E liniște

E liniște în casa noastră acum. E liniște în acest minut și a fost și pentru ultimele zile. De acum în trei săptămâni noi vom fi în trei paturi într-un motel, primul din sutele de nopți departe de casă. Este și pace și răbdare. Suntem pregătiți de mult timp, dar acum mai mult decât oricând, suntem gata.

Cel mai greu moment în toți acești ani a fost momentul luării deciziei. Și, privind înapoi, n-a fost chiar atât de greu. Uneori a fost greu să așteptăm, dar am reușit. Ca și viitorii părinți de-a lungul sarcinii, ai nevoie de timp să fii gata pentru acest bebeluș.

Unii ar putea crede că ne schimbăm dramatic viața și că mergem într-o aventură ce nu se întâmplă decât o dată în viață. Și dacă nu o ducem la bun sfârșit? Dacă n-o să reușim?

Cum să definim nereușita? Ne-am întrebat într-o zi la masa de prânz și am primit diferite răspunsuri. Copiii erau foarte specifici: dacă nu mergem peste tot pe unde ne-am propus, dacă nu rezistăm

Rețeta noastră

Rețeta de mers în jurul lumii este una relativ simplă, nu cere multe ingrediente, dar are nevoie de timp.

Elementul principal este decizia. Fără acest lucru nu puteți să ajungeți la nici un rezultat. Noi aveam dorința de a călători, dorința de schimbare, dorința de nou, dar până când nu ne-am pus întrebările cât de important este pentru noi, când putem să o facem, ce ne cere, n-am putut să luăm o hotărâre.

Aveți nevoie de un partener care să vă susțină în planurile dumneavoastră sau care să privească în același fel. Vă va ajuta să treceți peste momentele de îndoială, vă va asigura că nu v-ați pierdut mințile, vă va readuce cu picioarele pe pământ când veți visa cu ochii deschiși, vă va ajuta să vă țineți de treabă, vă va reaminti de ce faceți toate lucrurile astea, vă va ține în brațe când vi se vor îneca toate corăbiile, va fi acolo să se bucure pentru fiecare realizare.

După aceea aveți nevoie de un plan pentru a pune în practică decizia. Puteți să stabiliți câți bani puteți economisi pe lună și să ajungeți la data la care puteți să plecați sau invers, stabiliți data de plecare și vă dați peste cap să o transformați în realitate. Ne-am uitat la cât de mult câștigăm, câte datorii avem și de unde putem să mai scădem din cheltuieli.

Am renunțat la: restaurant și am început să gătim acasă mâncarea elaborată pe care am fi comandat-o; banii pe care i-am fi plătit i-am pus la pușculiță
                         televizor: programele nu ne interesau prea tare iar reclamele ne tăiau orice poftă de a mai urmări ceva.
                        cinematograf: fiind abonați la Netflix (îți trimite dvd-uri prin poștă pe baza unui abonament) chiar nu am simțit lipsa unui film proaspăt lansat
                        haine și pantofi la modă
                        cadouri despre care știam cu mult timp înainte ce vor fi
                        coafor; sunt singura care se răsfață în acest fel, de când ne-am mutat în State fiind frizerița întregii familii; am renunțat să mă mai vopsesc la coafor, dar mă duc pentru tuns.
                        vacanță: este al treilea an în care facem școală vara, pentru a avea timp suficient să terminăm multe subiecte și a pleca la drum cu cât mai puțin de lucru.

Ce am câștigat: am mâncat mult mai bine și mai sănătos, în plus copiii au fost implicați în proces ceea ce i-a deschis spre noi orizonturi culinare
                         am citit mai multe cărți, multe despre locurile pe care urmează să le vizităm
                         ne-am uitat la documentare
                         am avut timp să cercetăm ce fel de haine și încălțăminte s-ar potrivi cu felul în care vrem să călătorim
                        copiii s-au maturizat, au învățat să urmărească un scop, să se cerceteze ca să afle ceea ce vor cu adevărat, să-și exprime dorințele, să asculte pănă la sfârșit explicațiile pentru răspunsul NU și să îl accepte, să pună lucrurile în perspectivă
                       am devenit o familie strâns unită

Un alt lucru important este consecvența cu care urmăriți planul și aș putea spune că este cel mai dificil. În timp apar multe ispite și scuze pentru care în această lună nu ai putut să economisești cât ți-ai propus, pentru că în această zi vrei să îți cumperi o bluză, pentru că în seara asta vrei să ieși în oraș, pentru că viața asta de restricție te scoate din minți. Ca să răspund la o întrebare nerostită: da, ne-am îndepărtat ocazional de plan, dar ne-am reapucat de el, întăriți în convingerea noastră că răsplata va fi cu mult peste măsura eforturilor.

Peste toate vine răbdarea de a te apropia de data plecării, de a-ți trăi viața în prezent, de a participa la ceea ce te înconjoară, de a găsi bucurie și satisfacție într-un zâmbet, într-o îmbrățișare, în lucruri pe care banii nu le pot cumpăra.

Decizie, Partener, Plan, Restricții, Consecvență, Răbdare, Timp. Mai rămâne să puneți un titlu rețetei voastre. A nostră se numește Rețetă pentru mers în jurul lumii.

Cealaltă joi

Mi-am pierdut slujba. Interesant. Un subiect sensibil. Printre mii de alte lucruri, într-o dimineață foarte aglomerată. Plecam joi la prânz ca să conduc 45 de minute spre cel de-al doilea servici. Nu lucrez vinerea aici și luni este sărbătoare. Mă ciocnesc cu șeful meu: „Când ai cinci minute, trebuie să vorbim. Nici o grabă. Cândva”. De ce să aștept? Îmi fac cinci minute. Închidem ușa, ne așezăm și în câteva cuvinte aflu de la el că nu crede că va putea să-mi dea concediu fără plată. (În traducere: nu voi primi concediu fără plată). Imediat am simțit un val de ușurare cum pune stăpânire pe mine. „Asta înseamnă că nu trebuie să mă întorc?! Pot să stau mai mult?” Nu spun cu voce tare, doar încerc să înțeleg o altă regulă stupidă pe care nici unul din noi nu și-a închipuit-o. Este decizia lui dacă acordă sau nu concediu fără plată. De obicei este maxim un an, dar poate fi și mai mult în cazuri speciale. Fiind fără plată, pe banii economisiți ar putea angaja un înlocuitor. În teorie, pentru că în practică nu e așa. Se pare că

Uitând să fac cumpărături

Tata m-a rugat să mă așez și să scriu ceva la care să mă pot întoarce în vreo zece ani, când voi avea douăzeci și șase de ani, ca să văd cum gândeam acum, la șaisprezece ani. Îmi închipui că voi avea șoldurile puțin mai mari și voi fi îmbrăcată diferit, voi ședea râzând cu ceilalți despre lucrurile pe care le așteptam, gândeam și spus când aveam șaisprezece ani. Am spus cuiva la Taekwondo că mai avem patruzeci și șapte de zile și m-a întrebat: „Pentru ce?”, „Ca să plecăm în jurul lumii.” Pe fața femeii se citea o reacție de genul: O_O. Ca urmare am început o explicație pe scurt: cine merge, pe unde, pentru cât timp. Asta ia cam două până la cinci minute și în general este urmată de „O Dumnezeule”, „Ce fain”, „Ce experiență educativă” sau „O DOAMNE… IA-MĂ ȘI PE MINE!”

Uneori mă întreabă eu ce cred. Ca să fiu cinstită mi se pare natural să merg într-o călătorie de patrusprezece luni cu un singur rucsac și fără să am o adresă permanentă. Iar chestia cu adresa nu mă deranjează atât de mult cât cea cu rucsacul. Acum șase luni mă gândeam că un rucsac este mic și aș putea băga în el cel mult trei tricouri. Multe fete de șaisprezece ani au treizeci, se pare că este absolut necesar și eu nu voi avea mergând în jurul lumii. Totuși mi se pare normal și natural să plec doar cu trei tricouri, dar parcă mă și sperie. Dacă mi se rupe tricoul sau se pierde? Dacă n-o să-mi mai placă? Ce-o să se întâmple atunci când ne vom întoarce și voi avea nevoie de o garderobă completă? Dacă uit cum să fac cumpărături? (Întrebările de mai sus s-ar traduce: „Dar dacă ceva merge rău? Dacă n-o să-mi mai placă să călătoresc sau voi începe să urăsc oamenii? Cum am să mă reajustez la viața «reală»? Ce o să fac cu colegiul?”) Deși fiecare întrebare are un răspuns simplu, sau poate nu chiar atât de simplu (n-o să uit niciodată cum să fac cumpărături), totuși acestea sunt lucrurile care mă preocupă.

În timp ce tata se concentrează pe transport, locații și locuințe, iar mama pe fotografie și telefoane și lăsat lucrurile în ordine acasă, și Ileana și Ioan se concentrează pe distracție și școală (în această ordine), eu trebuie să mă concentrez nu numai asupra școlii, dar și asupra a ceea ce va urma după, ceea ce mă sperie, e singura neliniște în legătură cu această călătorie. Celelalte neliniști sunt repertoriul clasic al unui călător: dacă mă îmbolnăvesc? Dacă tot vorbim despre școală, îmi sunt propria profesoară: Mama a încercat în ultimii doi ani, clasele a XI-a și a XII-a, să-mi facă un program solid pentru cele 50 de săptămâni de școală, dar undeva între săptămânile cinci și zece, totul se duce de râpă. Asta din cauza testărilor standardizate de la sfârșitul liceului, numite SAT și ACT. Studiind pentru oricare din aceste teste, mă concentrez doar asupra lor, cum să citesc din nou și celelalte (în special matematica) sunt lăsate baltă. De obicei mă reîntorc la programul obișnuit de școală cu vreo 6 săptămâni de recuperat într-un timp foarte scurt, iar după două-trei săptămâni de ineficiență, cu un timp și mai scurt, trebuie să regândesc cum să-mi fac școala. De obicei ajung să lucrez la sfârșitul săptămânii, să amân din ce în ce mai mult și să-mi schimb locul de învățat. În clasa a XI-a am lucrat la masa din bucătărie. Pentru a XII-a m-am mutat la mine-n cameră unde aveam câte două trei ore de studiat pentru un anumit subiect, plus Khan Academy care este un curs de matematică online unde poți să câștigi puncte și insigne. Astea trei patru ore ar putea să nu pară mult, dar după ce am terminat, încep să citesc toate cărțile pe care vreau să le termin înainte să plecăm. Asta include și „The Kite Runner”, „O mie de sori splendizi”, „Anna Frank”, „Odiseea” și toate lucrările lui Shakespeare și Hemingway. La începutul anului 2011 mi-am propus să citesc 100 de cărți, dar când am ajuns acolo am ridicat ștacheta la 150, apoi la 175. Sper să citesc 200 până la 1 ianuarie 2012.

Când vom fi pe drum voi citi clasici precum Charles Dickens, Jane Austen, Alexandre Dumas, Lev Tolstoi, Fiodor Dostoevschi, Mircea Eliade, etc. Înainte de călătorie mă axez pe cărțile pe care nu le voi putea citi când voi fi în jurul lumii. Și bineînțeles, pe lângă toate astea, ca să nu pierd timpul, îmi stabilesc obiective pentru scris — cum ar fi „80 de cuvinte pe minut” sau „scrie zece mii de cuvinte azi”, sau „scrie un post pentru blog”. Nu numai că îmi exersez mintea, dar mă și împiedică să mă uit la televizor, să-mi pierd timpul pe internet, sau cu alte lucruri neproductive, pentru că mă prinde acțiunea din povestea pe care o scriu și mă tentează mai mult să termin de scris scena sau să-mi termin cartea decât să lenevesc fără să fac nimic. Și mă îndeamnă să și trasez în linii mari cum să inventez o limbă. (Și, surpriză, a scrie cu viteză mare nu-mi afectează felul de a scrie nici în bine, nici în rău. Doar că iese mai bine decât m-am așteptat și asta îmi crește încrederea). Un alt țel până plecăm este să termin toate episoadele din serialul cu Remington Steel, ceea ce trebuie consemnat în acest blog, pentru că la 26 de ani probabil despre asta voi râde cel mai mult. Dar este minunaaaaaat. Tabla pe care o vedem de câte ori intrăm în casă spune că mai avem patruzeci și cinci de zile…am terminat de comandat icebreakers (haine din merino) și trebuie să organizăm biblioteca de iTunes și zilele se tot împuținează…Mă întreb dacă cineva din afara familiei noastre e neliniștit pentru noi. Sau oare sunt entuziasmați?