Nikko

Trezește-te! 

Aparate foto, baterii de rezervă, ceva de mâncare, apă, bilete…hai să mergem! Astăzi ne ducem să vizităm Nikko și vrem să ajungem înaintea mulțimilor.

Admirăm turnul televiziunii prin lumina străvezie a dimineții, mai mult de atât nu vom vedea din el. Intrăm prin metrou și ne găsim calea spre stația de tren. Ioan nu se simte foarte bine, așa pățesc oamenii care dorm pe podea și nu sunt obișnuiți. Apoi stăm la coadă ca să ne urcăm în tren. Opa, nu e al nostru, hai să ne dăm din calea oamenilor. Mai așteptăm două minute și shinkansenul nostru oprește exact la semn. Avem mai puțin de o oră să mâncăm. În Utsunomyia schimbăm trenul și în vreo 40 de minute ajungem la Nikko.

Am citit undeva, pe un pamflet sau poate în altă parte, că stația de tren a fost construită după planurile lui Frank Lloyd Wright. Poate, dar nu prea seamănă (aici puteți să găsiți un răspuns în engleză )

Ne orientăm, hotărâm din nou să sărim autobuzul și o luăm voinicește pe deal în sus. E un bulevard larg, cu trotuare încăpătoare, pline de restaurante, majoritatea închise. Este un contrast între ora matinală și numărul mare de oameni de pe stradă. Ar putea să fie mai puțini, dacă ar fi o zi de luni normală, dar japonezii sărbătoresc astăzi, prin Sistemul Lunea Fericită, Ziua Sănătății și a Sportului, ceea ce înseamnă MULȚI oameni.

Bulevardul se termină în T la picioarele unul deal verde. De fapt suntem pe un pod, de unde putem vedea un altul, din lemn vopsit în roșu. Acum e privatizat, trebuie să plătești intrare ca să poți să mergi pe el și să faci poze. Ne bucurăm de el de la distanță.

Traversăm strada aglomerată pentru a intra într-un loc izolat. Așa, pur și simplu… Zgomotele orașului sunt filtrate și amuțite de copaci, câteva alei cu trepte împrăștie vizitatorii și suntem într-o altă lume. Un semn ne roagă politicos să nu intrăm în zidul de piatră. Nu avem nici o intenție să facem asta, dar e bine de știut că se poate.

Ne uităm pe hartă și ne îndreptăm către templul Toșo-gu. Aici sunt multe tentații, un muzeu, o grădină, dar suntem pentru prima oară în Nikko și vrem să vedem esențialul. Ajungem pe bulevardul principal, un drum larg străjuit de gard viu și copaci. Calc pe covorul gros de piatră sfărâmată și mă gândesc că e pusă aici cu scop, să mă încetinească, să-mi dea timp să mă separ de cotidian, să rezonez cu împrejurimile. De aici concentrația de oameni pe metru pătrat crește direct proporțional cu timpul și distanța față de atracțiile principale. O pantă lină cu trepte ne conduce spre Iși-dori, poarta de piatră. Apoi spațiul se deschide ca o piață, acomodând multe grupuri. Pe o parte o viitoare scenă acoperită ascunde privirii Pagoda cu Cinci Etaje. Diametral opus porții de piatră este Omote-mon, cu cei doi regi deva protejând intrarea în complex. Ne cumpărăm biletele, urcăm trepte abrupte, le prezentăm persoanei etern-zâmbitoare și intrăm.

Poarta de piatră

Deasupra capetelor noastre, Omote-mon

Ghici ce animal reprezintă sculptura asta?

Arată mai mult ca o curte cu o altă poartă de piatră în mijloc. Pe partea dreaptă se află cele trei depozite sacre: cel din sus are doi elefanți sculptați în relief și găzduiește altarele portabile folosite în festivalele anuale. Sunt toate închise și chiar dacă ar fi deschise nu știu ce am putea vedea. Obișnuiau să conțină memorabilia Tokugawa, cutii ascunse în altele mai mari, depozitate în cufere. O să vedem unele în muzeu.

Cele trei depozite sacre.

Da, aceștia sunt elefanți, la fel ca și sculptura de mai sus.

Peste drum de ele se află singura clădire nelăcuită din complex. Seamănă mai mult a magazie (dar fiind japoneza, tot arată bine). În partea de sus are sculptate în basorelief faimoasele maimuțe. Din panourile explicative aflăm mult mai multe, sunt parte dintr-o poveste:

O mamă maimuță se uită în depărtarea viitorului copilului ei, iar copilul învață să trăiască urmând exemplul mamei.

Cele trei maimuțe ne învață că copiii n-ar trebui să audă răul, sau să-l vadă, sau să-l vorbească.

Apoi copilul crește și începe să devină independent.

Devine ambițios…

….apoi frustrat cu viața, se uită disperat în prăpastie, în timp ce unul din prieteni încearcă să-l înveselească.

Se îndrăgostește!

Noul cuplu, lucrând împreună, răzbate valurile vieții.

Ea este însărcinată și ne putem întoarce la prima scena.

Puțin mai încolo putem vedea, într-o casă, sedanuri lăcuite, acele mici lectici folosite pentru transport. Arată ca și cele pe care le-am văzut în filmul “Șogunul” după cartea cu același nume de James Clavel.

Continuăm pe drum și pe partea stângă este intrarea la Dragonul care Strigă, dar o să ne oprim mai târziu.

Și în față ar trebui să vedem, dar nu putem, Yomeimon, poarta Yomei, cea mai minunată, colorată, aproape perfectă poartă. E acoperită pentru că este restaurată în pregătirea sărbătoririi a 400 de ani de la construcție. Dar ia uite ce poate să vadă aparatul de fotografiat: părți finisate, altele doar curățate, gata de pictat. Citim în pamflet că atunci când au construit poarta au considerat-o perfectă, și, pentru a nu-i supăra pe zei, au pus un stâlp cu susu-n-jos. Zeii nu i-au pedepsit pentru că le-au oferit ceva care nu este perfect.

Ultima coloană e cea care e cu susu-n-jos.

Când ieșim de sub poartă, intrăm într-o curte în formă de L, ce împrejmuiește templul. Acesta are un gard sculptat, bogat colorat, care pune în valoare poarta micuță, din lemn sculptat, parțial vopsită cu alb, Karamon (poarta Chinezească). Clanul Tokugawa ar fi intrat în templul prin această poartă, printre dragonii ei care urcă și coboară, dar noi o luăm pe laterală, ne scoatem pantofii și îi punem în rafturi și stăm la coadă pe podelele lăcuite. Un călugăr-ghid ne dă detalii despre ceea ce vedem. Înțeleg doar cuvinte separate. Când pleacă grupul care era înăuntru, urcăm pieptiș treptele și ne așezăm pe tatami în Oratoriu. In dreapta noastră, separat printr-un perete mobil, e un loc unde un grup cu bilete roz participă la o slujbă religioasă. Preotul are haine aurii și o”pălărie” specială. Nu pot să nu observ că felul în care intonează slujba se aseamănă cu cel din liturghia noastră. Îmi îndrept din nou atenția către ghidul nostru. Traduce doar esențialul. Ne binecuvântează, mișcă pe deasupra capetelor noastre un obiect religios (un băț cu hârtie decupată albă), batem cu toții din palme o singură dată, apoi ei își pleacă capetele în rugăciune. Suntem încurajați să coborâm cele trei trepte în Sala de Piatră, unde se află un altar. Admir delicatețea obiectelor. Avem foarte puțin timp la dispoziție, să trecem pe lângă pangarul de suveniruri, înapoi pe scară, podele lăcuite și pantofi, înainte ca următorul grup să umple Oratoriul.

Prin Karamon, în sus pe scări și intrăm în Oratoriu.

Karamon si zidul văzute din interior, față-n-față cu Yomei-mon

Urmăm drumul de pe hartă către Altarul Interior al lui Tokugawa Ieyasu. Arătăm alte bilete și imediat după punctul de control vedem Pisica Adormită, căutată de majoritatea vizitatorilor. Este o sculptură mică, chiar deasupra porții ce duce spre scările ce urcă la Altar. Se spune că arată ca și cum ar fi adevărată. Nu acum, când îi curge vopseaua de pe ea. Se presupune că reprezintă pacea, mai ales “acum”, după ce a gonit sau mâncat toți “șoarecii cei dăunători”.

Pisica se află chiar deasupra semnului, lângă capul bărbatului din mijloc.

Cele două sute de trepte de piatră urcă destul de abrupt printre cedrii înalți. Pe balustradă crește mușchi. Nu sunt singura care gâfâie, mai sunt și alții care îmi țin isonul, chiar și tineri. Odată ajunși în curtea inferioară a Altarului observăm o doamnă în vârstă culcată și acoperită cu o pătură. Câțiva oameni îi stau împrejur și încearcă să o facă să se simtă mai bine. Foarte repede, din urma noastră, vin alergând paramedicii, încălțați cu jikatabi (ghete tradiționale) și cărând o targă moale. În aer se învârte un elicopter. Continuăm spre altar. Ieyasu nu numai că a vrut să fie șogun, dar a lăsat în testament ca după moartea sa să fie adulat precum un zeu. Nepotul lui a avut grijă de aceste detalii. Încă un rând de scări, apoi o curticică pătrată cu animale de bronz, într-un luminiș. Pe o laterală este un altar de lemn la care oamenii pot agăță plăcuțele de lemn sau hârtiuțele de rugăciune și-și pot înclina capetele.

Un copac spintecat, dar trăind.

Marea de acoperișuri văzută de la Altarul Interior al lui Tokugawa Ieiasu.

Ne întoarcem în curtea principală a templului și o găsim, de-adevăratelea viermuind cu oameni. De fapt este felul în care a fost gândit care o face să fie așa, același număr de oameni nici nu s-ar simți la Versailles. Ne dăm într-o parte ca să facem mai multe poze, iar eu îmi ajustez “spațiul personal” la o valoare și mai scăzută.

Următoarea oprire: Dragonul care Strigă (cel pe lângă care am trecut când am intrat). Povestea spune că în această clădire a existat, pictat pe tavan cu cerneală de India de către Kano Yasunobu, în secolul al XVII-lea, un dragon care mârâia când oamenii care se rugau, băteau ritual din palme. Desenul a fost distrus în focul din 1961. Astăzi intrăm în grupuri și ascultăm cum un călugăr demonstrează, bătând din două șipci de lemn, un ecou perfect, dar doar sub capul dragonului.

În drumul spre muzeu admirăm un grup de trei cupluri îmbrăcate în kimono-uri și care-și fac poze unii altora. De câte ori văd pe cineva îmbrăcat în kimono mă gândesc că ar trebui și eu să-mi port costumul popular într-o situație similară, în amândouă țările mele.

Muzeul este o clădire modernă cu un aer clasic. Ne oprim să vedem două filme de scurt metraj: unul despre muzeu, celălalt o prezentare persuasivă despre Tokugawa Ieyasu. Presupun că adevărul este undeva la mijloc: a fost un om inteligent, care a trăit în timpul lui și care este amintit de unii pentru intențiile lui onorabile de a uni și consolida Japonia, iar de alții pentru tacticile lui viclene și secretoase, care au asigurat familiei lui o domnie lungă și nedisputată. Nu ni se dă voie să facem poze, așa că ne mișcăm printre săbii excelent executate și obiecte ce au fost în viața lui Tokugawa, inclusiv un evantai pe care scrisese o poezie.

Din învățăturile lordului Tokugawa Ieiasu
Viața este o călătorie lungă ducând o greutate mare.
Nu e nevoie să te grăbești. Acceptă că este normal să muncești și nu vei fi niciodată nemulțumit.
Când dorința îți inundă inima, gândește-te la greutățile îndurate în trecut.
Abținerea este temelia unei prosperități îndelungate. Mânia este dușmanul care îți plănuiește căderea.
Bând doar din paharul victoriei, fără a gusta înfrângerea, îți otrăvești sufletul.
Dă vina doar pe tine, niciodată pe alții. A dori e mai bine decât abundența.

Suntem complet epuizați. Nu mai vrem să vedem nimic, deși sunt încă multe alte lucruri de văzut. În ghid scrie că ar trebui să petrecem două zile la Nikko, dar eu sunt fericită că nu am urmat acest sfat. Simt că pentru această călătorie, atât de puțin cât am văzut din Nikko, este suficient.

Mergând spre gară, suntem obosiți, flămânzi. Singura noastră masă a fost micul dejun și am mai înghițit ceva gustare. Ioan ar vrea să repete experiența de ieri, să mănânce o supă fierbinte înainte de drumul spre casă. Ne uităm în vitrina fiecărui restaurant comparând prețurile. Nu numai noi, dar și Ioan refuză să mănânce un castron de mâncare de 2000 de yeni, indiferent de cât de exotică sau gustoasă este. De prețul ăsta mâncăm toți trei și avem și desert, dacă ne cumpărăm de la alimentară. Și colac peste pupăză, nici nu avem rezervare pentru tren, pentru că Mihai a socotit că e mai bine să avem posibilitatea să alegem la ce oră ne întoarcem, mai devreme sau mai târziu. Trenul este foarte, foarte aglomerat. Băieții găsesc o mică suprafață de care să se sprijine, pierduți în ecranele lor, unul căutând transport pentru zilele următoare, celălalt în nesfârșitele partide de șah. Eu mă încuibez într-un loc pentru bagaje, dar nu pot să stau mult, simt că mă sufoc.

Orez cu ridiche murată, învelite în iarbă de mare.

Admir o mamă cu doi copii: unul în cărucior, celălalt, de vreo 3-4 ani, pe piciorușele lui. Tot drumul au fost liniștiți și tăcuți, au împărțit ceva mâncare, au avut grijă unul de celălalt și n-au deranjat pe nimeni. Când cel mare a obosit să stea în picioare, s-a așezat pe vine și a început să se joace cu fratele lui. N-a cerut să schimbe locul cu el, sau să fie ținut în brațe. Iar când au plecat, s-au înclinat tăcuți spre vecinii lor.

În drum spre casă am făcut cumpărături de mâncare (inclusiv bere și un vin dulce foarte bun). După masă ne-am spălat rufele și le-am pus la uscat pe umerașe în micuța baie, care are un ventilator cu aer cald special pentru asta. Viața e frumoasă!