duminică, 28 octombrie 2012

Berlin, Deutschland


Gutten tag! 


Iată-ne și în țara lui Goethe. Prima oară l-am vizitat la câteva luni de la căderea zidului și diferențele dintre partea de est și cea de vest erau evidente. Situația era puțin tensionată pentru că se adoptase ca monedă națională marca vestică, ceea ce adusese în pragul sărăciei o mulțime de estici. Doar graffiti-ul le unea pe toate.

În prima seară am bătut străzile în compania prietenilor. Mihaela si Marcello (din Napoli) sunt foarte drăguți și ne lasă să stăm în apartamentul lor, cât se duc în România să viziteze familia ei. Ne plimbăm aiurea pe stradă, vorbind despre toate și nimic, aflând ceva mai mult despre viețile noastre, despre Alina (sora Mihaelei) și Mathieu (prietenul Alinei). Schimbăm din română în engleză, apoi ei între ei în franceză sau italiană. Căutăm o adresă în germană. O întreb pe Mihaela câte limbi vorbește: șapte, toate cele de mai sus, plus spaniolă și portugheză. Și nu este unica. Berlinul a devenit un centru artistic internațional, un loc unde artiștii pot găsi exprimarea imaginației și nici nu e prea scump de trăit.


Vizionând filmul fetelor "10 luni"



Găsim un loc unde se vinde kebab și falafel, așa că ne așezăm în fața cafenelei din vecinătate (la ora aceea închisă) pe băncuța de la grădină și mâncăm. 


Artă de stradă cu mașini de scris vechi.


Mai târziu ne-am luat niște beri și ne-am plimbat cu ele în mână (eram la unison cu restul lumii). Când le-am terminat, le-am lăsat sub un coș de gunoi pentru a fi culese de cei care le reciclează contra cost. Am întrebat de graffiti și am înțeles că face parte din cultura lor. Sunt oameni (chiar și avocați, doctori, ingineri) care se întâlnesc noaptea, evitând poliția și gardienii, pentru a picta. Într-un fel, e frumos...

După o zi de odihnă activă (nu vizităm, dar căutăm tricouri și pantofi), ne întâlnim pentru prima oară cu Ina, o altă prietenă de-a noastră. În urmă cu 14 ani, Mihai a găsit blog-ul ei despre insulele Pitcairn. În vremea aceea Ina plătea pentru a se angaja ca matelot pe o corabie cu pânze și în felul acesta a văzut multe locuri greu accesibile. Au început un schimb de emailuri și așa am devenit prieteni.




Suntem în întârziere, așa că Mihai pleacă înainte să o întâlnească. Îi văd în curând în mulțime și le fac cu mâna. Ina îmi răspunde imediat, zâmbind toată. Începem cu cafea, ceai și ciocolată, pentru a face planul zilei. Apoi, ca un expert, Ina ne duce cu U-bahn, metroul lor, ne oprim să admirăm o stație, schimbăm liniile, ne mai spune câte puțin din istoria locurilor și cum s-au schimbat lucrurile după reunificare, mai multe construcții, mai multă viață. 


Stația de metrou Hauptbahnhof

merge pe patru nivele.



Bulevardul “Pe sub tei” este larg, străzi în sens unic pe laterale, iar în mijloc o alee largă  mărginită cu tei. Era locul de promenadă și conduce spre poarta Brandenburgică. Hitler avea nevoie de mai mult spațiu pentru a-și desfășura ideile megalomaniace și a ordonat dezrădăcinarea teilor bătrâni de 200 de ani. După război au fost replantați, dar suferă în timpul iernii din cauza sării, vara de la căldura reflectată de asfalt și tot timpul din cauza țevilor de gaz. Așa că sunt în diverse stadii de creștere, îi scot și îi replantează pe măsură ce le vine rândul.







Poarta Brandenburg este din nou monumentul unui singur Berlin, iar nu un element divizant. Ceea ce era un cartier pustiit acum 23 de ani, este acum o regiune pietonală și turistică. În spatele ei putem să vedem noul dom al Reichstag-ului, clădirea parlamentului.






Am ajuns apoi la Muzeul de Istorie Germană, unde întreaga curte interioară era decorată cu capete de regi și împărați surprinși în momentul morții (doar un mic apropos făcut regelui din acel timp, că suntem toți muritori). Am început cu începutul și ne-am tot plimbat printre expoziții, dar din nou, este prea multă informație despre orice subiect. Până să ajungem la primul război mondial eram deja obosiți și mai ales flămânzi.




 Lumea după descoperirea ultimelor două continente. Ptolemeu și Vespucci sunt în postura de nași ai noii imagini mondiale.




Ne-am dus în Alexander Platz și am mâncat mâncare tradițională pe care nu sunt în stare să o numesc (chiftele, cârnați) și am băut bere albă, colorată cu sirop. A fost o combinație neașteptată, o băutură sifonată, dulce și amară, se pare că are un succes deosebit în timpul verii.






Intrăm în biserica Sf. Maria, în ale cărei fresce oameni de toate felurile dansează cu schelete. Aici copiii au fost tratați cu câte o bucățică de sticlă colorată pentru a reface în mozaic subiectele din frescă și pentru a ajuta la finanțarea restaurării.









Chiar lângă biserică era o parcare pictată cu o hartă la scară a Berlinului în care erau înfipte “ace” arătând diversitatea orașului (oameni de diferite naționalități care trăiseră pe strada respectivă, sau un restaurant etnic, magazine, etc.) După cel de-al doilea război mondial RFG-ul a avut nevoie de mână de lucru ieftină și turcii au fost cei care au răspuns. În timp și-au adus familiile, s-au înmulțit, au stat cu ai lor. Au fost cazuri de femei în vârstă care nu vorbeau o boabă germană, de tineri rebeli. Xenofobia a erupt, au apărut revolte. Guvernul nu era pregătit. Acum oferă clase de limbă germană gratis pentru toți cei care vor să studieze și încearcă să îi sensibilizeze pe oameni și să accepte diversitatea etnică.






Apoi am luat metroul spre zidul Berlinului. A fost repictat de către artiștii originali la aniversarea a 20 de ani de la dărâmarea lui. Sunt voci care l-ar vrea dărâmat complet, dar eu cred că este un prilej de a ne reaminti de nedreptatea jocului politic, de viețile pierdute sau trăite în libertate după încercarea de a-l escala, de bucuria reunirii, de speranța unui viitor mai bun.



Cealaltă față a zidului este o "pânză" nouă, deschisă oricui.

Dansând spre libertate, fără alte războaie, fără alte ziduri, o lume unită!


Trabantul pe care te poți baza!







Vineri, 14 septembrie ne reîntâlnim cu Ina pentru a vizita Potsdam, unde putem admira în toată frumusețea Sans Souci, palatul “nici o grijă” de vară construit de Frederic cel Mare. Își dorise un loc unde să se poată simți ca acasă, cu grădini, câini și prieteni apropiați. A plantat cartofi, oamenii îi furau, gărzile voiau să prindă hoții iar regele le spunea: “Lăsați-i să-i fure??, poate așa o să-și dea seama ce buni sunt!” Și până în ziua de astăzi oamenii aduc cartofi la mormântul lui ( a fost de curând reînmormântat lângă câinii lui, așa cum a cerut în testament).




Intrarea laterală în grădină.

Columnă din bare de sticlă solide în culorile Bavariei.

Prima sobă profesională ceea ce însemna că bucătăria putea fi mai aproape de palat, fără un risc crescut de incendiu

Galeria special construită pentru a găzdui colecția de pictură.

Tavanul în pânză de păianjen din castel

Vedere cu moara din grădină



Sunt multe clădiri cu stiluri diferite, am vizitat doar câteva. Mama Inei a fost la Potsdam de vreo 80 de ori și de fiecare dată a găsit ceva nou...






Sâmbătă dimineață Mihai s-a dus să viziteze Insula Muzeelor de pe râul Spree, un Monument al Umanității din cauza celor cinci muzee construite acolo. A vizitat câteva din ele, lăsându-le pe celelalte pentru a le vedea împreună cu noi.

Muzeul Pergamon a fost special construit pentru a găzdui templul Pergamon din Asia Mică, poarta Ishtar din orașul babilonian, doar cea mică, și piața Mshatta (Milet). Mie mi se par prea înghesuite. Este o controversă asupra legitimității achiziției și a expunerii lor aici, în loc de Turcia. Habar nu am ce s-a întâmplat cu restul monumentelor, dacă mai sunt încă in situ sau în alte muzee, dar sunt recunoscătoare că le pot vedea aici și n-au dispărut prin bombardare sau furt în unul din războaiele ce-au bântuit lumea.






Așa ar fi trebuit să arate, mai mare și mai lungă...

...nu așa!


Muzeul Neus (cel nou) este de fapt o clădire veche, bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial și renovată într-un stil ciudat. Are fresce și tavane pictate, cărămidă goală și mortar și ultimul răcnet de sticlă și metal. Acesta găzduiește o parte din comoara adunată de Schliemann. Acesta a fost unul din oamenii norocoși ai anilor 1800 care a avut posibilitatea să-și urmeze interesele (arheologia) și să aibă și lucruri de descoperit. Le-a escavat în Grecia, pe atunci parte din imperiul otoman, le-a scos din  țară, a plătit o amendă pentru că a păcălit autoritățile și încă de două ori pe atât, pentru a fi sigur că sunt ale lui și are dreptul să le expună la el în țară. Am putut vedea o parte din lucrurile adevărate și imitații de aur. Cele adevărate au devenit pradă de război (trei cufere cu aur pe lângă nenumărate alte obiecte) pentru armata rusă la intrarea în Berlin în 1945. Unele au fost returnate, dar nu și cele de aur, iar acestea pot fi văzute, încălcând protocoalele internaționale, la muzeul Pușkin din fosta URSS. 





Într-o mică vitrină, pe lângă niște obiecte din sec VIII î.H. găsite în zona aceasta este un vas cu o incizie sub formă de svastică. Mă uit la el și mă întreb câți oameni îl observă și dacă asociază semnul cu Hitler. Oare știu că cel de aici înseamnă pace, iar celălalt și-a primit înțelesul doar după ce a fost folosit de naziști? Mintea îmi zboară în Japonia unde l-am întâlnit pe altare, în China, unde era în parc, dar mai ales în India, unde era peste tot, semnul original și cel oglindit. Mi-a trebuit ceva timp să nu mai reacționez negativ la vederea lui și puțin mai mult ca să-l văd ca pe ceea ce reprezintă, ca pace. Cum o fi ajuns vasul ăsta aici?






De la muzeu ne ducem la domul Reichstag-ului. Cupola de sticlă și oțel, construită deasupra vechii clădiri a parlamentului, este frumoasă, cu grijă pentru mediu (conul inversat cu oglinzi răspândește lumină naturală în clădire iar scheletul metalic ajută la recuperarea apei de ploaie) și transmite zilnic mesaje membrilor parlamentului: oamenii simpli, care merg pe dubla spirală, îi pot vedea! Parlamentul nu este adunat atunci când vizităm, dar mergem si noi pe spirală și ascultăm ghidul despre diferitele clădiri pe care le putem vedea. Nu ne sunt familiare nici unele, cu excepția porții Brandenburg. Stăm cât putem de mult, bucurându-ne de priveliște și chiar ne distrăm, jucându-ne cu luminile.









Dar toate lucrurile au și un sfârșit. Le mulțumim prietenilor noștri care ne-au ajutat să vedem un Berlin nou și mai ales doamnei Koys, mama Inei. Vielen danke!

O să ne revedem! Auf wiedersehen!

miercuri, 24 octombrie 2012

Praha




Ahoy! Salut!

Suntem în Praga. În prima zi mergem pe jos spre centru și ne uităm pe stradă la oamenii care beau bere la ora 11 dimineața.


Prindem din urmă un grup cu ghid, ce admiră clădirile art-nouveau


mergem prin piață 



aceea cu ceasul fenomenal 



care-ți arată zodiacul, ziua din an (cu numele sfinților scrise chiar lângă) iar când bate ora fixă, statuile se mișcă (în special scheletul, reamintindu-ne că timpul zboară și toți o să murim la un moment dat)



și un om îmbrăcat în uniformă veche roșie, cântă din trompetă.



Trecem pe lângă magazine cu marionete, unde Pinocchio și Charlie Chaplin stau lângă Harry Potter și Jack Sparrow


pe lângă grupuri ce cântă jazz la colț de stradă ...



sau tipi îmbrăcați ca și Mozart, ce levitează. 



Peste râul Vltava putem vedea Hrad-ul, castelul. 



Trecem peste Karluv Most, podul Carol, unde artiștii își vând munca...



și alții cântă la armonică. 



Ce bine că tata are trei centuri negre care să-l protejeze cât scoate niște bani de la bancomat 



cu care să cumpărăm niște înghețată (încearcă să pronunți zmârljina) 



Unde-i înghețata ta? 



Placa asta era pe peretele ambasadei României...



Cum urcăm spre castel, vedem cum un tip își ia rufele de la uscat de pe acopeiș.



În fața palatului ascultăm muzică cehească veche, care dă un plus de savoare berii. 

Apoi intrăm în cetate și vizităm catedrala Sf. Vitus, 


căutăm a treia fereastră pe stânga și găsim vitraliul făcut de Mucha, 





Femeia cu ochii închiși reprezintă trecutul si amintirea, băiatul cu ochii larg deschiși este viitorul și speranța... vitraliul are o mulțime de mesaje ascunse. 



Acesta este mormântul Sf. Vitus, făcut cu 3000 kg de argint.


Iar aici este capela privată a regelui, unde obișnuiau să expună coroana și sceptrul, 



și ai cărei pereți sunt acoperiți cu pietre prețioase. 


Sala cea mare a castelului are un tavan boltit interesant, fără stâlpi de susținere 



și un mâner frumos. 

După castel vizităm Zlatna Uliça, o alee îngustă de-a lungul zidului de apărare, ce permite accesul la căsuțele lipite de el. 




Aceasta e casa unei croitorese, în dreapta se vede marginea patului, în stânga este dulăpiorul și în poza următoare, soba și bucătăria. 





Deasupra caselor, în zid, au expus armuri, iată-l pe Ioan lângă una cu cap de pasăre. 


Praga, văzută din castel....



Un parc unde un tânăr făcea baloane de săpun si primea donații pentru a merge în Jamaica. Era din Polonia și vorbea foarte puțină engleză. El măcar muncea, sunt foarte mulți tineri care cerșesc de-a dreptul, în genunchi, cu capul plecat și calmându-și câinii. 



Apoi ne întoarcem acasă, luăm metroul, care are cele mai rapide scări rulante, nu știu cum se descurcă bătrânii lor! 



Cumpărături, pâine de secară cu semințe de chimen...


și tort pentru ziua ei de nume! 

Dimineața vine prea devreme, oamenii încep să lucreze la fațada blocului în care locuim (se pare că se construiește oriunde mergem)



Așa că ieșim din casă pentru o nouă plimbare, fără bicicletă (am putea să încăpem pe asta care are șase locuri) 


sau segway, cum fac acești turiști. 


Vizităm cartierul evreiesc, statuia lui Franz Kafka...



și sinagoga cu două ceasuri, ca să poți vedea ora pe cel cu cifrele care-ți plac mai mult (arabe sau evreiești) 


Le vizităm aproape pe toate și învățăm multe lucruri. Papa îi obligă să poarte o pălărie galbenă din 1200 și ceva, sunt primiți doar pe un teritoriu limitat în orașe, sunt izgoniți periodic, nu au voie să aibă nici o meserie, decât să împrumute bani sau să devină doctori, copiii lor nu au voie să meargă la școală. Toate nu permit fotografierea. Deși unele au fost transformate în muzeu, totuși și-au păstrat acel aer sobru. În sinagoga Pinkas, pereții erau acoperiți cu numele, data nașterii și ultima zi în care se știa că erau în viață a celor 77 297 de evrei cehi ce au fost omorâți în campurile naziste. 



În timpul a peste 300 de ani singurul cimitir din cartierul evreiesc s-a transformat într-un fel de platou. 


Înapoi în vechiul oraș mai vizităm o biserică...





ne uităm la cei care se plimbă cu trăsura...



admirăm noul stil de arhitectură...



ne uităm la cărămizi pictate, de 5 euro, ce le vor permite oamenilor cu dizabilități să aibă un loc de muncă...



și la un om orchestră, înainte de a ne duce să vizităm muzeul Mucha, care ca și celelalte  muzee, nu permite fotografierea. A reușit să se desprindă atunci când Sarah Bernhardt a fost nemulțumită de afișul pentru piesa în care juca și i-au cerut lui 

 credit wikipedia

și de atunci a fost liber să creeze după placul său. 



Aceasta este ultima poză pe care am făcut-o în Praga, deși am mai stat o zi. În timp Ileana și Mihai s-au dus să viziteze Kutna Hora, o biserică decorată cu oase umane, noi ceilalți am stat în vârful patului și am profitat de internet.

Dēkuji (die-cuiu)! Mulțumim, a fost foarte frumos!

Na slehdanou! La revedere!