Început de drum

E atât de frumos că ți se taie răsuflarea.

O să încep cu începutul. Muncă. Neastâmpăr. Idei de a merge pe circuitul Anapurna, prin Nepal. Apoi cade yen-ul. Să mergem în Japonia? Da. Nu. De ce nu? Asta-i întrebare-încuietoare… Ce-am vedea? Ceva ce n-am văzut. Cumpărăm bilete.

Mihai lucrează. Prea multe ore. Se presupune că eu citesc cărțile legate de Japonia, găsesc locuri de vizitat, închiriez camere. Adică să fac ceea ce a făcut el pentru călătoria în jurul lumii. Încep plină de entuziasm, apoi mă dezumflu. E mai ușor să îmi împrospătez cunoștințele de japoneză, dar chiar și acolo încep să mă pierd în detalii legate de gramatica expresiilor din cursul Japoneza pentru Supraviețuire.

Îi spun că nu-mi fac treaba. Super. Mai multă treabă pentru el. Dintr-o dată patru săptămâni nu sunt suficiente ca să vedem Japonia. Ne trebuiesc șase luni sau chiar să ne mutăm acolo pentru a putea vedea totul. Cum decidem cât de mult stăm într-un loc? Poate vrem să vedem mai mult, sau decidem că am văzut suficient. Mai bine trăim fiecare zi. Singurele elemente planificate sunt zborurile, un abonament de tren valabil pentru două săptămâni după ce a fost folosit pentru prima oară, prima noapte în Noul Citose (Shinchitose) și o mașină, închiriată pe o săptămână.

Bagajele gata. Mâncarea împachetată (zburăm din Toronto și ne trebuie hrană pentru drumul de la noi de acasă). Ne rugăm pentru o călătorie cu pace și înger păzitor. Mihai ne filmează cum plecăm. Conducem pentru șapte minute și, revăzând imaginile premergătoare călătoriei, întreb: “Unde este mâncarea?”. Ne întoarcem, luăm mâncarea, “Japonia 2015- cadrul unu- proba doi”.

Bucuria decolării. Aterizarea. Controlul pașapoartelor. Și din nou: “Bagaje? Unde vă sunt bagajele? Nu bagaje? Honto (de-adevăratelea)?” Toată lumea are bagaj de mână, bagaj de cabină și un valizoi mare pe rotile. Noi nu suntem de pe planeta asta.

Un spectacol kabuki chiar în mijocul aeroportului.

Frate și soră jucându-se.

Trebuie să luăm un zbor local pentru a ajunge la Noul Citose (Shinchitose). Ne e foame și avem un restaurant chiar acolo: udon, soba, ramen (diferite feluri de tăieței din materiale și de grosimi diferite) sau orez cu legume proaspete sau o jumătate de ou fiert. Oamenii vin și comandă, apoi se așează la masă, așteptând să le fie adusă mâncarea. Când sunt gata, masa lor e curată ca și cum nimeni nu a mâncat acolo. Își iau tava, își separă gunoiul de reciclare și-i dau vasele de ceramică domnișoarei, care le mulțumește cu efuziune și se înclină până când clientul părăsește restaurantul.

Prima noapte trece fără evenimente. Taximetristul ne-a lăsat la hotel și a așteptat să fie sigur că nu mai avem nevoie de el. Iată și camera noastră:

 După micul dejun luăm un autobuz înapoi la aeroport ca să ne închiriem mașina, o Toyota Yaris, sau Vitz cum îi spune aici. Oamenii stau cuminți la coadă, citind, bând ceai, cu ochii lipiți de un ecran sau de o carte. Autobuzul e punctual. Urcăm pe ușa din mijloc și, neștiind cum merg lucrurile, mă duc să-i cer șoferului trei bilete. Se uită la mine nedumerit. Mihai mă cheamă înapoi. A luat trei bilete pe care scrie numărul stației, 5, dintr-un automat. Când ne dăm jos, trebuie doar să ne uităm pe ecran să vedem cât de mult avem de plătit. Nu-i nici o problemă dacă nu avem suma exactă, există un loc special care să ne schimbe banii de hârtie în monezi.

La Budget, locul de închiriat mașini, găsim un bilet, rugându-ne să așteptăm. Într-o mare de oameni care merg cu un scop, observ o fată, alergând vreo 200 m în tocuri de 10 cm. Face plecăciuni și se scuză că ne-a făcut să așteptăm, deși ea doar își făcea treaba, să întâmpine și să conducă oamenii la autobuzul-navetă. Șoferul spune toate indicațiile în japoneza, deși suntem singurii lui clienți. La sfârșit, într-o engleză cu accent japonez, ne spune dacă avem întrebări să le adresăm oamenilor lor. Omul care ne închiriază mașina are o voce feminină când vorbește cu noi și una normală, masculină, când vorbește cu colegul lui. Înainte de a-mi închide portiera ne spune ”Vremea este rece acum, vă rog să aveți grijă de sănătatea dumneavoastră”.

Liberi ca păsările cerului, conducem pe autostradă, trecând prin tunele de 5-6 km, unul după altul. GPS-ul te duce oriunde dacă pui un număr de telefon. Vocea este eterică, netulburată de râsetele noastre la instrucțiunile ei “Întoareceți diagonal la stânga” “Trafic venind din stânga, vă rog conduceți cu grijă”.

Ajungem la Resortul Muntele Ursului, o fermă unde doisprezece urși masculi sunt ținuți în condiții asemănătoare celor din sălbăticie. Pe insula Hokkaido urșii încă se mai plimbă liberi și sperăm că prin vizita noastră nu ne vom întâlni cu unul mai târziu. Undeva este un afiș cu numele și vârsta lor, între 4 și 30 de ani. Sunt două posibilități de vizitare: să mergem pe o platformă ridicată la 5 metri sau să luăm un autobuz întărit cu gratii. Alegem a doua variantă. Sunt bănci de o parte și de alta a autobuzului.

Intrăm printr-o poartă dublă. Vedem copaci înalți și bambus scurt alpin. Urșii sunt “ținuți” în mod artificial pe marginea drumului, dându-li-se de mâncare ceva boabe. Toți au la gât un GPS. Nu ne dăm seama de dimensiunea lor uriașă până când nu ajungem la sfârșit, într-o cușcă cu pereți de ciment și sticlă. În afara ei, într-o piscină doi urși mănâncă, unul pește, iar celălalt găluște de carne proaspătă. Unul din ei are ghearele mai lungi decât degetele mele.

Mă gândesc că aici este o grădină zoologică diferită, în care oamenii muncesc din greu ca să ademenească exponatele să se comporte într-o manieră care să țină vizitatorii fericiți.

Ne întoarcem pe platformă, trecând de desene care ne arată comparațiile între greutatea, viteza, dezvoltarea omului, ursului si a altor animale.

Mergând cu mașina conducem spre singura minimă a călătoriei noastre: suntem obosiți și flămânzi, dar nu ne dăm seama. Eu vreau să mănânc într-un restaurant. Mihai a cumpărat ceva pâine dulce care să ne ajute să ne mintă foamea până la cină. Vrea să ajungem la hotelul pe care l-am ales, dar nu l-am rezervat, pe lumină. Fulgere și tunete. Trec.

Ajungem la Akan-ko sau lacul Akan, recunoscut pentru alga sferică marimbo. Pe vremuri era plin de alge, dar prin anii 80 a venit o modă în care toată lumea voia să aibă măcar un marimbo. Cresc foarte încet, le trebuie zece ani ca să crească de la o cireașă la un măr. Foarte rapid s-a golit. După un timp, Ainu, oamenii care au locuit aici înainte de venirea japonezilor, au început un festival al Întoarcerii Marimbo în lac.

Orășelul care tivește marginea lacului trăiește din turism. Magazin după magazin, toate vând aceleași obiecte făcute manual din lemn: castroane, căni, cuțite, jucării, etc. Poți să le vezi și cum sunt făcute, pentru că Ainu le lucrează în fereastra magazinului, înconjurați de scule. Îmi dau seama că ceea ce părea o cadă din lemn pusă în fața magazinului, este de fapt un trunchi de copac golit.

GPS-ul spune că am ajuns, dar nu recunoaștem nici un semn, totul este scris în japoneză. Până la urmă întrebăm și ni se arată imediat. Intrarea în hotel era prin magazin! Întrebăm dacă au o cameră pentru trei oameni. Femeia spune că da și mă cheamă să mi-o arate. Îmi face semn să-mi scot pantofii și să o urmez. Camera e mare, are o măsuță joasă în mijloc cu două perne de stat pe jos, și un dulap plin de saltele și pilote. O luăm. Pentru fiecare persoana adaugă o taxă de onsen (baie în apă fierbinte), pe lângă prețul camerei.

În fine putem să ne ducem să mâncăm. Vreau mâncare Ainu! La două străzi de noi este satul Ainu, de fapt o stradă cu case decorate în stil tradițional și câteva restaurante. În mijloc sunt niște stâlpi totem care seamănă cu cei din Alaska. O notiță spune că sunt din copaci canadieni sculptați de un localnic în stil Ainu. La capătul străzii este un muzeu cu produse locale, dar nu ne putem da seama de importanța lor, pentru că nu înțelegem limba.

Alegem un restaurant și trecem pe sub noren (un fel de perdea tăiată pe mijloc, care are firma  pictată pe ea și care protejează de soare, vânt sau fum; sunt date jos la sfârșitul zilei). Camera are și locuri cu bănci și scaune, dar și tatami (un fel de saltea-rogojină, făcută din paie de orez țesute) pentru a mânca în stil japonez, așezat cu picioarele încrucișate. Bucătăria este o insulă pătrată în mijlocul restaurantului, ai cărei pereți înjumătățiți serveau drept spațiu de lucru pentru bucătar, sau masă pentru clienți pe partea cealaltă. Când am venit noi bucătarul pregătea masa pentru el și femeia în vârstă care îl ajuta, aducând lucruri din frigider, sau farfurii, sau servindu-ne pe noi. Pe peretele din spate este un dulap mare plin cu farfurii de diferite dimensiuni.

"Banya" era numele restaurantului și nu știu din ce motiv, avea steagul României. Am întrebat, dar nu am înțeles explicația. Cu siguranță eram primii lui clienți români. Nu știa despre țara noastră. 

Jumătățile astea de scaune sunt foarte confortabile.

Ne alegem mâncarea, ne punem babețicile (tăieței în supă mâncați cu bețișoarele sunt o rețetă sigură de a-ți stropi hainele) și ne umplem burțile.

Vânat pentru Ioan

Butadon stil Banya pentru Mihai, adică orez cu carne de porc prăjită ca la Banya. Am aflat mai târziu că Banya este orașul canadian înfrățit cu Akan.

Plante sălbatice comestibile în supă miso pentru Ileana Ruxandra

Ne întoarcem la hotel pentru scurt timp înainte de a începe spectacolul Ainu. Băieții sunt obosiți, Mihai adoarme citindu-și poșta. Până la urmă mă duc singură și mă bucur de dansuri, cântece și produse tradiționale.

Dansul cocorilor

Când să plec, observ că veneau europenii cazați la hotelul mare ducând cu ei torțe aprinse și bețe de bambus. Le pun pe fiecare într-un loc special, în fața stâlpilor totem, apoi vine un Ainu care aprinde un foc ceremonial. Mai stau puțin și după pozele de rigoare, se grăbesc la spectacolul lor.

 Întregul sat este luminat și plin de viață, dar și eu sunt obosită și mă întorc la hotel. Ioan a reușit să-și țină tatăl treaz suficient cât să facă un onsen și când am ajuns eu, ei erau deja în pat. Le-am urmat exemplul.

Oyasumi nasai! Noapte bună!

Din nou pe drum

Interviu cu Ileana Ruxandra Dascălu

După doi ani și jumătate de la terminarea călătoriei în jurul lumii, iată-vă călătorind și scriind din nou în blog. De ce?

Pentru că ne place și pentru că avem multe cunoștințe cărora le place să “călătorească” împreună cu noi. M-am gândit să încep un alt blog, doar pentru călătoriile noastre, dar am decis să continui aici. În fond continuăm să călătorim în jurul lumii, dar în etape mai scurte.

De ce Japonia?

Mihai a declarat că a fost țara lui favorită. Pentru mine, Țara Soarelui Răsare a reprezentat de mult o atracție deosebită. Rata de schimb yen la dolar era incredibil de bună atunci când am cumpărat biletele. A fost prima țară vizitată și nu ne-am priceput să o gustăm la adevărata ei valoare. Nu am făcut suficiente poze. Și pot să fac o listă lungă de motive…

Data trecută ați avut toate etapele pregătite. Cum o să fie acum?

Exact invers. Pentru prima noapte în Noul Citose, Hokaido, am avut închiriată o cameră prin airbnb. Pentru celelalte nu am avut nimic pregătit, dar am terminat mai devreme programul zilei și ne-am căutat un hotel. Dar asta este valabil doar pentru Hokaido. Cu cât o să înaintăm în călătorie va trebui să fim mai bine pregătiți pentru că a început sezonul Culorile Toamnei și toată lumea călătorește.

Cum depășiți bariera de limbaj?

Acum e mai ușor ca niciodată. Tehnologia este incredibilă. Google îți arată poziția cu exactitate și sunt câteva aplicații care să recunoască kanji sau care traduc cuvinte. Nu că ar funcționa tot timpul, sau că eu aș știi ce cuvinte să caut, pentru că nu au spații între cuvinte, dar cu ajutorul lor, interpretând gesturile și cu puținele mele cunoștințe, ne descurcăm. În Utoru am ajuns la hotelul pe care îl alesesem, doar ca să aflăm că s-a închis pentru sezon. Omul îmi spunea ceva ce eu nu înțelegeam, dar mâinile lui îmi arătau să merg în josul străzii și am să găsesc un hotel. Am început să merg și, foarte repede, omul s-a suit în mașină și ne-a condus spre hotelul de care ne vorbise.

Cum ai ajuns să înveți japoneză?

Cu vreo douăzeci și ceva de ani în urmă am făcut câte o oră pe săptămână, timp de trei ani. Anul acesta în iunie am început să-mi desțelenesc amintirile.

Înțeleg că și Ioan învață japoneza. La ce nivel este?

Acum câțiva ani se uita la anime și i-a plăcut cum sună. Aș putea spune că este un începător. Poate că știi, japoneza are două alfabete, hiragana și katakana, și folosește kanji, semnele acelea cu multe liniuțe. Înainte de a pleca la drum am studiat împreună în fiecare zi și a învățat ceea ce scria în carte (utilă celor care pleacă să studieze în Japonia, nu unui turist). Sperăm ca această călătorie să-l îndemne să studieze mai departe.

Și cu școala ce face?

Nu sunt probleme, pentru că el face școala acasă (formă permisă de guvernul american). Acum că suntem pe drum, lucrează la analiză matematică, un curs pe internet. Am închiriat o “jucărie” de internet portabil și-și poate trimite temele. Restul școlii va trebui să aștepte până ne întoarcem acasă.

Dar serviciul lui Mihai? Chiar are atât de multă vacanță?

Cred că nici un serviciu din lume nu ne-ar da cât de multă vacanță am pofti noi. Și-a luat concediu fără plată acum șase luni.

Unde sunt fetele? De ce nu sunt aici cu voi?

Ele își au viața lor de studente. Maria, în anul doi, a decis că va face matematică (în SUA se merge la colegiu după terminarea liceului. Este o etapă intermediară înainte de facultate, o perioadă care le permite studenților să vadă ceea ce le place și ce se potrivește cu ei. Pentru primii doi ani sunt obligați să ia cursuri din diverse câmpuri de activitate, cu o perioadă de încercare de două săptămâni, apoi au patru cursuri pe semestru. Cel târziu la începutul anului trei de colegiu trebuie să declare un câmp de interes. Pe baza lui își vor căuta o facultate). Are cinci cursuri semestrul acesta și în plus, lucrează la romanul ei. Ileana este studentă în primul an la ilustrație. Se adaptează la standarde noi și la viața pe propriile-i picioare. Nu sunt perturbate de faptul că noi suntem în vacanță și ele nu.

Cum vă simțiți să fiți din nou pe drum?

Normal. Faptul că avem doar un bagaj, și acela de mână, ne oferă motive de a fi scuzati de normele artificial impuse ale societății. Condițiile de la ryokan (hanurile japoneze)(camere cu încălzitor reglabil, pături și saltele extra, mașini de spălat) fac ca puținele noastre lucruri să pară prea multe. O să-ți spun mai încolo dacă au fost prea multe sau nu, după ce le cărăm în spate sau le folosim. Altfel ne-am reluat rolurile autoimpuse, Mihai având grijă de scule (baterii la încărcat, fire, etc) locuințe și logistica drumului, eu cu bagajele, spălat. Ioan pune întrebări și câteodată devine frustrat pentru că nu îi înțelegem comunicarea stil haiku sau pentru că este singurul subiect al grijii noastre părintești.

O să conduceți prin toată Japonia?

Nu, am închiriat o kuruma (mașină) pentru șapte zile pentru insula Hokaido. Locurile în care vrem să ajungem sunt izolate iar programul autobuzelor este neregulat. Ne-am cumpărat abonament pe liniile de tren Japan Railroads pentru două săptămâni, ceea ce ne permite acces gratis pe orice tren pe liniile JR (mai sunt și alte linii de tren). O aplicatie pe iPhone ne permite să găsim trenurile la orice oră și în orice direcție. O să-l activăm când ajungem pe insula principală, Honșu.

Unde vrei să ajungi în mod special în această călătorie?

Hiroșima. M-am născut pe 6 august.

Așteptăm adevăratele postări pe blog. Drum bun!