantă, urcăm 220 de trepte prin tunel. Ieșim la lumina zilei și iată ce vedem:

Stăm aici o mulțime, nu de alta, dar “Suntem primii români din Watkins Glen care venim aici!” Ca întotdeauna sunt impresionată de cantitatea de muncă și de spiritul celor care au muncit pentru a construi așa ceva. Dacă am fi ajuns ieri, am fi putut vedea și jeturile de apă lăsate să țâșnească din hidrocentrală, dar acum sunt închise pentru iarnă…Nu contează, avem o mulțime de alte lucruri de admirat.

De aici luăm mocănița până la Kurobedaira. Stăm la coadă. Un om ne explică în japoneză ce extraordinară este această mocăniță, iar noi încercăm să extrapolăm ce spune uitându-ne în jur la poze. Mocănița a sosit, dar noi continuăm să așteptăm, cât timp o bătrânică urcă încet și sigur scările. Abia când este instalată confortabil pe scaun ni se dă voie să urcăm și noi. 

Această poză spune atât de multe despre respectul pe care îl au pentru oamenii în vârstă! 

 Nu ne oprim la Kurobedaira, pentru că are doar o grădină alpină și ținând cont că pentru altitudinea de 1800 m este toamnă, considerăm că nu prea avem ce vedea. Așa că mergem mai departe până la Daikanbo cu telecabina ce alunecă pe un cablu întins doar între punctele de plecare și de oprire. 

Ioan participă și el, se mai uită din când în când în jurul lui, dar mai mult continuă să lucreze la problemele de analiză matematică, așa că stă aproape de Mihai, care duce sursa portabilă de internet. Lacul hidrocentralei pare atât de mic de aici.

Apoi iar luăm un troleibuz, pe sub muntele Tateyama, către Murodo 2450 m. E loc doar de o mașină până la mijlocul tunelului, cu apa scurgându-se pe pereți și colectându-se în șanturi laterale, apoi locul se lărgește pentru ca cele două troleie, venind din sensuri opuse să se poată depăși cu precizie japoneză.  

Morodo este un plai cu hoteluri și onsenuri, cu un lac vulcanic, Mikurigaike, în jurul căruia ne plimbăm și admirăm cerul și peisajul înconjurător oglindit în apele sale. Poteca se strecoară între acest lac și Midorigaike, un lac mai micuț, dar la care avem acces la plajă. Peste tot este un miros persistent de ouă stricate, unul din motivele pentru care multe din cărări sunt închise turiștilor (Acum câteva luni o explozie de gaze vulcanice a omorât 40 de oameni, așa că nu mai riscă). La fiecare punct de belvedere sunt oameni care-și mănâncă prânzul cu bețișoarele din bento-uri (cutii speciale pentru mâncare), hrănindu-și și trupul și sufletul. Noi mâncăm ceva mai târziu, după ce ne recuperăm bagajul de la cutie, pe niște stânci înzăpezite, în timp ce un bărbat curăță potecile de zăpadă cu o lopată uriașă, sprijinindu-se cu tot corpul pe mânerul ca de cărucior.

Fumarole și cărări închise ce duc spre hoteluri încuiate.

Pe malul lui Midorigaike, unde zburau un fel de țânțari.

Poți să mănânci melci la grătar aici, sau preparate cu carne de melc (cu tot cu cochilie au cam o palmă)

Aici totul se reciclează, inclusiv resturile alimentare.

De aici luăm autobuzul spre Bijodaira. Suntem primii așa că ne alegem locurile cele mai bune, în față, și filmăm și facem poze tot drumul. Pe drum, lucrătorii scot stâlpii scunzi de lemn, care țin turiștii să nu calce pe terenul alpin și-i înlocuiesc cu țepuse dungate în alb și roșu ce vor măsura adâncimea zăpezii în timpul iernii (stâlpii au de la patru la șapte metri, dar zăpada poate ajunge până la douăzeci).

La un moment dat șoferul oprește să ne arate ceva: presupun marea. Mai târziu lângă un cedru (pe placă scria că are o circumferință de 920 cm și o înălțime de 23 m) și puțin mai încolo, să admirăm de departe cascada Shomyo. Când am început să coborâm aproape că nu se vedea nici o vegetație, iar acum cresc copaci în jurul nostru, foioase roșii și galbene cedând locul cedrilor verzi.

La Bijodaira 977 m luăm o altă mocăniță spre Tateyama, iar de acolo un tren ce oprește în fiecare stație. Gările sunt atât de vechi, atât de ruginite, și totuși fermecătoare. Sunt pentru cei care locuiesc “la țară”, unde sunt atât de mulți copaci persimon, că le-aș mânca toate fructele. 

Imaginați-vă șocul nostru când am ajuns la Toyama într-o gară supermodernă, unde totul este nou și lucește. Cât timp stau la coadă ca să iau rezervare de locuri pentru trenul spre Takayama (doar ca să aflu că trenul nu are locuri rezervate) Mihai cumpără croissant umplut cu …. nu cu ciocolată…da, cu fasole! Foarte buni, ne reduc la tăcere stomacurile flămânde.

În Takayama ne găsim cu ușurință hostelul, unde suntem informați repede despre regulile casei, apoi suntem invitați la petrecerea lunară (o dată pe lună hostelul servește mâncare și socializează cu cei care se află atunci la ei în vizită). În curând holul de la intrare este transformat, este o mulțime de mâncare de la orez simplu, nori (foi din alge de mare) la crustacee, prună murată, fasole fermentată și alte mâncăruri tradiționale japoneze. Ne facem fiecare câte un onigiri (orez învelit în foaie de alge și cu o umplutură la alegere, stropit cu sos de soia) și îl facem să alunece cu vin fiert cu cuișoare la care s-au adăugat și mere proaspete. Cei de la petrecere vin din Spania, China, Israel și Oregon. Vorbim despre ceea ce am văzut, împărțim din cunoștințele noastre despre aceste locuri și întrebăm despre cele pe care vrem să le vedem. Kanpai! Noroc!

Ca să ne ajutăm digestia ne ducem într-o plimbare prin Takayama adormită, cumpărăm ceva mâncare pentru a doua zi și ne reîntoarcem în camera noastră minusculă, unde dormim duși.

El nu doarme niciodată!

Astăzi am călătorit pe deasupra și pe dedesubtul Alpilor japonezi…a fost absolut minunat!

SaveSave

Fuji și Matsumoto

Cum putem să depășim bariera de limbă?

Suntem în Mishima, un oraș la două ore și patruzeci și cinci de minute de Tokyo, în apropierea icoanei japoneze: muntele Fuji. Am închiriat o mașină (mult mai ieftin și disponibilă, spre deosebire de orice am găsit în Tokyo). Am intrat în birou și doamna, înțelegând din prezența și privirile noastre ce căutăm, ne-a făcut semn să o urmăm. Partea de închiriat a mașinilor este de partea cealaltă a gării, așa că ne conduce cam cinci minute într-un van de 6 locuri. Când vom returna mașina o vom duce la biroul ei.

Omul de la închirieri e puțin stressat: poate că înțelege ceva engleză, dar nu o vorbește. Mihai nu înțelege japoneză, totuși, completează hârtiile. Cu vocabularul meu limitat întreb care este numele mașinii care are o anumită siglă (recunoaștem Nissan, Toyota, Honda, dar asta, ca un fel de D stilizat, pe asta n-o știm). Se pare că e Daihatsu. Mașinile în Japonia sunt o specie diferită: sunt mici pe dinafară și încăpătoare pe dinăuntru. Unele arată parc-ar fi de jucărie, totuși, sunt complet funcționale.

Conducem spre Fuji și intrăm în nori: e atât de rece și umed, încât când ajungem la Centrul de Vizitare, primul lucru pe care îl facem este să ne ducem să ne punem toate hainele pe noi. Ne distrăm cățărându-ne pe cărarea de lavă sfărâmicioasă și admirăm formele copacilor care reușesc să supraviețuiască la o altitudine de 2400m.  

Apoi studiem harta: sunt două cărări de a ajunge până în vârful muntelui și mai este un drum carosabil până la un punct de belvedere. OK, gata, ne-a ajuns, e timpul să ne încălzim puțin în omiyagi (magazinul de daruri). Bomboane, vederi, alte dulciuri, brelocuri, păpuși, lucruri mici care par ieftine și nu au nici o utilitate. Nu mulțumesc.

Conducem spre baza muntelui și suntem ușurați când ajungem sub pătura de nori. Până ajungem noi la nivelul mării, Fuji începe să se curățe.

Regiunea din jurul muntelui Fuji include cinci lacuri pe care am putea face scurte croaziere, sau am putea vizita orășelele de pe malurile lor, sau să ne plimbăm prin natură, etc. Ne oprim la Mototsu, avem nevoie de o pauză și găsim un semn care spune că poza ce se află pe hârtia de 5000 yeni a fost făcută de pe acest lac.

Ne hotărâm să facem un mic ocol pe un drum secundar. Găsim locul dar nu avem unde să parcăm și tot urmând cotiturile drumului, ne dăm seama că se îndepărtează de lac. ne întoarcem, parcăm lângă o cutiuță de serviciu și mergem pe marginea drumului. Poate că într-o zi liniștită muntele se reflectă în apă. Astăzi norii zboară precum muștele, nici o șansă!

Ioan doarme adânc în mașină. Ce să facem? Să-l lăsăm să doarmă, o să vadă mai târziu, sau îl trezim? Și pentru că nu e nici un alt timp precum prezentul, poate să decidă singur dacă doarme sau vede muntele Fuji. Categoric da!

După ce ne-am făcut plinul de fotografiat, ne îndreptăm spre punctul de belvedere, de unde avem un adevărat festin vizual de nori. Sunt atât de mulți încât formează o pătură ce acoperă privirea muritorilor de ceea ce noi putem vedea: conul perfect al muntelui Fuji! Suntem atât de aproape încât îl putem atinge (faptul că pășim pe el nu intră la socoteală). Avem o bucurie ghidușă, ca și cum am fi făcut ceva deosebit! Ne cocoțăm pe o bornă de ciment, înlănțuită de suratele ei, și ne facem poză după poză (altfel cum am putea ajunge la 10000 de fotografii într-o singură lună?). În distracția noastră am uitat că și alți oameni vor să facă precum noi, așa că suntem alungați. N-am vrea să plecăm, dar trebuie să ajungem la Hakone astă seară și e ceva drum până acolo.

Coborând muntele trecem printr-o succesiune de serpentine, ce ne dau posibilitatea să privim schimbarea vegetației. N-avem de unde să știm, dar așa o să fie tot drumul: oră de vârf, o singură bandă, viteza maximă posibilă 50 km/h. Ajungem la hanul nostru flămânzi și obosiți. Ne învârtim o bucată de vreme căutând un loc de parcare (totul e construit pe o coastă de deal). Apoi ne petrecem timpul în hol, așteptând ca recepționistul, cu o figură foarte serioasă, să se înțeleagă cu cei de la airbnb: hotelul vrea să ne taxeze mai mult decât am făcut noi înțelegerea cu airbnb. În final buzunarul nostru câștigă. În cameră e rece pentru gustul nostru. Sunt două calorifere scunde și pătrățoase sub cele două ferestre uriașe care alcătuiesc unul din pereții camerei, dar sunt branșate la o încălzire centrală care nu funcționează acum…Ei bine, dacă nu putem să creștem temperatura camerei, avem alte soluții: o supă fierbinte, niște sake (începe să ne placă) și un onsen ne vor face să ne simțim mai bine și în plus, avem saci de dormit!

Dimineața începe cu diferite mărunțișuri, împachetăm și ne bucurăm de un mic dejun cu opt feluri de patiserie, două feluri de pâini, ceai, cafea și suc de mere în care mai era pulpă. 

Conducem prin Hakone, dar de fapt nu vedem nimic din el pentru că drumul șerpuiește prin dealuri împădurite. Ne oprim la un alt lac unde ne bucurăm de imaginea muntelui Fuji până când ne dăm seama că putem să pierdem trenul. Mințile noastre americanizate ne spun că mai avem 20 km, n-ar trebui să fie o problemă să ajungem și să avem și timp să ne relaxăm. Totuși GPS-ul japonez spune că avem de condus o oră. Haida, de! O singură bandă și lucrări pe drum (marcate cu conuri reflectorizante în formă de animale cu fețe vesele sau triste; pe muntele Fuji erau pictate în albastru și cu vârful în alb, ca și cum ar fi fost înzăpezit)… Zece minute până la tren și trebuie să punem benzină… Legile lui Murphy ne însoțesc: pompa de autoservire nu funcținează, angajații se mișcă încet să nu se spargă, îi servesc pe clienți în ordinea sosirii. Când în fine vine cineva și la mașina noastră, cartea de credit nu este acceptată, trebuie să punem bani de hârtie, una câte una și abia atunci se poate deschide rezervorul și pompa benzină. Unde sunt cei de la benzinăria din Hokkaido?

Ioan n-a făcut armata, dar părinții lui da, probabil că este în genele lui, pentru că a executat totul la perfecțiune: descărcatul mașinii și fuga spre tren, chiar și recuperarea iPod-ului lui zburător, în timp ce Mihai lăsa cheile și semna hârtiile cu agenția de închiriat mașini. Pășim în tren când ușile bâzâie: a fost cât pe ce!

Deși schimbăm trenul, nu ne simțim sâcâiți; a fi în tren este echivalent cu a fi în avion sau în aeroport, o a doua casă, dar fără muncă, doar o selecție limitată de distracție. Băieții se joacă șah, filmează, eu scriu și în timp ce îmi caut cuvintele, observ. O vreme m-am întrebat cum știe controlorul cui să-i ceară biletele și astăzi m-am lămurit: controlorul intră în vagon, se înclină în fața tuturor, apoi se duce la cel care trebuie să-i prezinte biletul, se înclină din nou cerând biletul, îl ia cu amândouă mâinile, verifică dacă este pentru vagonul și locul respectiv, scoate un creion și marchează ceva pe o hârtie pătrățoasă palmată (presupun că locul și statia la care persoana se dă jos), pune creionul la loc, scoate o unealtă cu care ștanțează biletul, o pune la loc, înapoiază proprietarului biletul cu mâna dreaptă și se înclină. Și tot așa pentru fiecare nou călător.

Ăsta nu e singurul lucru diferit la trenurile japoneze. Aici toaletele au șervețele ude pentru sanitarizarea capacului, butonul pentru trasul apei funcționează și ca magnet, ținând capacul în poziție verticală (apa poate fi trasă doar dacă este coborât capacul). Și peste tot, deasupra hârtiei igienice, a robineteleor, la intrare, este scris în Japoneză, Braille și engleză. În unele shinkansen sunt camere de fumat, unde o persoană intră și fumează de unul singur. Ușa are o fereastră și poți să vezi dacă este ocupată camera după rotocoalele de fum care se încolăcesc pe ele însele după cum se mișcă omul. Nu știu cum se “curăță” pentru a fi fără fum pentru următoarea persoană. Să mai adăugăm și faptul că nu sunt întârzieri și că ușile se deschid exact unde spune că trebuie să se deschidă pe platformă (fie pe ciment, fie pe o placă de metal deasupra capului se specifică pentru un tren cu atâtea vagoane, ce vagon se deschide acolo) și vom avea o experiență plăcută și fără bătăi de cap.

Amintirile mele din copilărie despre trenurile din România sunt cu întârzieri, neștiind niciodată dacă vagonul nostru este în față sau în spate, trepte înalte greu de urcat pentru un copil de trei ani, eram luată în brațe și depozitată în tren în timp ce o mulțime se înghesuia să intre, compartimente de 8 locuri în care lumea vorbea, citea sau dormea, iar cei care voiau să fumeze ieșeau pe hol, unde puteau deschide ferestrele și până la urmă fumul ajungea în cabină. Toaletele, pe lângă că erau murdare, fără hârtie igienică, se goleau pe terasament și câteodată bucățica aia de metal care separa vizual interiorul trenului de lumea înconjurătoare, lipsea. Puteam și eu să cad pe acolo! Dar acum avem trenuri moderne, despre ce o să mai scrie cei din viitor?

Ajungem în Matsumoto unde vrem să vizităm castelul. Mihai ne conduce pe străzi, unele moderne, altele de demult, până ajungem la parc și cum dăm colțul…

Erau oameni adevărați!

Un castel, un castel adevărat, care a văzut focul bătăliei, dar e greu de crezut: obloanele de lemn sunt vopsite cu lac negru și par de metal. În interior spațiul este deschis, aproape fără ziduri interioare, cu coloane de lemn fasonate cu adze (un fel de toporișcă), toate lustruite de atingerea omului. 

Ne cățărăm pe scări abrupte (cu unghiuri ce variază între 55 și 61 de grade) spre un nou etaj, ne uităm pe ferestre, încercăm să ne imaginăm cum ar arăta locul dacă ar fi plin cu samurai îmbrăcați în armură, unii trăgând săgeți prin Yazama (ferestre subțiri și înguste) iar alții cu puștile prin Teppozama (ferestre pătrate).

Trebuie să ne ducem pantofii într-o sacoșă.

Atenție la cap!

Ajungem și la etajul al treilea, care nu are ferestre, folosit pentru depozitarea mâncării, a prafului de pușcă și a armelor, singurul etaj care are două rânduri de scări ce duc la etajul superior. Și pentru că nu are ferestre, nu este văzut de dinafară, dând turnului un aspect de cinci etaje în loc de șase. Cel de-al patrulea etaj are mai puțini stâlpi, mai multe ferestre și un tavan mai înalt, ceea ce-l face să pară mai mare. În mijloc, închis de rogojini din trestie împletită, e un spațiu despre care se presupune că era “camera” stăpânului. De dinafară nu poți să vezi nimic, dar dacă intri, știi tot ce se petrece în jurul tău.

Cel de-al cincilea etaj este “camera de conferință” cu ferestre pe fiecare zid, folositoare pentru supravegherea bătăliei. Tot aici este și o expoziție a armelor de foc și a diferitelor lor accesorii. E interesant să vezi cum au evoluat de la o scândură de lemn abia fasonată și o țeavă de metal, la mașinăriile complicate din ziua de azi. 

Reclama, sufletul comerțului!

Cel de-al șaselea etaj este cel mai aglomerat din mai multe motive: este ultimul etaj, este sfârșitul vizitei și are un altar. Legenda spune că în noaptea de 26 ianuarie 1618 un vasal ce făcea de pază în turn a văzut o femeie îmbrăcată foarte frumos care i-a întins un săculeț de brocart și i-a spus: “Dacă stăpânul castelului îmi dăruiește un altar cu 500 kg de orez și-mi slujește în fiecare lună în cea de-a douăzeci și șasea noapte, voi proteja castelul de foc și inamici”. Și pentru că săculețul a fost zeificat a ajuns să fie cel mai vechi castel din Japonia. Ne uităm în jur, sunt doar două coloane, doi copaci a căror bază este la primul etaj, ținând castelul în jurul lor.

E timpul să plecăm și ne îndreptăm spre scară. Văd o bătrânică japoneză, îndoită aproape la 90 de grade, lăsând oamenii să treacă în fața ei. Pentru câteva momente șuvoiul mulțimii se rarefiază și bătrânica se îndreaptă spre scară, apoi ne vede, se dă înapoi și ne invită prin semne să mergem înaintea ei. “Arigato gozaimashta” și tot coborâm până la primul etaj unde vizităm aripa lunii, o cameră înconjurată de lac, cu balcon vopsit vermillion și tavan boltit, de unde, în timpuri de pace, puteau admira luna oglindită în lac. Admirăm și fereastra “mugure” adusă din China în secolul al XIII-lea, structură de bază a arhitecturii budiste Ch’an (Zen pentru japonezi).

Și în timp ce mergem spre ieșire prin grădina castelului pricep de ce ne-a lăsat bătrânica să mergem înaintea ei: nu pentru că era bătrână și voia să nu ne pierdem timpul sau să se simtă stresată de prezența noastră în spatele ei, nu de alta, dar urcase singurică până la etajul șase…ci pentru că era o gazdă perfectă, gândindu-se la bucuria vizitatorilor țării ei!

Mergem pe jos spre gară și trecem pe lângă fântâna daimyo-ului Otemon Ido, una din cele o sută de ape remarcabile ale Japoniei. Semnul spune același lucru în câteva limbi: bucură-te de apa pură, hai să păstrăm locul curat și ordonat. Într-adevăr: un șofer își spăla autocarul!

Facem niște cumpărături de mâncare (preferatele mele sunt triunghiuri de orez, învelite în alge de mare) apoi luăm trenul spre Omachi, apoi un taxi ne conduce 15 min până la țara hotelurilor. De-adevăratelea, în oraș nu era nimic pe lângă case și magazine, apoi dintr-o dată clădiri fără nici o personalitate, cu uși largi și locuri de parcare. Știm din ghid că hotelul nostru e din anii ’70, nu mai arată foarte bine. Prima impresie este că e gata de renovare! Ne lăsăm pantofii în mijlocul unei mări de papuci (oare suntem singurii clienți?) Dar camera, oooo, camera, ne îndrăgostim de ea imediat:

are shoji adevărate, un tavan înalt, e mare (cinci tatami) și se învecinează cu o cameră de fumat, unde sunt canapele. De fapt este un apartament, are și un hol (în al cărui dulap se află saltelele și păturile; pernele umplute cu hrișcă, pentru a fi și tare și moale și răcoroase, au o față acoperită cu puf) care duce spre baia onsen separată de toaletă. Există și un onsen adevărat al hotelului, recepționerul ne-a oferit un eveniment privat doar pentru familia noastră (pentru un preț modic), dar am refuzat. Suntem obosiți și nu pot să explic de ce ceea ce presupun eu că este perfect normal și acceptat într-o familie japoneză, nu este acceptat în familia mea: nuditatea părinților în fața copiilor. Așa că stăm în cameră, mâncăm, spălăm și prindem din urmă diferite mărunțișuri.

Și așa se face că după o foarte lungă și frumoasă zi, ne ducem la culcare într-o cameră frumoasă și ne pregătim pentru o altă aventură frumoasă. Oyasumi nasai! Noapte bună!

Persimone în stația de tren.