De jur împrejur

Înapoi...în China

2012-03-03T18:56:00.000-05:00

Libertatea este o senzație. E diferită pentru oameni diferiți. Am crescut în România comunistă. Copil fiind aveam senzația că sunt liberă și sunt în siguranță. Aceeași miliție care mi-a asigurat reîntoarcerea fără evenimente de la concertul Flacăra la două noaptea în 1981, a fost cea care îi împiedica pe oameni să protesteze împotriva regimului comunist în decembrie 1989. În anii care au urmat mi-am schimbat mult părerea despre libertate și ce înseamnă ea pentru mine.

Răsuflu ușurată la stingerea luminiței cu centurile de siguranță: sunt în afara teritoriului Chinei. De ce reacția asta? Protest personal. N-a fost o experiență plăcută să ieșim din China ultima oară. Ne-au pus să ne deschidem bagajele uitându-se după cărți (ghidurile Lonely Planet sunt interzise, ca și pozele de Dalai Lama). Aș înțelege să le caute atunci când am intrat în țară, dar ieșind? Ar fi fost un incident ușor dat uitării dacă s-ar fi întâmplat înainte de Tibet. Dar nu după ce am văzut atât de mulți soldați și trupe USLA ca și cum tibetanii ar fi locuit într-o unitate militară, sau după ce am fost martoră la cum se purtau cu ei, ca și cum n-ar fi fost oameni, pândindu-i ca pe un animal imprevizibil. Mi-aș dori să nu judec. Mă gândesc: asta e politică, chinezii au nevoie de metalele din solul tibetan. Dar nu pot. Istoria a fost unul din subiectele mele favorite în școală și am învățat, și cred, că mulți oameni și-au dat viața pentru ca țara mea să fie liberă, să avem dreptul să vorbim limba română, să am religia pe care o am. Așa că îmi trebuie mult efort să gândesc, iar nu să reacționez la cauza tibetană.

Noi românii spunem că vremea e după sufletul omului. Ținând cont de ceea ți-am spus, Guangzhou ne-a întâmpinat cu o vreme rece, care ne va urmări și în Hong Kong și Macau. În Xian și Beijing am văzut multe lucruri, adevărate monumente ale muncii umane. Acum am vrut să vedem cum e la țară și de asemenea, să vizităm coloniile înainte de a deveni complet chineze.

Fundal de poveste

Ajungem în Guilin după o noapte nedormită. Șoferul de taxi trebuie să ne aștepte să ne punem pe noi aproape toate hainele. Ne duce până în Yangshuo, în mijlocul formațiunilor carstice.

Obișnuia să fie un fund de mare, apoi platou, dar după multe ploi acide, calcarul s-a topit, făcând peșteri în adevăratul sens al cuvântului, cu stalactite și stalagmite. În timp, peșterile s-au deschis, tavanele lor au căzut, și iată-le: căpățâni de zahăr.

Ajunși la hotel avem o surpriză plăcută: în timp ce așteptăm să se termine formalitățile hoteliere, suntem serviți cu ceai în timp ce ne încălzim la un foc de lemne.

Apoi suntem conduși la apartament, unde totul ne este explicat: aici e termosul pentru apa fierbintre, sticlele de aluminiu pentru a fi reumplute cu apa potabilă (în China apa de la robinet nu e bună de băut), aici sunt butoanele pentru căldură (nu știi cât de frustrant este să încerci să te lămurești ce butoane sunt pentru ce, când totul este scris în chineză) și, ta-daaa, o pătură electrică peste saltea, care ne-a transformat viața în vis. Toate astea, și priveliștea.

Aproape de hotelul nostru este Palatul Lunii, o mogâldeață de munte care are o gaură rotundă aproape de vârf. Ne-am hotărât să ne cățărăm până la ea, ca să vedem ceva mai bine și să ne dezmorțim picioarele.

Palatul Lunii este chiar deasupra colțului terasei.

Trebuie să cumpărăm bilete. Chiar la intrare sunt niște bătrâne care stau la taină, dar se opresc și ne întâmpină foarte gureșe. Vorbesc toate deodată și realizez că vor să ne vândă ceva. Le spunem nu mulțumesc, dar la insistențele și întrebările lor dacă mai târziu, le refuzăm în stil indian, da, poate mai târziu (ceea ce înseamnă niciodată). Prompt, una din ele începe să urce cu noi și ne urmărește aproape jumătate de deal, întrebând și răspunzând periodic “Vrei să cumperi acum? Mai târziu.” Țââââââr! Trezirea! Aici e China, nu India, trebuie să refuzăm în stil chinez: nu, nu cumpărăm, nu acum, nu mai târziu. Femeia înțelege și coboară bombănind. Când ajungem la “lună”, o altă femeie vrea să ne vândă vederi, cu o voce plângăreață “Cumpără vedere, țăran sărac” dar chicotind ascuțit în momentul următor. Ne urmăm drumul până în vârf și suntem răsplătiți de priveliște.

Este prea frig, avem prea puțin timp, așa că alegem să fim turiști și să mergem în două croaziere pe două râuri diferite. Prima, după recomandările personalului hotelier, este de la Yuangdi la Xingping. Treaba noastră este foarte simplă, dăm banul, și ne distrăm. Plutele sunt făcute din țevi de scurgere, din plastic alb, acoperite cu ceva placaj, cu două bănci și perne. Până am ajuns în mijlocul râului au împins cu prăjina, dar apoi au dat drumul la motoare. Adio liniște!

Este ceață, la un moment dat pare că începe să plouă (oare ți-am spus că era frig?), doar plutim zgomotos printr-un peisaj pe care poți să-l vezi mai bine într-un album fotografic și eu mă bucur mai mult de conversația între patru ochi cu fata mea cea mare. Suntem fericiți cu toții când se termină.

A doua zi n-a fost mai bine.

Taxiul ne-a lăsat în punctul cel mai îndepărtat al programului zilei: peștera Fluturelui. Uitându-mă la hartă locului observ că e mai mult decât o peșteră, e un circuit prin natură. Intrarea costă 45 yuani (25 lei).

Am senzația că trăiesc o experiență controlată. De la aleea pavată la peștera cu tuneluri făcute de om, cu studioul fotografic (ca o peșteră, dar din ciment și luminată în culorile tari ale curcubeului) puțind a fum de țigară și singura grotă adevărată, pâna la spectacolul de cântat și dans. Adaugă la asta și un grup gălăgios de șapte chinezi cu ghidul lor care vorbea la porta-voce și îți faci o vagă idee.

Pozând contra cost.

Lucrurile nu se îmbunătățesc nici mai târziu. Ca să vezi cel mai mare copac banyan trebuie să plătești și să te învârtești pe alei întortocheate (feng-shui în practică) până când ajungi, în fine, să îl vezi înțărcuit. Asta e bine, pentru că chinezii l-ar omorâ, călcându-i în picioare rădăcinile, în dorința lor de a-și face poze cu el.

Pe lângă copac mai sunt și alte lucruri de văzut, construite special acolo ca să mai ai și altceva de făcut și să nu te simți înșelat că ai plătit atâția bani doar ca să vezi niște dealuri. Da, am plătit o grămadă de bani ca să văd grădinile și templele din Kyoto, dar aici am senzația de construcție masivă, un parc distractiv al naturii, unde nu poți să asculți cântecul păsărilor din cauza muzicii din difuzoare.

Pe drumul spre casă trecem pe un pod. Pe malul râului este un camion în care zece oameni încarcă bărci făcute din bambus adevărat, de-alea de care trebuie să le împingi cu o prăjină, fără motoare care să-ți înece sunetul apei, alea care te duc în mijlocul apei și te poți bucura de tot ceea ce vezi în jur. Aș fi vrut să mă plimb într-una din astea... sunt frustrată de prețurile turistice pe care trebuie să le plătim, de bugetul în care trebuie să ne încadrăm, de faptul că nu am posibilitatea de a comunica direct, ci prin intermediari, că nu pot să-mi plănuiesc ziua așa cum aș vrea... și mă uit la peisajul din jur, la ceața care le leagă pe toate,

răsuflu adânc ... și trec și eu podul: e doar în capul meu. Nu vreau să mai merg în nici o călătorie pe râu, bambus adevărat sau nu, bugetul poate fi ajustat, e bine să ai pe cineva care să-ți prezinte opțiunile. Și așa se face că nu ne-am mai dus în nici o altă croazieră pe râul Yulong.

În timp ce ei stau în vârful patului și lucrează pe computere, eu plec cu aparatul foto. Plouă când și când. Încerc să găsesc un pic de adevăr, un eveniment normal. O femeie bătrână mă urmărește și-mi face semn să-i fac o poză. Era toată numai un zâmbet în timp ce vorbea în limba ei, dar a pozat așa.

După asta m-a luat de mână, degetele ei osoase strângându-mă destul de tare. M-a condus sub scara exterioară a unei case, unde un bătrân făcea focul. Ea a scos niște scăunele minuscule și mi-a făcut semn să mă așez. Vorbea într-una și gesticula. A deschis ușa și mi-a arătat mândră motocicleta fiului ei. Apoi a continuat pe un ton plângăreț. Din ceea ce am înțeles fiul ei locuia în casa mare, în timp ce ea și soțul ei sub aceste scări și că le era foame (tot își ducea mâna la gură cu degetele strânse apoi făcea un semn de nu). În acel moment a venit un bărbat tânăr ținând de picioare doi pui vii. S-a uitat la mine fără să mă bage în seamă. Bănuiesc că nu eram primul turist pe care îl găsea așezat acolo. Totul s-a schimbat în femeie, spatele i s-a îndreptat, vocea i-a devenit veselă. Când fiul a dispărut în casă, a redevenit cea de dinainte. Bătrânul nu avea nici o lumină în ochi, iar atitudinea lui a rămas neschimbată...am plecat.

Este dimineața devrerme și suntem gata de plecare. Taxiul este afară și ne așteaptă. Trecând prin holul hotelului ne luăm rămas bun de la persoana care doarme acolo. Este încă întuneric și ceață. În spatele Palatului Lunii este o lumină care mă transportă într-o poveste: dealurile sunt niște momâi uriașe adunate în jurul focului spunând povești.

Și sunt fericită: pentru o clipă am văzut adevărata față a locului.

Ceață și zgârie nori

Zburăm de la Guilin la Guangzhou/ Canton. Tot ceață și frig. Luăm metroul și apoi mergem 3 km până la hotel. De fapt nu e chiar hotel, ci niște camere cu o mică bucătărie (dar fără ustensile). Aici aerul condiționat nu are căldură, așa că dormim la 15 ˚C cu toate hainele pe noi. N-am nici un interes să vizitez orașul, îmi ajunge cât am văzut din mers. Clădirile sunt moderne, ritmul este relaxat, limba este cantoneză și nu mandarină, așa că nu prea se simte a fi China. Dar asta nu e adevărat și pentru oameni. Mă simt ca și cum totul ar fi vina mea. De ce întreb care este butonul pentru căldură? Nu e nevoie de căldură! De ce cer mai multe pături? De ce am un computer Apple? Rețeaua lor de internet nu funcționează cu asta (nu este adevărat, dar nu recunosc că nu știu să potrivească lucrurile).

Nu contează, stăm în casă și ne facem școala. Vom ieși în final să vizităm muzeul Nanyue, creat pentru mormântul unui împărat. Au dat peste el pe când săpau pentru metrou și s-au hotărât să-l facă muzeu. Când a murit împăratul l-au îngropat în jad, de-adevăratelea; era îmbrăcat într-un costum făcut din plăci mici de jad cusute împreună cu mătase roșie ca să nu putrezească. Avea și o mulțime de discuri de jad, de diferite dimensiuni, pe față, pe spate, în sicriul interior, în cel exterior și tot așa.

Poza de pe perete arată costumul și discurile așa cum au fost găsite.

Erau sculptate cu niște buline ce păreau că se rotesc și am glumit că astea sunt probabil primele CD-uri (având în vedere că deja fusese inventat de chinezi, tot ceea ce au descoperit europenii mai târziu).

Capul lui se sprijinea pe o pernă umplută cu perle și în gură avea o altă punguță! Te gândești oare cum era viața lor când încă mai trăiau?

Mai erau o mulțime de exponate: inelul lui, centura și catarama, toate având o explicație lungă despre ce înseamnă și ce reprezintă desenele. Este un muzeu bun.

În cercul interior este un dragon iar pe labele din față stă o pasăre foenix. Cozile lor formează modele de nori în cercul exterior. Acesta este blazonul împăratului Wei.

Un singur lucru nu l-am făcut, deși ar fi trebuit: să mâncăm mâncare cantoneză. Așa că nu știm ce gust are dim-sum ca la mama lui acasă, dar ceea ce am mâncat, a fost gustos.

În Guilin s-a întâmplat ceva care m-a făcut să zâmbesc la eforturile de a schimba oamenii (o fac doar dacă vor). Este miezul nopții. Sunt lumini pe stradă, dar nu trece nici o mașină. Blocurile sunt întunecate. În spatele lor curge râul. Este liniște. Și deodată, un cocoș cântă ora tare și clar: cu-cu-ri-guuuuuuu. Da Guvern, ai puterea să muți oamenii pentru că îți face plăcere, să-i faci să locuiască în cutii de chibrituri, să muncească la servicii care-i costă sănătatea doar pentru puțin mai mulți bani, dar lor tot le e dor de casa lor de la țară și de libertatea care vine cu ea. Nu-i poți opri să crească pui pe balcon!

Ca să ajungem în Hong-Kong trebuie să luăm trenul. E caraghios să treci prin vamă cînd de partea cealaltă este aceeași China. Am senzația că doar se prefac că aici este graniță, au așteptat atâția ani ca să-și primească insula înapoi, ce mai contează încă treizecișiopt?

Metrou, autobuze etajate, zgârie-nori. Sunt oameni peste tot, cumpărând lucruri roșii și având în brațe flori proaspete pentru Noul An Lunar. La intrarea în hotel sau bancă sau orice clădire publică sunt mandarini cu fructe lipite în crengile lor.

Străzile s-au transformat în piețe: fructe, legume, carne, haine, pantofi, obiecte, eșarfe, un talmeș-balmeș, despicat din când în când de câte un tramvai.

Noi facem cumpărături de mâncare, pentru că am citit că toate vor fi închise.

Garsoniera noastră este atât de mică, aproape cât o cameră de hotel, dar încăpem cu toții. Totul este ergonomic și integrat, încât Maria a devenit interesată în case mici. Avem mașină de spălat, un balcon, și în ciuda umidității crescute, rufele noastre sunt uscate dimineața. N-avem prea mult timp, așa că ne lăsăm conduși de Mihai. Luăm un autobuz și călătorim pentru jumătate de oră admirând orașul de la etaj. Apoi mergem pe lângă banca asta, apoi pe lângă cealaltă bancă

aici e o biserică, una englezească,

a și apoi o coadă de o oră ca să ne suim în tramcar. La început era o coadă ordonată, până a intrat în clădire și atunci a început să semene cu o grămadă dezordonată de rugby, între albi, care păstrau ceva distanță între persoane, și chinezi, care se împingeau oriunde vedeau un spațiu liber. Ei au intrat înaintea mea în vagon.

Șinele se cațără pe munte și poți vedea, deși scurt, nenumăratele clădiri înalte și golful. La capătul celălalt cobori într-un mall etajat care are sus o terasă pentru priveliște (trebuie să cumperi bilet). Din nou am sentimentul că mi se oferă o experiență controlată, de la nimicurile de pe margine până la scări. Dacă mergi pe scara rulantă poți să vezi priveliștea, dar nu și de pe oricare etaj, unde ferestrele sunt acoperite de uriașe reclame translucente. E la mintea cocoșului că nu te pot lăsa să vezi din mall, înseamnă că terasa n-ar putea justifica un bilet cu un preț atât de mare.

Afară burează, dar norii nu sunt atât de jos încât să nu putem vedea, măcar parțial, ce e atât de nemaipomenit. Și dacă te sprijini de balustradă și te uiți în jos, poți să simți aerul încălzit de clădire, cum îți suflă în față.

E mai plăcut să coborâm de acolo, pe alei unduite, printre case scumpe, intersectându-ne cu tramcarul și privind la niște papagali albi sălbatici cum se hrănesc.

Seara ne-am dus să vedem parada. Strada e mărginită de un gard și un strat de vreo 3 oameni pe toată lungimea lui. Copiii noștri se suie pe rând pe un stâlp cu diametrul de 10 cm, pe umerii tatălui lor, pe vârfurile proprii și până la urmă, se înghesuie cu toată lumea la grămadă, câștigând centimetru cu centimetru până la gard.

În fața noastră își demonstrează talentele oameni din diferite țări: chearleaders de la echipa de fotbal american St. Louis Rams, un grup de dansatori din Moldova, săritori cu coarda, oameni pe picioroange, platforme mobile și purtători de dragoni.

A fost nevoie de un talent desebit ca să ajungem acasă întregi și fără a fi călcați în picioare. A trebuit să ne ținem strâns de mâini ca să nu ne pierdem.

Artificiile le vom vedea de pe terasa blocului nostru. Le vedem parțial, din cauza unor clădiri, dar în schim vedem toate bărcile așezate în semicerc ca să le privească

Deși ne plac artificiile, cele de aici nu ne impresionează. O mulțime de zgomot și de fum care plutește în sus spre munte și nu te poți bucura de una, că explodează alta.

Înainte de plecare vizităm Centrul Spațial, unde Ioan, și nu numai el, și-a petrecut o mare parte din timp citind despre și jucându-se cu o mulțime de lucruri pe care le-a învățat la școală. Ne-am mai plimbat un pic pe străzi, admirând faleza și locurile și apoi e timpul de feribot. Ieșind din Hong Kong trebuie din nou să trecem prin vamă.

Macao a fost o surpriză plăcută cu scrisul lui în portugheză. O altă ștampillă în pașaport și ne așezăm la coadă la taxi, dar am luat în schimb autobuzul, pentru că a venit mai repede și puteam să economisim niște bani. Este o metodă foarte bună să vizitezi orașul din autobuz și cu siguranță am văzut ceea ce avea mai bun, mai ales că am mers la ora la care aprindeau luminile la cazinouri. Părea strada principală din Las Vegas, doar mai mare și mai frumoasă.

Nu știam când trebuia să coborâm, așa că urmăream cu mare atenție anunțurile stațiilor, scrise și citite: portugheză, cantoneză, engleză și mandarină. (Asta nu e tot timpul: a doua zi, când știam unde eram și unde trebuia să coborâm, șoferul a pus anunțurile doar in mandarină, doar ca să mă enerveze.)

Hotelul nostru este ascuns printre copaci și are vedere spre un mic golfuleț. Holurile și camerele au pereții acoperiți până la jumătate cu faianță pictată de mână. Dar în camere nu e mai cald decât afară, 17 C.

Vizitând Macao m-am simțit ca și în Europa. Clădirile, străzile pietruite.

Mulțimile însă sunt asiatice, ca și decorațiile de Anul Nou.

Am vizitat Senatul Leal (numele îi vine de la faptul că deși Portugalia s-a aflat sub dominație spaniolă pentru un timp, Macao a continuat să arboreze steagul portughez),

ceva biserici, o casă a unui magnat din timpuri vechi în care se puteau observa mai multe stiluri arhitectonice

și muzeul. Ultimul prezenta istoria celor două civilizații, asiatică și europeană, cum s-au întâlnit, crescut separat în prezența celeilalte și s-au amestecat, din punctul meu de vedere, foarte puțin. Expoziția a fost foarte bine prezentată.

Cum pășești în afara zonei turistice ai să vezi blocuri vechi, într-o stare deplorabilă, cu gratii ruginite și vopseaua sărită. Sunt construite pe un pământ foarte scump și totuși (sau poate de-aia) nu sunt îngrijite.

Vedere prin gaura pentru tun din fortul Macao.

Terminând cu obiectivele culturale, ne-am lăsat din nou purtați de mulțime pe străzi,

gustând din bucătăria macaneză: o băutură de crizantemă (pentru mine avea gust de limonadă cu miere), tarte cu cremă de vanilie, mușchi de porc prăjit în ulei și jeleu de carne tocată uscată cu condimente dulci sau sărate.

Deeeeci China...afară-i vopsit gardul, și-năutru-i leopardul (sau dragonul). Dacă ar trebui să aleg un cuvânt care să îi caracterizeze oamenii, ar fi Datorie. Combină asta cu un comportament comunist, că ei au întotdeauna dreptate și că locul ăsta e al lor, și deja mi se face frică să mă gândesc că există o populație chineză crescândă în fiecare oraș mai mare al lumii. Chiar trebuie să-ți atrag atenția că nu am văzut NICI MĂCAR O uniformă militară în orașele pe care le-am vizitat?

E de speriat și îngrijorător!

Sunt diferențe enorme între China rurală, unde orezul mai este cultivat de mână, și părțile mai moderne unde poți cumpăra orice deja împachetat.

Mergând la piață.

Pe măsură ce crește venitul, crește și clasa de mijloc și afacerile care o servesc. Călătoresc în număr din ce în ce mai mare, pentru început în propria țară, apoi în străinătate.

Dacă ar fi doar China pe lume, nu mă îndoiesc că în câțiva ani Hong Kong și Macau ar avea dreptul să vorbească doar mandarina. Dar pentru că lumea e făcută din mai multe țări, cred că vor continua să vorbească mai multe limbi.

Miere solidă cu fagure.

Temple și Școală

2012-02-07T11:02:00.001-05:00

Ca părinte care își școlește copiii acasă in statul New York, trebuie să raportez de patru ori într-un an școlar despre ceea ce învață. Aceasta este legea. Cum se califică o vizită la complexul de temple Angkor Wat ca școală? În raportul meu încep întotdeauna cu cititul. Trebuie să citească panourile cu informații despre locul respectiv,

plus ce îi mai pune mama lor să citească dintr-o carte. La asta se adaugă și poveștile de Ramayana și Mahabharata, pentru că ele sunt sculptate în bazorelief de jur împrejurul templului Angkor Wat. Pentru scris trebuie să își consemneze evenimentele în blog sau în jurnalul personal. Vocabularul este îmbunătățit când găsesc cuvinte precum apsara (care înseamnă dansatoare)

sau baray (un rezervor mare de apă). Iar discursul, în conversațiile cu bunicii pe Skype sau cu străinii când sunt întrebați ce au făcut astăzi.

Urmează Studii Sociale. De obicei acest subiect este împărțit in Istorie și Geografie. Dacă vorbim doar de templele din complex, trebuie să începem cu Jayavarman al II-lea (varman înseamna scut în Sanskrită — Vocabular) care a fost un prinț khmer ce se întorcea din Java în jurul anilor 800 d.C. A cucerit niște state care se certau între ele, s-a declarat Rege-Zeu al Kambujei si s-a stabilit în zona Roluos. Așa cum ne demonstrează istoria multor culturi, sunt oameni care se luptă pentru pace, și fiii lor care construiesc monumente magnifice pentru era lor (David și Solomon, regii din Hampi). În cazul nostru a fost un nepot care a început să construiască în onoarea bunicului lui. Pentru că în mitologia hindusă și budistă muntele Meru este miezul tuturor lucrurilor din univers, așa a construit și el templele, ca o piramidă etajată. A construit in Roluos, dar și in Angkor.

La un moment dat capitala s-a mutat la Angkor si fiecare rege a construit la rândul lui mai multe temple. Într-un fel sunt toate la fel, dar diferite în mărime, în detalii, în semnificație (Artă).

Apoi vine rândul Matematicii. De câți oameni ai nevoie ca să construiești ceva de dimensiunile astea? Dacă un om lucrează 8 ore pe zi, 10 zile ca să sculpteze o față de Buda, câte zile trebuie să lucreze 250 de oameni pentru 700 de fețe? Câte blocuri de piatră crezi că sunt în această gopura (acoperișul- vezi Hampi)? De-adevăratelea, poți să transformi un templu în matematică simplă, algebră, probabilitate, orice, dacă-ți pui mintea!

Ajungem la Știință. De ce sunt toate așa negre și verzi? Licheni (Biologie).

De ce mai crește mușchi în interior? Umiditate, lumină indirectă și de aici poți ajunge la Atmosferă și Fizică. Cum pot rădăcinile să distrugă o clădire? Fizică — mecanică. De ce crește copacul deasupra clădirii? Acolo a găsit un loc fertil.

De ce unele bazoreliefuri sunt mai șterse? Eroziune, ploaie acidă—Chimie.

Dar altele de ce sunt lucioase ca si obsidianul (Geologie)? Pentru că oamenii le-au atins pentru noroc (Chimie, Studii Sociale).

Limbile străine sunt exersate. Sunt atât de mulți francezi care vizitează Cambodgia! OK, copiii noștri nu vorbesc franceza, decât împinși de la spate, dar o înțeleg. E suficient că le-a stârnit interesul și acum fetele noastre citesc pe cont propriu fie cărți, fie broșuri. Și de asemenea recunosc chineza, japoneza, coreeana, spaniola, italiana, portugheza, rusa și germana. Întreabă orice față caucaziană de unde este și răspund mândri la rândul lor Din România!

Arta, pe lângă faptul că e recunoscută și comparată cu ceea ce au văzut în alte țări, este pusă în practică prin făcutul fotografiilor, filmat, desenat (inclusiv desene animate pe computer!).

Artă înrămată!

Arhitectură.

Ai putea spune că pietrele nu fac muzică și ai avea dreptate. Totuși, am găsit muzică. Am avut profesorul nostru personal pentru drâmbă. E făcută din bambus (mă face să mă gândesc la instrumentul de curățat cartofi), o ții între buze, gura devine o cameră de rezonanță în timp ce faci drâmba să vibreze cu degetele. Ne-am distrat o mulțime cântând la ea.

În apropierea templelor erau grupuri de 4-8 oameni care cântau muzică tradițională khmeră, oameni care supraviețuiseră exploziei unei mine. Instrumentele lor erau variații de tobă, xylofon si flaut, iar ritmurile erau rapide. De ce sunt atât de mulți oameni, chiar și copii, mutilați? Pentru că Khmerii roșii au căutat și obținut puterea și au omorât aproape jumătate din populația țării. Când țările vestice au aflat, s-a pornit o bătălie politică multinațională, unele ajutându-i altele fiind împotriva lor, toate urmându-și interesele proprii de extindere a influenței politice și pentru dezvoltare economică. Și așa se face că Khmerii Roșii au pus mine, Statele Unite au aruncat bombe, China, Vietnamul și alte țări au folosit teritoriul Cambodgiei pe post de câmp de luptă. Nu există nici o evidență unde să cauți aceste bombe. Poți doar să le vezi rezultatele.

Sănătatea este un alt subiect care poate fi predat. Sunt lilieci care trăiesc în unele gopura. În apropiere locuiesc porumbei și maimuțe. Câteodată îi găsești morți. Nu-i atinge, nu știi de ce boală au murit!

Cum știi că sunt lilieci? După miros și după sunetele de frecvență înaltă (Biologie). Bea multă apă, pentru că e cald și nu vrei să te deshidratezi, pune-ți pălăria ca să nu faci insolație, stai la umbră.

Educația fizică este îndeplinită de nenumărații pași ca să ne cățărăm în vârful templelor și de distanțele lungi ca să ajungem acolo.

Asta e tot. Nu urmează textul din manual, dar este integrat și în majoritatea timpului distractiv.

Mi se cere să semnez si să datez raportul:

Am acoperit cel puțin 80% din materialul planificat.

Ileana Ruxandra Dascălu 3 feb.2012

P.S. Acesta nu este un raport adevărat. Copiii urmează lecțiile pentru Matematică și Știință după manuale adevărate, Ioan având în plus și Logică. Au muncit din greu timp de trei vacanțe de vară pentru a înainta în școală și și-au terminat celelalte subiecte chiar înainte de călătorie.

India, dragostea mea

2012-01-26T12:42:00.000-05:00

“Cât vrem să stăm în India?” Nu știam. Două săptămâni ca să vizităm Triunghiul de Aur păreau insuficiente, dar vom rezista oare cinci săptămâni?

Qutub Minar, Delhi

Cunoscuții care au vizitat India ne-au dat mesaje mixte. Instinctul îmi spunea să aleg ultima variantă.

“De ce mă ajutați?” l-a întrebat Mihai pe șoferul de taxi care ne oferea o convorbire telefonică gratis cu hotelul nostru din Agra. “Sunteți oaspete în țara mea, este datoria mea să va simțiți bine!” a venit imediat răspunsul, ca din cartea “Enjoying India” de J.D.Viharini. Atunci nu l-am crezut. Un om la 50 de ani, slab, cu riduri, păr scurt negru, plover negru, cu o cămașă cărămizie, pantaloni negri. Numele lui este Juned și este musulman. Două zile de aici înainte ne va spune care sunt opțiunile noastre, ce e mai bine, ce mai e de văzut în Agra. Iar la sfârșit ne va întreba ce vrem noi să facem. Nu m-am simțit păcălită în nici un fel, chiar am avut o experiență plăcuta.

Ochii mi s-au deschis: sunt oaspete în această țară! Eu am ales să vin aici și să văd lucrurile minunate.

Fathepur Sikri, Agra

Deci, n-ar trebui să judec! Citind din carte înțeleg o mulțime de lucruri.

Jali de marmură translucentă cu simbolul justiției, la care se uita șahul atunci când judeca problemele supușilor.
Fortul Roșu, Delhi

În India este o ierarhie a societății, provenită din sistemul castelor. Se simte în privirea disprețuitoare a unei femei care pășește lângă o fată nu prea bine îmbrăcată, sau în faptul că servitorii (cei care fac curat în apartamentul pe care l-am închiriat în Delhi) nu se uită direct la tine și au mare grijă să nu-ți stea în cale. Fiecare persoană are un rol în această societate, asta este ceea ce știu, ceea ce strămoșii lor știau, iar ei doar repetă modelul, încercând să se adapteze într-o nouă ordine. Toată lumea lucrează din greu, fiul urmând tatălui. Judecând o situație, văd câteva metode diferite de a face acel lucru, dar asta ar elimina slujba cuiva, care nu știe să facă altceva și nici nu are banii să învețe o nouă meserie. Așa că omul care își rupe biletul în opt bucăți mici și-l aruncă pe jos, are grijă de măturător și de familia lui, îi dă de lucru. Poate că ar vrea să facă mai mult, dar dacă e prins, societatea îi va scădea rangul, vechile legături care l-au ajutat să-și găsească o slujbă, îl pot concedia și atunci familia lui va avea de suferit. Sunt prea multe și prea subtile regulile care guvernează această societate și pentru a o schimba, e nevoie de o dorință interioară, de educație și timp.

Vedem lumea prin ochii noștri și o comparăm cu ceea ce știm.

În centru ar trebui să fie zgârie-nori sau clădiri vechi, frumoase. Aici nu sunt nici unele, nici altele. Poate erau frumoase când le-au construit, dar acum, mucegăite și cu vopseaua scorojită...Da’ ce știu eu cum e aici în timpul musonului?

Casă în Vechea Goa

Oamenii ar trebui să locuiască în case. Aici dorm afară, pe stradă, în curtea templului, în ricșa care îi ajută să-și câștige traiul zilnic, pe căruța care le conține toată marfa.

Omul ar trebui să doarmă într-un pat. Aici folosesc saltele, o împletitură de sfoară pe o ramă de lemn, carton, rogojină, pământ.

Gunoiul stă în coșul de gunoi. Aici gunoiul este peste tot. În felul acesta vacile, caprele și maimuțele vor mânca toate cojile de banană, și frunzele, și cojile de pepene, păsările si câinii vor mânca orezul și firmiturile, iar resturile le vor mânca șobolanii și gândacii. Ciorile și ulii vor ajuta cu animalele moarte, așa că dacă te uiti cu grijă vei vedea că o mulțime trăiesc din acest gunoi. Aici este karma bună.

Dacă cineva are nevoie să se ușureze, folosește toaleta. Aici zidurile sunt un început bun. Deși sunt multe WC-uri publice gratis, relativ curate, dar câteodată nu sunt în apropiere și atunci și un câmp deschis e bun. Asta e valabil pentru bărbați și copii.

Dar după o vreme mă obișnuiesc, nu mi se mai par aiurea. Încep să văd oamenii. Aici e un frizer. N-are nevoie de multe: uneltele, un scaun și umbra unui copac. Vesel trăncăne în timp ce-și face meseria. Doi băieți ne depășesc cărând între ei o sacoșă cu vreo 12 l de lapte. Sunt de înălțimi diferite și este evident că e grea pentru ei, dar ei își schimbă locurile între ei și continuă. La un moment dat, doar unul o cară în spinare. Mai târziu un tînăr va lua sacoșa și băieții îl vor urma fără să încetinească.

Băieții se întorc de la templu, Hampi.

Aș putea să-ți spun despre omul care repară oale și cratițe lângă gard, stând în praf, sau despre fata îmbrăcată într-un sari verde, care întâmpină fiecare turist pe plajă, sperând să-l atragă în magazinul ei.

Sau în Goa, la intrarea în piață, un om repară sandale. Cu un ac și o ață groasă coase părțile una de cealaltă, apoi pune o picătură de lipici instant și fetița își primește înapoi sandaua.

Fete din Hampi.

Copiii... sunt iubiți. Cu intensitate. Ca bebeluși, toți, chiar și cei săraci, poartă brățări pe picior, care fac zgomot, ca să știi unde sunt. Și sunt machiați, să le facă ochii mai mari și să nu le facă rău demonii.

Poarta Indiei, Delhi

Dacă încep să plângă, adulții încep și fac fețe, îi gâdilă, încearcă să-i facă fericiți și să uite de lucrurile rele. Sunt îmbrățișați, sărutați, purtați în brațe și pălmuiți. Și după plânsete și țipete de amândouă părțile, totul e înapoi numai iubire.

La școală poartă uniforme.

Excursie cu școala la muzeul arheologic din Hampi.

Școlile sunt de fete sau de băieți, așa e societatea. Bărbații sunt vizibili, stau afară, la taclale, fumează, beau ceai.

Piața din Fortul Cochi

Sunt amici, se țin după umeri, se îmbrățișează, se țin de mână, sau se joacă în piscină. Toate astea sunt momente trecătoare într-o zi, camaraderie adevărată, iar nu gesturi cu înțeles dublu.

Detaliu cu viața de zi cu zi, templul Somnathapura, Mysore.

Cuvintele nu-mi ajută să spun cât de frumoase sunt femeile indience cu sari-urile lor, cu fardurile lor, cu toate brățările de mâini și de picioare, cu toți cerceii, cu toate inelele de mâini, de nas, de picioare. O față nu e completă fără bindi, un bulină mică lipită peste cel de-al treile ochi.

Vizitând templul Bahai.

Merg cu capul sus, singure sau cu prietenele, elegante sau cărând o boccea pe cap.

Mysore.

Și ele au societatea lor închisă,

La lăut, Kerala.

și munca, grea de cele mai multe ori: gătit peste foc de vreascuri, spălatul rufelor la râu.

Maria a fost surprinsă ținând mâna acestei femei să o simtă aspră și tare. Arăta ca o prințesă pe dinafară.

Qutub Minar

Ospătarul francez se mândrește cu abilitatea lui de a-ți servi prânzul în exact o oră. Americanul va fi fericit cu orice ospătar care îi aduce cât de repede ce a comandat. În India.... e pe vine. M-aș putea supăra, dar aleg să mă ridic și să-mi iau singură sarea sau meniul, ei nu se supără. Iar atâta timp cât mâncarea este fierbinte, nu mai contează că a durat jumătate de oră.

Mâncarea indiană este minunată, dacă îți place iute. Problema mea este că după prima îmbucătură, când simt diferite arome, gura-mi amorțește, și dacă mănânc pui sau altă carne, nu pot să-mi dau seama, totul e iute. Ochii îmi lăcrimează, nasul îmi curge. Nu contează dacă e curry sau altceva, au o mulțime de mirodenii și sunt balansate de pâinile cu care servesc mâncarea: naan, ciapati, porota. Ultima am încercat-o într-un restaurant mic din Kerala (pronunțat Cherla) unde eram singurii clienți la ora respectivă. Șeful de sală și bucătarul se învârteau în jurul nostru să vadă dacă ne place ce au gătit pentru noi, să-mi aducă iaurt ca să-mi treacă iuțeala. A doua seară au avut grijă ca mâncarea mea să nu aibă nici măcar un ardei iute. Ai auzit vreodată de lasi cu lămâie și ghimbir? E minunat. Sau de banane prăjite cu înghețată?

Restaurantul Greenix Village.

La sfârșitul mesei, când îți aduc nota de plată într-o cutie ca de argint, îți aduc și somb, semințe de chimen învelite în zahăr, care-ți lasă un gust de prospețime în gură.

Dacă vrei să-ți gătești singur mâncarea trebuie să mergi la piață. Ai să găsești toate bananele la un loc,

Piața din Mysore

restul fructelor în alt loc, mirodenii, uscate sau proaspete, la stânga, orezul și lintea la dreapta, legumele lângă banane.

Dacă mănânci carne, s-ar putea să devii vegetarian după ce vezi piețele indiene. Vita, porcul, atârnă în cârlige la umbră, cu muște în jurul lor. Vrei pui? Alege unul din cușcă. Unul viu e în jur de 200 de rupii (12 lei noi). În mai puțin de cinci minute este jupuit și eviscerat, îl vrei întreg sau bucăți mici?

Dacă vrei să cumperi ulei, sau făină, sau altceva, trebuie să renunți la ideea că le poți găsi pe toate în același loc. Sunt o mulțime de magazine mici, toate vânzând aproximativ aceeași marfă, la prețuri ușor diferite. Și dacă nu mai au aici, sigur găsești în altă parte.

Dacă nimerești într-o vineri, este piață de flori: lanțuri de crăițe,

ghirlande de trandafiri și ranunculus,

Moșulețul voia neapărat să fie în poză!

văluri de pus peste coc din flori de salcâm sau tuberoze, care-ți întorc capul cu mirosul lor. Dar cartea mă avertizează că nu am voie să miros florile. Indienii consideră că mirosindu-le, le prihănești. Aș spune: aiureli, dar altceva mă îndeamnă să cred: o femeie mânca așezată pe trotuar și-și ferea mâncarea de priviri cu o umbrelă, iar un vânzător de porumb copt nu m-a lăsat să fac poză.

India e atât de diversă, atât de diferită dintr-un loc în altul. Și în ciuda diferitelor limbi, sau obiceiuri, sau religii, e aceeași.

Pe jali sunt legate nenumărate fire roșii, rugăciuni către un sfânt sufi, pentru a avea copii.
Fathepur Sikri, Agra.

Sunt atât de multe lucruri care mi-au făcut plăcere

Jantar Mantal, centru astronomic, Delhi.

Felul meu de plajă! Cherai (se pronunță Cerai), Insula Vypeen.

și despre care aș vrea să aflu mai multe...

Mohiniyattam, însemnând dans al unei fete frumoase.
Greenix Village, Fort Cochi, Kerala.

Dar acum trebuie să spun La revedere. Vameșul indian ne întreabă o mulțime de întrebări, una după alta, în stil indian: unde am fost, cât am stat în India, ce am vizitat, unde ne ducem, mirându-se ce vacanță lungă avem, de ce nu sunt copiii la școală, ce facem ca să trăim. În același timp își făcea treaba verifica viza, fețele noastre, ne ștampila pașaportul. Al meu este ultimul. Se uită la mine, se uită în pașaport, apoi din nou la mine și spune:

“Arăți a indiancă.”

“Dhanyavad, mulțumesc!”

Namaste India! Sper să te mai vizitez!

Conducând prin India

2012-01-22T05:58:00.000-05:00

Să-ncepem cu începutul: conduc pe cealaltă parte! E o moștenire britanică și la început trebuie să te gândești de două ori, și în oglindă. Obișnuiai să schimbi vitezele cu mâna dreaptă, acum trebuie să o faci cu stânga. Dar după o vreme te obișnuiești și e mai ușor.

Vechea Goa

În apropiere de mormântul lui Humayun.

Drum înseamnă o zonă specială pentru trafic. E o cale de a te muta dintr-un loc într-altul. Poți să găsești autostrăzi excepționale, cu benzi și bandă de rezervă. Pe panourile publicitare poți citi: Ești în siguranță când conduci între linii (respecți banda) și multe mașini vor încerca să stea între aceste benzi albe. Dar nu toată lumea. Vei găsi vreun șofer de tuk-tuk care s-a săturat și va încerca să se strecoare printre, claxonând în stânga și-n dreapta. Și în timp ce mașina merge și te gândești ce bine e, traficul încetinește și-ți dai seama că e un polițist adormit (așa le spun indienii acelor gâlme de pe asfalt, care te obligă să încetinești). Ăștia sunt foarte eficienți și atât de frecvenți, încât nu poți să depășești limita de viteză (de care oricum n-am văzut).

Sunt tot felul de drumuri. Unele cu gropi și asfalt care se sfărâmă. Sau fără asfalt.

Astea sunt foarte aglomerate. În oraș poți să vezi mașini, autobuze, camioane, motociclete, tuk-tuk-uri, biciclete și vaci în același timp, într-un spațiu restrâns.

Mergând spre Taj Mahal, Agra.

Și ghici cine are prioritate?....Hai, spune....Da, vaca! Ea se va îndrepta încet spre următoarea grămadă de gunoi. După ea, are prioritate cel mai mare: autobuzul față de camion, camionul față de mașină, ultima față de ricșă. Sau are prioritate cea mai sprințară: mașina. De ce nu motocicleta? Șoferii lor conduc încet. Sunt singurii care poartă cască, dacă o poartă, iar în spatele lor sunt fie încă doi oameni, sau un copil și o femeie îmbrăcată în sari, stând într-o parte.

Un copil, un bărbat, o capră și o femeie!

Deja știi că toată lumea claxonează și pe majoritatea vehiculelor este scris ¨Te rog claxonează˝. Ca și fluieratul polițistului francez, claxonul este un limbaj în sine. ˝Sunt în spatele tău/ Vreau să te depășesc˝ și cealaltă mașină claxonează înapoi, spunându-i ˝E-n regulă, du-te˝. ˝Deja te depășesc, dă-te pe stânga!˝ ˝Atenție toată lumea!˝ ˝Stai acolo și nu te băga!˝ Sunt sigură că poți să găsești și alte traduceri. Cred că le place să claxoneze. Erau o mulțime de mașini și motociclete așteptând să se schimbe semaforul. Un șofer ne face semn să traversăm și ne grăbim ( nu știi niciodată) și până să ajungem pe partea cealaltă deja claxonau, ca și cum noi eram cei care îi țineam pe loc. Hm!

Fortul Roșu, Delhi.

Cărțile de călătorie îți recomandă să angajezi o mașină cu șofer, pentru că el știe drumurile și limba și e obișnuit să conducă pe partea cealaltă. Câteodată e o persoană calmă, care va aștepta o ocazie să depășească. Câteodată nu, și atunci vei avea parte de claxoane și vezi cum se apropie cei de pe sensul opus, te tragi pe stânga ca și cum ai putea face mașina mai subțire, îți ții respirația și te rogi să nu ai un accident, dar tot ai ochii deschiși. Când realizezi că mai trăiești, revezi filmul ultimelor secunde și-ți dai seama că toată lumea a făcut loc, trăgându-se pe laterale. Și începi să respiri din nou, până data viitoare.

Insula Vypeen, Kerala.

Traficul urmează alte reguli, nu cele pe care le știi, cea mai utilizată fiind: să nu te oprești. Atâta timp cât te miști ești în regulă. Trebuie să judeci rapid situația și să te poziționezi în spatele unor mașini care au probabilitate scăzută de oprire (nimeni n-a auzit de semnalizare, poate doar cu mâna). Dacă nu vine nimic pe contrasens, întreaga stradă devine cu sens unic, cu depășiri multiple. O motocicletă tot va fi obligată să meargă pe margine, totul revenind la normal numai pentru un autobuz sau un camion. Autobuzele vor opri, dar numai pentru scurt timp, așa că trebuie să fi rapid, să sari pe scară și să te miști repede înainte, ca și cei din spatele tău să se poată urca.

În Delhi, unde erau cam 16 C, n-am înțeles de ce indienii insistă să aibă ferestrele deschise. În Goa, la 35 C mi-am primit răspunsul: dacă nu ne mișcăm, aerul nu se mișcă, și atunci simțim transpirația picurând pe diferite părți ale corpului. Poate le place aerul proaspăt!

Autobuzele sunt de toate formele și dimensiunile. Cel mai ieftin este Hrănitorul metroului, cel care transportă oameni la și de la stația de autobuz la metrou. Arată ca și cum urmează să decedeze în orice minut, învechit, cu gratii, cu băncuțe pe care încap doi copii. Celelalte autobuze arată mai bine și unele au chiar aer condiționat (astea sunt mai scumpe)

Șoferii le împodobesc cu semne ale religiei lor: poze de zei hinduși, roți de rugăciune, cruci, ceva scris în arabă, toate cu o ghirlandă de flori. Un autobuz avea toate religiile!

Se apropie Crăciunul!

Autobuz în Goa.

In Kochi, au nume ca și Succes sau Vijey

In Fort Cochi

Autobuz în Goa.

In Goa mașinile au sub bara de protecție frontală o lămâie și câțiva ardei iuți.

E plăcut să mergi într-un tuk tuk sau ricșă. Nu merg mai repede de 40km/h și ai timp să observi lucruri în jurul tău. Și ele sunt decorate cu inimioare pe tavan și franjuri, chiar și pe volan. Unele au uși de plastic, rulate, în caz că plouă. Doisprezece oameni pot să încapă în ea, inclusiv șoferul, deși nu pot să pricep cum.

Pe căruț este o țeavă uriașă de metal iar motocicleta duce o fereastră și o bucată mare de placaj.

Am ales să angajăm mașină cu șofer pentru că ar fi fost prea stressant să conducem noi. Șoferii nu știau întotdeauna drumurile, chiar dacă erau semne mari spunându-le pe unde să o ia, și noi aveam harta pe iPhone, ei tot se opreau să întrebe un trecător.

Poate nu e foarte diferit de condusul în România, dar ai conduce în India?

Capitala Indiei

2012-01-14T12:23:00.022-05:00

Vă plac șalurile? Doar câteva?

Dacă mi-a plăcut în Delhi? La fel ca și proprietarul acestei bocceluțe, a trebuit să-l iau cu totul.

Am fost impresionată de aeroport, de calitatea drumurilor, arăta mult mai bine decât Katmandu. Uitându-mă la apartamentul pe care voiam să-l închiriem: podea de marmură, camere spațioase, un balcon mare... nu m-am mai gândit la autostrada din fața noastră. Plătisem deja banii când mi-am dat seama că în timpul nopții dărâmau clădirea de lângă noi, cu un buldozer care hrănea cu moloz o coadă lungă de camioane. Salvarea îmi e în dopurile de urechi, pe care le voi purta zilnic.

Dimineața mă uit pe fereastră: un om doarme pe un pat improvizat, acoperit cu șalul. Ceilalți muncitori vin unul câte unul, înveliți în pașminele lor, stau pe vine și vorbesc în timp ce fumează. Pe la 9 vor începe să lucreze: cu un drug de fier unul din ei va disloca parte dintr-un zid de cărămidă, altul va separa cărămizile, altul le va curăța curăța de mortar și le va pune pe cele bune într-o grămadă. Doi dintre ei vor lua barosuri și în ciocănituri ritmice vor transforma o podea de ciment în moloz și rețeaua de fier forjat. Încă doi stau lângă ei, privindu-i în timp ce așteaptă să le ia locul. Asta este ce fac toaaaată ziua: dezmembrează clădirea bucată cu bucată. În timpul nopții un camion va veni si-l vor încărca cu mâna toate cărămizile, pentru a fi refolosite în altă parte. Intr-o altă noapte buldozerul se va întoarce să dărâme ceea ce oamenii n-au putut, să sape o groapă în care să împingă resturile de cărămizi și mortarul. Un om va dormi lângă grămada de fier forjat recuperat, și mâine totul începe din nou. Până la sfârșitul săptămânii au desfințat un etaj dintr-o clădire de 30/12m. Nici măcar nu știu dacă sunt aceeași oameni, de la distanța asta arată la fel: scunzi, negricioși, slabi, îmbrăcați cu bluze cu mâneci lungi și pantaloni lungi, cu un șal subțire care poate fi folosit ca turban, pătură, izolator, față de masă, sac și tot așa.

Adevărați eroi!

Încercând să ne croim drum spre stația de autobuz, observ că pe cealaltă parte a blocului nostru construiesc. Cărămizile sunt cărate cu spatele, mortarul e amestecat pe podea cu o sapă și transportat pe cap la zidar. Singurul zgomot specific construcției este cel de la fierăstrăul cu care taie marmura gri.

Adăugați la astea și praful de la mașinile de pe autostradă, cel de sub autostradă, cel dintr-un vechi spațiu verde și veți putea înțelege de ce când ștergeam masa buretele era noroios.

Timpul nostru în Delhi este limitat și deja ne-am ales ce voiam să vedem. Fiecare monument merită un articol cu fotografii și ne-am simțit bine când le-am vizitat. Dar avem un gust dulce amărui determinat de multe și mărunte.

Distanțele sunt uriașe, comparabile cu cele din Beijing. Metroul este doar la început și cartiere întregi sunt deservite doar de autobuz.

Autobuzul acesta duce pasagerii din stația de autobuz la cea de metrou.

Și nici unul din obiectivele turistice nu este aproape de vreo stație. Trebuie să iei o ricșă! Prima dată am stat noi patru în spate și Mihai a împărțit locul cu șoferul. După asta nu mai voia să se suie în ele și a trebuit să depunem muncă asiduă de convingere să încerce din nou. Acum stă în spate și-i ține ori pe Ileana ori pe Ioan.

Prima călătorie cu ricșa.

În timp ce mergeam trebuia să fim atenți unde călcăm, să sărim peste o groapă, o mână, o băltoacă de pipi sau altceva. Traficul este intens, spațiul lor personal fiind mult mai mic decât al meu.

Omul din stânga își are afacerea de reparat biciclete chiar aici, lângă gard.

Am fost fericită să constat că la metrou au un vagon numai pentru femei. Conductorii păzeau ușile și fluierau feroce dacă un bărbat încerca să intre. Mi-au dat voie să intru cu băiatul meu și am văzut un bătrân cu baston stând, deci există și excepții.

Stație de metrou pe fundal de templu Bahai.

Cultura este diferită. În bagajele noastre avem o fustă lungă până la glezne și tricou cu mânecă scurtă. Asta pentru că prea multă piele la vedere pune probleme în această țară, iar picioarele deasupra gleznelor sunt incitante. E și mai dificil când trebuie să-mi schimb comportamentul. Nu pot să-mi țin soțul de mână, nu pot să-l îmbrățișez în public, nimic din ceea ce presupune intimitate. A te uita în ochii bărbaților... este o invitație la flirt. Să faci cu ochiul cuiva nu înseamnă o glumă în India. Fluieratul are substraturi sexuale și am atras multe priviri fluierând semnalul familiei încercând să-mi localizez soțul pe o stradă plină cu bărbați. Sunt și femei pe stradă, îmbrăcate în sariurile lor colorate, dar se mișcă cu copiii și sacoșele lor, uitându-se cumva pe deasupra ta sau prin tine. Ele nu sunt acostate de indieni, așa ceva ar fi o impolitețe. Dar noi suntem străini, cu noi se poate! Așa că în fiecare zi eram grijulie să pășesc în urma lui Mihai. El primea toate ofertele de taxi, tuk-tuk, vederi și mă scutea pe mine de răspunsuri în van (un bărbat nu va urma instrucțiunile unei femei). Cu toate astea lumea tot se uita la noi, chiar ne urmărea. Au fost câțiva tineri care ne urmau de la o distanță respectabilă pe tot timpul vizitei unui obiectiv turistic. Îi observam când ne opream, pentru că erau acolo pretinzând că se uită la altceva.

Centrul din Delhi.

I-am ignorat cu desăvârșire pe toți cei care încercau să ne atragă atenția. Asta pe dinafară, pentru că îți trebuie multă energie să ignori o ființă care încearcă să-și câștige traiul. Nu cumpărăm lucruri pentrucă nu le vrem, nu avem nevoie de le, n-avem loc pentru ele. Dacă întrebi prețul îți vor da o sumă uriașă din care vor tot scădea ca să-ți facă o favoare. În final tot vor câștiga de câteva ori prețul minim. Îți intră în spațiul personal, te țin de mână, te înghesuie (vecinul lui își așteaptă rândul să-ți vândă și el ceva), te urmăresc. “Nu mulțumesc” înseamnă că totuși ar putea să te intereseze.

Centru, între Fortul Roșu și moscheea Jama Masjid

Cerșetorii sunt de vârste variate, mulți sunt mutilați, dar din “Slumdog Millionaire” și din cartea “Enjoying India” de J.D. Viharini știu că asta e meseria lor. Fac semnul ăsta cu mâna dreaptă înspre gură ca și cum le-ar fi foame, dar dacă le oferi mâncare, îți vor cere să desfaci sandwich-ul ca să vadă ce are înăuntru și-l vor refuza dacă religia lor nu le permite. Îl vor refuza de la bun început dacă îl oferi cu mâna stânga, considerată necurată.

Flori pentru a fi oferite la templu.

Da, Delhi nu este curat, e de-a dreptul murdar în unele locuri, multe locuri, dar ici și colo sunt monumente din ere diferite, clădiri care sunt frumoase și pictate și a căror verdeață este spălată zilnic de praf. Și amestecul de oameni: hinduși, musulmani, sikh, creștini, îmbrăcați tradițional sau modern, urmând regulile sau ținându-se de mână pentru poză.

O să vă spun mai multe, așteptați un pic...

Hampi

2012-01-12T10:38:00.000-05:00

Omul s-a inspirat din natură!
Cuiburi de termite pe fundal de Tempu Virupakșa .

Îmi plac lucrurile vechi, migăloase. Ai nevoie de viziune, reguli și concentrare ca să faci treabă bună, care să reziste în timp. Cred că toți vrem ca ceea ce facem să trăiască mai mult decât noi și Vijayanagar. au reușit asta. Poate arheologii știu mai multe lucruri despre locul ăsta decât este scris pe wikitravel dar în esență au fost aici, au construit și pentru că au vrut să cucerească alte regate, au fost distruși. Dinastia a supraviețuit, s-a mutat în altă parte a Indiei, dar n-au mai avut niciodată puterea și bogăția să construiască. Ce-i face pe oameni să creadă că EI au răspunsurile corecte și au dreptul să conducă viețile altora?

Detaliu la templu Hazara-rama.

În două sute de ani o succesiune de regi din trei dinastii au construit o mulțime de lucruri în cotul râului Tungaphadra. E un râu tumultuos, fără vaduri în zona asta, care a lucrat peisajul cu apele lui. Nu prea pare posibil acum, apa e scăzută, dar mi se spune că în timpul musonului apele cresc cu 10-20 de metri. Oau, multă apă! Ar umple valea și ar mișca bolovanii de granit ca pe niște mingi de ping-pong.

Râul Tungapadra văzut de pe terasa restaurantului Mango Tree.

În colțul din dreapa sus niște puncte albe reprezintă oameni.

Monumentele sunt împrăștiate printre dealuri de granit și livezi de banane. Oamenii au trăit aici în continuu, și-au construit casele printre ruine. Are sens să locuiești în bazar, dacă asta ți-e meseria. Dar acum Societatea Arheologică Indiană îi mută în alte părți si dărâmă construcțiile noi. Asta nu-i îndepărtează pe oameni, care continuă să facă afaceri pe strada principală, doar birourile sunt în altă parte.

Bazar cu gopura (poarta) templului Virupakșa.

Templele sunt o variație pe aceeași temă: un zid exterior, o curte interioară, o bucătărie, o clădire centrală pentru adularea zeului și una mai mică, într-o parte, pentru soața lui. Templul în sine are trei părți: un hol, numit mandapa, o anticameră și sfânta sfintelor. Mandapa este deschisă și are o mulțime de coloane, cu trei sau patru imagini pe o parte, patru părți la coloană, fiecare coloană având locul și rolul ei în poveste.

Mandapa la templul Ganeș.

Detaliu de bază de coloană, templul Ganeș.

Detaliu la mandapa templului scufundat al lui Șiva.

Detaliu în poarta templului Krișna.

Câteodată povestea este din Ramayana, sau din Bhagvadgita sau din altă scriptură hindusă, dar toate pregătesc pelerinul să intre în anticameră. Aceasta are ziduri și patru uși, iar în mijloc patru coloane, bogat sculptate, care adăpostesc între ele un cerc ușor ridicat, pentru dans. De aici se poate intra în sfânta sfintelor, închisă între ziduri, cu o masă de piatră care susține statuia zeului. Dacă ar fi un templu activ, doar preotul ar putea intra și spăla zeul cu apă sau alte lichide (lapte, lapte de cocos care se scurg printr-un loc special în afară), să pună flori și să aprindă opaițe.

Mandapa, templul Virupakșa.

Anticamera templul Hazara-Rama.

Sanctuar, reprezentare a lui Șiva.

Scurgerea pentru lichidele din sanctuar, templul Virupakșa

Așa sunt construite, cu platforme, coloane, ziduri și acoperișuri din granit. N-au avut nevoie să-l transporte, doar să-l desprindă sau să aleagă locul unde va fi statuia, să o sculpteze și să construiască în jurul ei. În unele locuri mai poți vedea găurile făcute pentru a desprinde o bucată mare.

Bivol sculptat in situ.

Diferite tipuri de temple, Jaina (coloanele din dreapta), Saiva (cele două acoperișuri piramidale din stânga) și hindu (templul Virupakșa, fundal în centru).

Temple și peisajele din care au fost scoase.

Doar câteva temple mai au sikhara în bună stare, un fel de acoperiș etajat peste sanctuar. La celelalte poți să vezi cărămida și gledul printre detalii și povești.

Templul Virupakșa, mandapa la stânga și sikhara pe dreapta.

În fața templului este bazarul, coridoare lungi de granit, cât un stadion de lung. AIci oamenii aduceau mirodenii, mâncare, bijuterii, animale, haine. Acum servește drept umbrar când e soarele la amiază.

Vedere dintr-un templu, prin bazar, către templul Virupakșa.

Bazar și templul Bivolului Așezat.

Pe lângă temple sunt ruinele locuințelor împărătești. Fundația unui palat, platforma pentru festivalul Darsala, cu o mulțime de elefanți pe ea, o clădire numită Staulurile Elefanților, din cauza deschiderilor uriașe care ar putea adăposti cu ușurință unul, dar de fapt nu se știe de adevăratelea la ce era folosită, o piscină cu o mulțime de sculpturi si apeducte, un alt templu, un turn de observație. Lângă un canal de apă am văzut și farfurii de piatră.

Turn de observație, Îngrădirea Zanana.

Lotus Mahal, Zanana Enclosure.

Staulurile Elefanților, Îngrădirea Zanana.

Rezervor de apă cu trepte, Îngrădirea Regală.

Mahanavammi-dibba, platforma pentru festivalele religioase, Îngrădirea Regală.

Baia Reginei, Îngrădirea Regală.

Detaliu de apeduct, cu doi elefanți și un zeu.

Farfurii de piatră și canal de apă.

Ca să acoperim toată suprafața am închiriat două tuk-tuk-uri și n-am putut să explorez așa cum mi-ar fi plăcut (câteodată asta e bine). După templul Vittala am plecat să căutăm o imagine în piatră, un lingam înconjurat de douăsprăzece perechi de picioare. Nu știam unde este, doar că e lângă râu, aproape de un templu al cărui nume l-am uitat. Aveam o poză de-a lui într-o carte și am vrut să-l pun în context. Până la urmă am avut partea mea de aventura și explorare, mergând pe granit alunecos, uitându-mă după maimuțe și urși leneși (care se presupune că ies după amurg, dar poate erau mai vrednici astăzi) și am găsit ceea ce căutam. Și după o zi lungă, dintr-o dată eram gata și am avut timp să ne băgăm cu picioarele în apă și să ne bucurăm de apusul de soare reflectat în apă.

Observați, vă rog, cele trei inimi de piatră străpunse de o singură săgeată, în partea dreaptă sus...

Nepal

2012-01-07T06:52:00.001-05:00

Namaste Nepal!

Mergem pe un drum asfaltat în zig-zag într-o pantă descendentă de unghiuri variabile. Coborâm din atmosfera rarefiată și senină a platoului tibetan spre locul unde se nasc norii. Primul val de umezeală ne răsfață plămânii: cât de ușor este să respiri! Din valea de sub noi se ridică scame albe care se anină în crengile copacilor de pe versantul opus. E din ce în ce mai verde și chiar vedem flori. Ne apropiem de orașul de graniță. Casele cu etaj sunt lipite de stâncă, drumul prea îngust pentru camioane. Amestec de lume și haine. Trecem granița pe jos pe podul Prieteniei. Un pod simplu care unește două lumi total diferite. Pășesc cu dreptul peste linia galbenă: Welcome to Nepal! îmi urează omul care mi-a observat gestul.

Pe partea nepaleză casele sunt în proces de construcție. Sunt înguste și înalte, cu două etaje. Parterul este locul de afaceri, că e ceainărie, magazin sau agenție de turism.

Așteptăm să vină mașina privată care să ne ducă în Kathmandu. Ei rămân în biroul de la graniță, iar Ioan și cu mine plecăm să facem poze pe un drum pieptiș. Urcăm pe coasta dealului încercând să prindem o poză a văii, dar nu reușim. Ajungem în fine într-o zonă ceva mai dreaptă și vedem un sătuc... heeeei, l-am fotografiat de pe partea tibetană! Pare idilic, cu case acoperite cu paie, pârâiașul care curge pe marginea curții, flori roșii, plante verzi...

Apă, este o abundență de apă, curge liber printre pietre, face cascade, este captată în furtune și eliberată în cișmele cu o cârpă peste robinet, ca să nu stropească. Femeile stau pe vine și freacă cu săpun rufele, apoi cu o perie pe cimentul fântânii și le limpezesc. Apa este cărată în găleți pe cobiliță până la locul de construcție, e vărsată pe jos înainte de a mătura...în ce secol suntem?

Ne întâlnim cu Anu, un văr al proprietarului hotelului din Kathmandu, care ne conduce spre minivan. Conduc pe dreapta. Imediat începe să claxoneze, se strecoară pe contrasens printre camioane care transportă bunuri spre și de la graniță. La un moment dat e obligat să aștepte și oprește motorul: din față îi vine o coloană de camioane care merg pe partea bună a drumului (fără groapă). În curba făcută de drum și un pârâiaș o femeie în sari stă ciuci și freacă cu praf și spală vasele în care a gătit prânzul. Ultimul camion ne face semne cu faza mare, nu mai vine nimeni după el, putem să trecem.

Sunt multe semne care ne arată că suntem într-o altă țară. Drumul este tot agățat de munte, dar dacă în Tibet era asfaltat și zonele cu gropi erau anunțate cu pietre mari vopsite în roșu puse în mijlocul drumului, în Nepal e mai mult gropi. Și dacă te uiți în sus, vezi și mormanele de nisip și pietre care au alunecat la ultimele ploi. Iar din loc în loc trecem pe un drum complet nou, vorba Mariei, săpat proaspăt, pentru că cel vechi s-a surpat. Abia acum înțelegem dorința lui Tsewang și a șoferului de a pleca din vale cât mai repede; dacă se întâmplă ceva cu drumul, n-au cum să iasă pentru câteva zile. Claxonatul este diferit, scurt, grăbit, repetat, tit-ti-ti-ti-tiiiiiit, ca să nu mai spun nimic de cele cu melodie. Șoferul accelerează pentru câțiva metri și apoi frânează de ne bagă cu nasul în scaunul din față ca să treacă prin groapă. Oricât ar încerca nu poate să depășească 40 km/h.

În locurile puțin mai late apare câte un sat, casele apropiate una de alta, majoritatea noi din cărămidă, nefinisate, cele vechi din chirpici, toate cu știuleți de porumb puși la uscat pe grindă. La etajul neterminat se usucă snopii de orez, porumbul dezghiocat sau alte produse agricole. În fața lor, niște șoproane scunde și improvizate adăpostesc o plasă cu buruieni din care ronțăie caprele. Pe stradă este înșirat orezul și trecem cu mașina peste el, pe post de treierat. Puțin mai încolo e vânturat dintr-o tipsie uriașă de o femeie în sari care stă pe vine.

Ieșim din munți, dar continuăm să mergem agățați de deal. Valea ne oferă priveliștea de pe dealurile opuse. Drumul e mereu pe coama și tot acolo și concentrarea de oameni și case. Scările încep unde este abrupt, în vecinătatea teraselor și lângă ele, apa. Mă uit în continuu pe fereastră și peisajul își păstrează elementele: drum, case, dedesupt terase galbene, maro, verzi, fără nici o pauză. Ca și cele peruviene, sunt mărginite tot cu pietre, dar doar puse unele peste altele, fără o grijă deosebită.

Pe măsură ce ne apropiem de Kathmandu, se aglomerează drumul și depășirile pe contrasens sunt ceva mai rare. Devine aproape continuu claxonul, ca un fel de anunț, mă apropii de curbă, bagă de seamă. Diferența între oraș și sat constă în înălțimea construcțiilor și concentrația mai mare de mașini, oameni și gunoi. O femeie își legăna bebelușul la etajul unui bloc care nu avea pereți, deși parterul era terminat și cu ferestre. Strada există, este asfaltată (și cu gropi, dar mai micuțe), dar trotuarul este inexistent, lumea merge prin praf. Pe margine, proprietarii de magazine se străduiesc cu niște măturici de tătar să-l îndepărteze de pe trepte, dar în câteva minute este înapoi. Marfa este scuturată de câteva ori pe zi de praf cu mâna, cu cârpa, cu mătura. Praful îți intră între dinți și ajungi să înțelegi de ce tot scuipă. De unde vine tot praful ăsta? Pe o rază de 50 m avem cel puțin patru construcții și o demolare.

Ajungem în Tamel, cartierul turistic al Kathmandu-ului. Sunt o mulțime de magazine cu suveniruri, haine și restaurante. Pe cele patru rânduri de uși duble, înguste, care se deschid în exterior, este agățată marfa. Pe scări sunt așezate coșuri, iar printre ele stă proprietarul și eventual câțiva prieteni cu care vorbește. În general sunt tăcuți, dar e suficient să-ți prindă privirea și încep să vorbească... în engleză! Ce ușurare să te poți face înțeles, să poți să ceri o pătură în plus pentru că ți-e frig, să ceri mâncare necondimentată. Majoritatea lumii vorbește engleza, nu numai cei din industria turismului. Lozinca “Educația este apărarea națiunii” face sens.

Încheiem ziua la restaurantul Alchemy de la parterul hotelului, cu specific italian, pentru că suntem rupți de foame, obosiți și n-avem energie să căutăm ceva comestibil din mâncarea nepaleză. Pe parcursul șederii noastre în Kathmandu ne vom întoarce de mai multe ori să mâncăm aici pentru că mâncare este bună, iar personalul prietenos.

Unul din lucrurile pe care le avem de facut în Nepal este să ne vaccinăm împotriva turbării, febrei galbene și febrei tifoide. În State ne-ar fi costat 4000$ toți cinci pe când aici 650. Am cântărit mult timp dacă să ne vaccinăm anitrabic sau nu, și până la urmă a contat că ți se poate întâmpla doar să te lingă pe o mică zgaibă și trebuie să-ți faci cinci injecții, nu trei, din care primele două în termen de 24h. Ce ne facem dacă suntem pe vârf de munte atacați de maimuțe înfometate? Cine ne garantează că ajunși la un spital au imunoglobulina necesară? Celelalte două sunt necesare pentru că avem intenția să mergem în Africa în zone considerate endemice.

Ușă sculptată în lemn tek cu motive budiste.

A fost puțin mai greu să găsim clinica, având în vedere că nu există adrese recongnoscibile și chiar vecinii nu pot să-ți spună clar unde se găsește. Prima mea impresie a fost de dispensar de la țară. Cabinetul avea o masă de consultație antică, un paravan din metal cu perdeluță, cântar pentru bebeluș cu greutăți glisante, pus pe dulap, dar pe pereți erau afișe noi. Oamenii erau foarte drăguți și asistenta a fost foarte atentă să ne arate data de expirarea a vaccinurilor și să ne facă injecțiile.

Am luat imediat remedii homeopatice ca să nu ne doară și să nu fim afectați de toxicitatea lor (Vaccinotoxinum, Arnica C5, Ser de cal C30, iar pentru că a doua zi am fost foarte obosiți și arțăgoși la a doua rundă am adăugat și Drenor Hepatic și Solidago C7). Pentru cei interesați, nu am avut nici o durere la mișcare, doar la atingere, iar Ioan este singurul care a făcut febră la 3 zile după.

„N-avem poze de Nepal!” a exclamat Mihai încercând să găsească ceva de pus pe blog. Știu, și avem mai multe motive pentru asta. Am citit o carte scrisă în 1923 de Percy Brown “Picturesque Nepal”, unde era lăudate două stiluri de arhitectura și cum sunt ele distribuite în țară, în funcție de ce zone au fost cucerite și când. Acum toate clădirile sunt aproximativ la fel: înguste, înalte, înghesuite, dărăpănate/netencuite. Mizerie peste tot, gunoi, saci cu resturi de ciment în mijlocul străzii și moloz.

Templele, atât de albe și libere în pozele lui Brown, sunt ascunse sub praf sau sub mărfuri. Am încercat să facem o plimbare spre Durbar Square (Piața Palatului) citind despre templele pe care le întâlneam. Am renunțat după cinci sute de metri, înecați de avalanșa de informație și de multitudinea oamenilor. Se presupune că ar trebui să fim deschiși la diferențe, mai ales că încercăm să aflăm mai multe despre această cultură, dar e foarte greu să înțelegi religia lor, un amestec de hinduism și budism. În Tibet Tsewang a făcut o treabă foarte bună, ajunsesem să învăț abc-ul budismului, recunoșteam statuile. Aici cu trei zei, care se reîncarnează și au diferite manifestări, plus soțiile, plus copiii, plus demonii, care nu se știe de unde apar...Pot să accept și asta, și simbolurile de fertilitate, dar mi-a pus capac ceea ce am perceput ca lipsă de respect: că sunt puse pe jos, la nivelul câinilor sau din neatenție să calc peste ele. Unele sunt atât de vechi încât sunt sub nivelul asfaltului, iar pasta aceea roșie de binecuvântare adăugată zilnic peste cea de dinainte le dă un aspect murdar.

La a doua încercare am luat un ghid, aproape cum ne-am dat jos din taxi. Ne-a întrebat de unde suntem și la răspunsul nostru, bucuros ne-a arătat că are bani românești. Prakash (pronunțat Pracas) ne-a plimbat prin cele trei piețe povestindu-ne despre palatul nou, care seamănă perfect cu Banca Angliei, de cel vechi, care arăta jalnic, cu fisuri în pereții de cărămidă și ferestrele de lemn de tek strâmbe (în fața lui era un rudiment de schele de lemn, presupun că urmau să-l renoveze), de temple, care al cui e și cum putem să-l recunoaștem după animalul care stă în fața lui (Maria a descris aici), despre hippie care au venit și au găsit o țară fără reguli pentru ce voiau ei să facă și și-au dat frâu liber, despre Kumari, zeița vie (link pe blogul Mariei), despre obiceiuri.

În stânga un templu hindus, iar în dreapta vechiul palat regal.

Curtea interioară a casei zeiței Kumari.

Detaliu al treptei din curtea interioară, casa Kumari.

Fereastră în lemn de tek, detaliu frontal casa Kumari.

Casa zeiței vii Kumari. Banda aurie de pe acoperiș este închipuirea căii către Nirvana.

Aici erau construcțiile descrise de Brown, acele clădiri roșcate, cu ferestre decorative din lemn de tek, care să permită familiei regale să vadă, dar să nu fie văzută, sculptură delicată în lemn, curte interioară simplă. Am urcat treptele templului lui Hari Krișna, doar ca să avem o imagine de ansamblu, dar am văzut aceeași mizerie. Am deschis ușa unui templu hindus unde femeile stăteau pe jos în toate direcțiile și mi s-a spus că se rugau. În alt loc era un zeu cu înfățișare de demon (pictat în culori țipătoare) pe a cărui gură curge bere o dată pe an și bărbații se luptă și calcă în picioare pentru a o bea.

Curte interioară cu temple budist și hindus.

Două temple budiste în jurul cărora este piața.

Templu hindus.

Oriunde te întorci găsești un Ganesh, un lingam sau varianta feminină, o stea în șase colțuri, un Buda. În cuvintele ghidului, nepalezii vor ca primul lucru pe care îl văd, sau fac, într-o zi să aibă legătură cu religia, atunci le va merge bine și din cauza asta fiecare curte interioară a caselor are un mic templu hindus și unul budist. În plus, dacă vrei să atingi nirvana și să nu te mai renaști trebuie să faci karma bună, fapte bune. Dacă dai bani, pentru că îi ai, asta nu se consideră, dar dacă omul care primește e mulțumit, atunci karma e bună. Dacă-i dai bani să meargă la școală și el îi folosește pentru droguri, karma ta e bună și a lui nu. Dacă crezi că aici e Shiva, te ajută, dacă nu crezi, e doar o piatră și tu nu te alegi cu nimic!

Templul Swayambhunath sau templul maimuțelor.

Rugăciune la templu Swayambunath.

Templul Swayambhunath pe care atâția tibetani visează să-l vadă este năpădit de maimuțe, câini, ulii și vânzători. Holul de rugăciune era foarte mic, iar călugării ce se adunau pentru rugăciunea de seară mi-au dat senzația că veniseră la servici. Nimic din atmosfera austeră și de rezistență tăcută din Gyantse. Dar la picioarele noastre era valea Kathmandu.

Piața Palatului Patan

Templu în piața palatului Patan

Un împărat a avut trei fii și ca să nu se certe, când i-a venit sfârșitul a împărțit în trei împărăția, ca fiecare să-și aibă partea lui. Asta nu i-a împiedicat să se lupte după moartea lui. Patan este unul din aceste regate și are o singură piață cu temple, statui, fântână și palat. Era curată și bine îngrijită. Am angajat un alt ghid care ne-a spus mai mult despre rege și familia regală, garuda nepaleză (mijlocul de transport al unui zeu, corp de leu cu aripi) are față de om și nu de pasăre, ca cea indoneziană, iar aceste două chioșcuri sunt de fapt două paturi pe care dormeau oamenii care veneau la oraș din diferite motive (sistemul de hanuri nu era dezvoltat). Templul de aur n-am înțeles ce avea special, decât că preoții de acolo vindecau diferitele dureri ale oamenilor cu ajutorul vibrației unor castroane de alama. Am fost duși la o demonstrație în care am privit cum apa țâșnea în picături de pe margine spre interiorul vasului din cauza vibrației și i-am simțit concentrarea în piept când l-am avut pe cap (ceea ce mi-a produs o durere de cap, pe care ar fi trebuit să mi-o vindece dacă aș fi avut-o la început). Am vizitat și muzeul pornit cu ajutorul austriecilor, cu exponate puține și explicații la obiect (totuși prea multe pentru hard-drive-urile creierelor noastre, așa cum spune Ioan).

Cei câțiva oameni cu care am avut contact în lumea turistică au fost foarte drăguți și îndatoritori. “Trebuie doar să ne spuneți și se face” era răspunsul lor la orice. Dhanyabad, mulțumesc.

Zilele la Chitwan au fost plăcute și binevenite. Am locuit la Sapana Lodge Village, câteva vile, un oficiu și un restaurant pe marginea râului. Pornit cu bani olandezi, proiectul investește o parte din câștig într-o școală locală. În prima seară am avut prilejul să vedem dansurile tradiționale Tharu: de război, de Anul Nou, Thakara—pentru recoltă, Thumara dower (?) —la moartea cuiva, prietenii încearcă să aducă un zâmbet celor îndurerați, băieții îmbrăcându-se în haine de fete, dansul focului și Jilly, pentru nuntă la care am fost și noi invitați să participăm.

De jur împrejur câmpuri de muștar în floare, bivoli, capre, elefanți și satele de Tharu. La origine sunt hinduși care au ajuns să locuiască în junglă și după ce s-a înființat parcul, au fost obligați să trăiască la marginea lui și să învețe o nouă meserie: agricultura. Casele lor sunt din iarba elefantului, un fel de trestie, peste care pun noroi amestecat cu balegă. Le refac în fiecare an, lăsând un loc netencuit pe post de fereastră.

O rogojină pe o ramă de bețe oprește intrarea șerpilor și a șoarecilor. Le împodobesc cu amprentele mâinii drepte ( cea stanga e considerata necurata) înmuiate în diferite culori. Acoperișul e de paie. Femeile care au deja un tatuaj fac mâncarea pe vatră și tocătorul lor este un sistem de două pietre.

Apa e din fântână cu cumpănă sau cu pompă de mână (la ultima am văzut un elefant adăpat: stăpânul muncea la pompă și elefantul cu trompa lipită de țeavă; când se umplea, stăpânul se oprea și elefantul își turna apa în gură). Greutățile le cară pe spate în coșuri susținute de o fâșie pe frunte.

Și aici se construiește cu nemiluita din cauza parcului care aduce turiști. La colț este un magazin general, iar lângă e măcelarul, astăzi are pui, ce bucată din el vrei? Când am vizitat satul am fost înconjurați de copii și aflând cum îi cheamă pe ai noștri au început să le repete numele fără greșeală, în special pe al Ilenei. Găsiseră și ei o distracție înainte de treburile serii.

În Kathmandu femeile poartă sari sau dhaka, acea cămașă lungă până aproape de genunchi și pantaloni. Părul lung în coadă sau coc, bindi și vopseaua roșie pe cărarea părului dacă erau măritate. Bărbații se îmbracă vestic. Vis-a-vis de hotelul nostru era o școală unde copiii cu uniforme stăteau în clase fără uși, cu ferestre fără geamuri, repetând după profesor sau un alt copil care citea din carte de la 10 la 16 cu o pauză de masă. În pauze năvăleau în curtea mică și săreau coarda sau se jucau cu o minge mică. Au liber sâmbăta și două vacanțe de câte zece zile, plus nenumărate sărbători religioase împrăștiate de-a lungul anului. Militarii sunt prezenți peste tot și-ți controlează hârtiile, dar nu se simte nici pe departe ca în China. Au o atitudine relaxată, zâmbesc și-și văd de treabă.

Rămâi cu bine, Nepal. Namaste!

Cum să trimiți un pachet din India

2012-01-06T11:25:00.000-05:00

În esență e la fel ca și în România, dar nu chiar.

Îți aduci pachetul deschis pentru a putea fi controlat la ghișeul nr.1 pentru diferite pericole.
Îl închizi.
Te duci la ghișeul doi. Aici este pus într-o cutie de carton, sigilată cu scotch-ul oficial al poștei, învelit în cârpă, cusut de mână cu ac și ață, și sigilat din nou de către doi oameni care se mișcă foarte încet.

4. Iei pachetul la ghișeul trei unde este cântărit, scrii adresa, declarația vamală (de două ori).

5. Când ai terminat ești trimis înapoi la ghișeul doi, unde fiecare declarație este îndoită la dimensiunile pachetului si lipită cu bandă adezivă transparentă.

6. Te întorci la ghișeul trei ca să plătești și chitanța îți este tipărită pe o imprimantă matricială (antică și de demult).

7. Îți lipesc etichetele pe pachet și poți să pleci.

Durează doar jumătate de oră dacă nu e nimeni la coadă!

Ce-aș vrea de Crăciun

2011-12-23T12:43:00.000-05:00

Era o poveste chinezească despre un împărat care își dorea să aibă un paravan pe care să fie pictată lupta a doi dragoni, unul roșu iar celălalt galben, dar atât de nemaipomenit, încât să pară că sunt vii. Și-au căutat în toată împărăția un pictor care să poată duce la sfârșit această sarcină. Dar acesta, după ce a ascultat porunca împăratului, a cerut păsuire trei ani. S-a retras în munți, într-o peșteră, unde picta cât era ziua de lungă și când a venit sorocul, a mers la palat. În fața întregii curți, s-a apropiat de paravanul negru cu margine aurie, a luat o pensulă, a înmuiat-o în vopseaua galbenă și a tras o linie. După aceea a luat o altă pensulă și cu vopseau roșie a desenat o altă linie, apoi s-a înclinat respectuos cu capul la pământ în fața împăratului și i-a oferit paravanul. După un scurt moment de neînțelegere, împăratul s-a înfuriat și a poruncit să i se taie capul pictorului, iar paravanul să fie aruncat.

După un timp s-a iscat un război, iar împăratul a trebuit să plece cu oaste multă să-și apere țara. Și așa s-a potrivit, că a reușit să-l pună pe fugă pe dușman. Bucuros foarte de așa succes, a pornit spre casă. Aflând că în apropiere este peștera pictorului a vrut să vadă celelalte încercări ale lui. O vreme l-au cărat slujitorii pe munte, dar de la un moment dat nu s-a mai putut și împăratul a trebuit să urce singur. În gura peșterii înalte era o pictură cât tot peretele. Cei doi dragoni scuipau flăcări, se răsuceau, solzii le scânteiau, dar privirile lor erau stinse. Împăratul s-a mutat la următorul desen, mai în adâncul peșterii, puțin mai mic, dar după ce a privit toate amănuntele și-a dat seama că nici acesta nu era perfect. Și a mers mai departe privind desenele, urmărind lupta dragonilor din ce în ce mai mici și mai schematici, până când a ajuns în fața celor două linii și privindu-le si-a dat seama că în ele erau cuprinse toată forța și lupta pe care o văzuse pe pereții peșterii. Dar era prea târziu pentru pictor, iar paravanul nu a mai fost găsit niciodată.

Ce mi-aș dori de acest Crăciun? Nu-mi tăiați capul încă și citiți cu răbdare rândurile ce se vor concentra în cuvintele:

Să împart și să primesc.

Primele amintiri despre Crăciun sunt legate de curățenie generală. Mama obișnuia să fiarbă oalele, să spele toate rufele, geamurile, perdelele, să bată covoarele, să frece parchetul cu petrosin si apoi să-l dea cu ceară (treaba noastră a copiiilor era să-l lustruim). Toată casa era trecută prin mână.

Când am mai crescut, obișnuiam să-mi petrec vacanțele de iarnă la ferma unchiului în Oltenia. Mă trezeam când porcul era deja sacrificat și aștepta pe un pat de paie să fie pârlit. Mă învârteam în jurul lui cu nerăbdare. Mă duceam să mai aduc paie și le presăram în speranța că va fi gata mai repede. Când se termina de pârlit, turnam apa cu ibricul ca unchiu să poată spăla cu șomoiogul de paie funinginea. Odată spălat, aveam voie să încalec porcul, ca să-l frăgezesc și primeam o bucată de coadă sau de ureche să ronțăi. Scoasă din picioarele lor, se puteau ocupa de tranșarea cărnii. Când reapăream, mă trimiteau după coceni de porumb să-i pună în sobă ca să topească slănina; cu un bețișor mă puneau să întorc mațele pe dos ca să poată fi spălate mai ușor; să torn apă curată, să aduc un vas, să gonesc puii care intrau în bucătărie. Îmi plăcea să amestec și să umplu cârnații. Îl urmăream fascinată pe unchiu Pătruț cum se suia pe scară și-i agăța deasupra vetrei, în coș, să se afume. Cum or să stea acolo fără să cadă? Or să se ardă? Dacă-i fură pisica?

Agitația nu se termina aici. Trebuia coaptă pâinea și colacii. Tanti Rola mă trimetea în pătul să cern făina, apoi o punea în covata prijonită pe două scaune, făcea o maia de drojdie proaspăta (îmi dădea o bucățică mică amestecată cu zahăr) și frământa pâinea. O acoperea cu o mesală și o lăsa la crescut. Între timp pregătea cuptorul făcut din chirpici și spoit cu noroi. Scotea cenușa veche, punea coceni de porumb, le dădea foc. Cât păzeam focul, ea ungea tăvile rotunde cu untură, tăia coca cu cuțitul, o mai frământa puțin și o lăsa să se odihnească pe tavă. La urmă o întindea cât tava, o înțepa cu furculița ca să nu se separe crusta și o spoia cu bulion de casă. Pentru mine făcea un puișor de cocă. Cuptorul între timp era bine încins și cu o furcă spărgea tăciunii, îi împrăștia egal. Tăvile, puse pe pirostrii, erau băgate una câte una cu o furcă cu coada lungă, care la sfârșit priponea tabla în gura cuptorului. Din când în când deschidea cuptorul și verifica să nu se ardă pâinea. Îmi scotea puișorul și mi-l dădea să-l mănânc. Iar când era gata, scotea pâinea, ducea tăvile una câte una în casă, le răsturna pe masă și lăsa așa pâinea ca să nu se-ncruzească, acoperită cu o față de masă curată. Mai târziu venea și o întorcea cum trebuie. Colacii erau simpli, sau împletiți, mari și mici. Erau puși pe sală, lângă mere și nuci și abia după ce venea preotul să-i binecuvinteze, puteam să împărțim colindătorilor.

Din sacul cu amintiri ies acum cele despre ornamente. Împodobitul pomului e partea mea favorită. Întâi pui beculețele, apoi globurile, steaua merge în vârf, celelalte după cum îți place (aveam unele sub formă de pitici, conuri de brad, castraveți, mere, ciuperci, clopoței, aveam și o barză) iar la sfârșit pui beteala. Când eram mici-mici de tot aveam câteodată artificii. Să le aprinzi era o bucurie, să le simți fâsâind în mână era înfricoșător, dacă te arzi?

Colindele au venit mai târziu. Sigur că le-am auzit și le-am cântat, dar ce înseamnă să colinzi am înțeles mare fiind. Darul acesta l-am primit de la familia viitorului meu soț. Veneau din trei orașe, iar în ajunul Crăciunului se adunau în jurul bradului și cântau colindele pe care le auziseră la biserică, sau pe cele abia învățate, sau pe cele din copilăria lor.

Ne-am mutat în Statele Unite și aici sezonul de Crăciun începe imediat după Thanksgiving, adică la sfârșitul lunii noiembrie. În tot acest timp americanii cumpără cadouri, fac vizite, fac prăjituri (un fel de biscuiți dulci), ascultă cântecele tradiționale ale lor până la saturație, iar Crăciunul îl sărbătoresc în pijama desfăcând cadourile apoi mâncând curcan sau o friptură de porc dulce. A doua zi brazii sunt în stradă așteptând să fie luați de gunoieri.

Timpul ne schimbă; câtă bucurie era în sufletul meu când vedeam pachețelele sub brad în copilărie, iar acum ar putea să lipsească și tot să mă bucur. Pentru că acum sărbătoresc venirea Mântuitorului.

Unde pot să găsesc pe cineva care să sărbătorească ca și noi?

Răspunsul: la biserică. Fiecare familie are obiceiurile ei, dar toți sărbătorim trei zile Crăciunul, cu toții ne îmbrăcăm în haine frumoase, de sărbătoare, cântăm colinde, avem sarmale și cozonac (poate cumpărate, poate făcute de noi). Oamenii de la biserică au devenit familia noastră extinsă. și sunt bucuroasă că peste mări și țări, este un ostrov românesc.

Anul acesta suntem pe drum, nu se pune problema nici de familie, nici de brad și beteală, nici de bunătăți culinare, nici măcar de o biserică ortodoxă (greu de găsit pe continentul asiatic).

Și revin la întrebarea ce-mi doresc de Crăciun.

Să împart cu alți oameni bucuria Nașterii Domnului. Hristos se naște, preamăriți-L!

Să le cânt colinde românești și americane.

Să le povestesc obiceiurile nostre.

Să particip împreună cu ei la sărbătoare.

Și prin acestea voi primi și eu.

De-a v-ați ascunselea

2011-12-21T08:09:00.001-05:00

Adânc înrădăcinată în noi este dorința de a fi speciali, de a fi deosebiți de restul lumii și, în pofida aparențelor altruiste, ne bucurăm când ne simțim diferiți. Am fi putut să fim ca restul celor 3 miliioane de oameni care vizitează anual Taj Mahal-ul și să avem poze din toate unghiurile, dar nu... pentru că palatul era învăluit în ceață.

Proprietarul hotelului ne-a spus de cu seară, cum să vă duceți la 6:30 dimineața, e ceață, uite toți turiștii de la mine din hotel, și nu am decât turiști străini, se duc mai târziu. Dar e ziua Mariei și ei îi place să se scoale dimineața și să se bucure de fiecare minut din ea, și-n plus nu ne plac mulțimile, vrem să ne bucurăm de monument în spațiu și liniște. Majoritatea turiștilor vin din Delhi în timpul zilei, văd apusul la Taj și seara sunt înapoi la hotelul lor, dar noi nu vrem să fim ca majoritatea.

Așa că ne sculăm la 5:30, înghițim ceva la botul calului și ne întâlnim cu șoferul de taxi la 6. Mergem printr-o ceață groasă de nu vedem drumul, noroc cu felinarele aprinse care ne conduc precum firul Ariadnei (sau deluminatorul lui Dumbledore).

Suntem salutați din laterale de către indieni care-și dezmorțesc oasele. Bănuiesc că sunt vânzătorii sau ghizii ce ne vor asalta mai târziu. Ghișeul de bilete nu s-a deschis încă dar este activitate: se mătură, se leagă turbane, se pun șaluri în jurul umerilor. Sunt două ghișee, unul pentru indieni, împărțit și el în două cu o balustradă înaltă pentru doamne și domni, și altul pentru străini. La ora asta doar ultimii stau la coadă. E un frig umed care te pătrunde oricâte straturi de haine ai avea. După ce ne cumpărăm biletele ne colectăm papucii de unică folosință și ne așezăm la coada următoare, de intrat în palat. De fapt și aici este segregație și sunt patru cozi, femei indiene, femei străine, bărbați indieni și deținători de bilete de valoare mare (asta pentru că străinii plătesc 750 de rupii față de 20). După ce trecem de controlul corporal, ajungem într-o piață unde sunt mai mulți oameni, au intrat pe celelalte porți.

Poarta în spatele căreia se ascunde Taj Mahalul abia se întrevede și suntem lângă ea!

Admir candelabrul intricat și continui să merg. Portalul încadrează o atmosferă albă.

Ne grăbim prin grădină spre clădirea în sine, ne punem papucii de unică folosință peste pantofi și urcăm scările de lemn construite peste cele de marmură. Suntem față în față cu Taj Mahal.

Intrăm în mausoleu. E cald... Lumina se filtrează prin două rânduri de jali (ferestre din piatră perforată) și prin ferestrele de sub cupolă, la care se adaugă cea rece fluorescentă din lampa alambicată de deasupra mormintelor. Pe deasupra capetelor noastre zboară porumbei și se aud țipetele puilor. Nu știm în care direcție să ne uităm mai întâi. Gărdulețul care înconjoară centrul e ocupat de un grup de turiști care se uită la poarta făcută dintr-o singură bucată de marmură, pe care sunt încrustate pietre prețioase în formă de flori.

Ne dăm într-o parte privind la dantela sculptată și urmărim dulceața arabescurilor. Vâna centrală înflorește și se bifurcă în ovaluri delicate. Privirea îi simte netezimea. E atâta dragoste ... nu poate să-ți iasă ceva atât de frumos fără să iubești marmura și munca pe care o ai. Cu greu îmi desprind ochii să mă uit mai departe.

Dăm roată și ajungem în fața porții: în centru mormântul ei, Mumtaz și lângă, al lui, Shah Jahan, puțin mai mare și mai înalt, dar amândouă învelite în acel model alb cu flori roșii, galbene, cu frunze verzi și scaieți negri. Observ că al lui e puțin ridicat în laterală, ceea ce înseamnă că podeau cu stele de marmură albă separate de lamele negre este curbată pentru ca apa să se poată scurge!

Ieșim din partea centrală și o ocolim printre jali-uri. Lumina cețoasă se strecoară și încălzește bazoreliefurile florale.

Prea repede se termină și ne trezim afară. Așteptăm...poate se ridică...Încercăm să fotografiem versetele din Coran scrise cu negru pe marmura lată de un metru;

fotografiem detalii, un măturător...

Frigul umed ne biruie și intrăm din nou. Calm...revedere...ating pereții de marmură și pietre prețioase și le simt căldura...

E timpul să plecăm. Deși am găsit Taj Mel-ul în ascunzătoarea lui (așa cum pronunță indienii), nu l-am văzut bine.

Ne grăbim spre mașină și plecăm spre Ttimad-ud-Daulah. Este mormântul bunicilor lui Mumtaz și se numește...Baby Taj. Așa cum castelul Fointanbleu a fost precursorul Versaille-ului, așa această clădire a inspirat Taj Mahal. O clădire mică, multicoloră, pe o platformă pătrată, înconjurată de fântâni.

O bijuterie care adăpostește morminte de marmură portocalie. Mă simt fericită, îmi vine să țopăi și să bat din palme. În interior arcadele sunt pictate cu albastru și auriu.

Privirea îmi fuge pe zidurile cu flori de piatră galbenă, neagră, roșie, albă, și cea numită verde, dar care are adâncimi turcoaz sidefii. Cu ochii minții văd mâinile care au tăiat, șlefuit, sculptat, lipit și finisat toate amănuntele...atâta muncă...

Și pentru că suntem în apropierea râului Yamuna ne ducem pe malul lui să vedem Taj Mahalul. Trecem pe lângă Mehtab Bagh, o grădină recent amenajată ca să protejeze monumentul de vântul cu nisip. O cămilă cu harnașamentul turistic își mănâncă prânzul. Un loc cu mai multe temple mici. Corturi militare, râul și...ca printr-un voal, Taj-ul. O față-i e în soare, alta în umbră. Oricât am încerca, nu-l putem vedea mai bine. Ne facem poze, când din spatele nostru auzim behăit și clinchet de clopoței: o indiancă și câțiva copii veneau cu o turmă de capre să le pască pe malul apei.

Mai departe, spre fortul Agra. Akbar și-a avut curtea aici cât a construit Fathepur Sikri și recunoaștem locuri din filmul Jodha Akbar. În curte un bătrân însoțit de familie ne întreabă dacă suntem din Teheran și aflând că nu, ne spune că toate astea au fost făcute de iranieni. El este din Teheran, dar locuiește la Londra. Mândria națională!

Ca de obicei mergem fără ghid prin curți și ne oprim să citim inscripțiile puse de Institutul Arheologic Indian. Aflăm despre o succesiune de șahi care și-au uzurpat tatăl, despre cei care l-au construit și îmbunătățit, despre sistemul de colectare a apei din râul Yamuna cu roata de apă a lui Arhimede. Din peste o sută de clădiri, doar 38 au scăpat vicisititudinilor timpului și militarilor britanici. Simetria, alternanța marmură, piatră roșie, repetiția elementelor...Nu se compară cu ceea ce am văzut până acum, dar ai un sentiment de ordine, de ierarhie. Și în final găsim și partea din fort unde și-a petrecut ultimii ani din viață Shah Jahan, întemnițat de fiul său Aurangzeb. Îi urmărim privirea peste râu... dar Taj-ul s-a ascuns din nou în falduri de ceață.

Dar știi ce? Dacă putem să vedem domurile Moscheei Perlă din fort, înseamnă că putem vedea și Taj Mahalul de lângă poarta de sud! Domnul Juned ne-a așteptat cuminte la mașină și străbatem din nou Agra printre piețe, ricșe și vaci. Nu e nimeni la coadă la bilete, nimeni la coada de intrare pentru străini și ne bucurăm că statul indian ne oferă privilegiul de a fi deosebiți: Coada pentru bărbați indieni este dublată pe ea însăși...Înarmate cu biletele noastre de mare valoare trecem de controlul corporal și îi așteptăm pe băieți... care nu mai vin.

Primim dovada de cât de bună este securitatea monumentului: nu vor să-l lase pe Mihai cu lanterna! Citisem că marmura este translucentă și de dimineață chiar verificasem.

Până și un ghid ne-a rugat să i-o împrumutăm ca să le arate clienților, dar asta nu l-a impresionat pe soldat. N-aveam voie! (dar se vedeau foarte frumos agatele și marmura așa luminate parcă din interior). Iar acum la a doua vizită a trebuit să le promită că nu o va folosi. Nu mai am răbdare să-i aștept să-și scoată o piatră din pantof, mă grăbesc să-mi iau locul în mijlocul porții pentru fotografia turistică.

Zece, douăzeci, treizeci, suta! Cine nu e gata-l iau cu lopata!

Mă prind și ei din urmă și ne așezăm să facem poze la concurență cu ceilalți. Lumina e perfectă, a căpătat o nuanță de roz. Chiar dacă acum putem vedea grădinile, nu le acordăm nici o atenție, n-avem ochi decât pentru Taj. Ne amestecăm cu ceilalți pe platforma centrală a fântânii și facem fotografii clasice. Un indian cu cămașa albastră și dhotti se oferă să ne facă poze ca familie: ne poziționează, ne așează, stați în picioare, stați jos, îi atenționează pe ceilaltți să nu ne intre în poză, se ascunde în arcada de sub scară pentru un unghi mai bun. Ce mai, omul își știe meseria! Bunătatea lui este răsplătită cu 100 rupii.

După câteva poze cu sărituri, îi las să-și vadă de treaba lor și mă duc să profit de apus pentru poze. Îmi dau seama că mi-am uitat papucii și merg în șosete. Ajung lângă clădire și o privesc doar prin lentilă... aici e un unghi interesant... să prind și soarele prin chioșc...o panoramă de râu...Pe treptele unui minaret stau câțiva indieni care mă urmăresc cu privirea...ciudați turiștii ăștia, vin, fac poze, dar nu se opresc să se bucure... Încerc să prind și vârful de bronz cu semilună, dar pentru asta trebuie să mă întind pe jos; îmi așez pantofii cu tălpile lipite față-n-față pe podea și-n timp ce fotografiez, îi aud comentând, bănuiesc aprobator față de gestul meu (moscheea, mormântul sunt locuri sfinte și trebuie să urmăm exemplul lui Moise, să ne descălțăm).

Ha, ha, haaa până la urmă tot te-am găsit și te-am fotografiat! Dar m-am bucurat prea repede, pentru că bateria aparatului este descărcată...oooooh și câte poze aș fi putut să fac! Cine râde la urmă...dar nu, nu mă dau bătută, închid și deschid aparatul, zgudui bateria și reușesc să mai scot câteva fotografii, dar până la urmă trebuie să mă opresc. Fără aparat, văd oamenii, nu atât de mulți câți mi-am închipuit că vor fi. Un tată își fotografiază cei patru copii care se cațără pe platformă, iar mama zâmbește obosită și bucuroasă. Le văd tălpițele goale și le urmez exemplul. Marmura e răcoroasă și imperfectă, ușor denivelată, ca și cum s-ar fi tocit mai mult în unele locuri. Mă uit spre locurile care azi dimineață erau pierdute în ceață; se văd, puțin mai clar, puțin mai colorate, și se continuă cu altele. Un monument simbolic, simplu și totuși atât de detaliat... al cui e meritul? Al celui care l-a comandat și l-a plătit? Și l-a plătit el, sau prada din războaie? Al celui care l-a conceput? Al celor care l-au construit? Al celei care l-a inspirat? Acum n-are nici o importanță, toți sunt pe lumea cealaltă.

Îi dau roată încercând să îndes în mine cât mai mult... tot sunt soldați care dirijează traficul, străinii intră direct, indienii stau la coadă... atât de lungă că nu i se vede capătul. Îmi pun întrebarea dacă vreau să intru din nou și refuz, nu vreau să-mi schimb imaginile cu marmură în spațiu și fâlfâit de porumbei... trebuie că e foarte aglomerat...și dintr-o dată mă luminez... de-aia era caldă marmura azi dimineață, de la cei care au respirat și pășit cu o zi înainte.

Îmi regăsesc familia și pornim spre ieșire. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat posibilitatea să venim și să vedem ceea ce nu ne-am închipuit și că am putut să o facem de ziua Mariei. Platforma porții de sud este aproape goală, câțiva turiști și indieni. Soarele a apus dar tot mai e lumina aceea roșiatecă. Îi cântăm Mariei La Mulți Ani. În spatele nostru pare că aerul s-a întărit în forme bine definite.

Ne luăm rămas bun și plecăm. Tajul s-a tupilat din nou în spatele porții și nu cred c-am să-l mai caut vreodată, să-l scot din ascunzătoare...

Cină, bagaj, culcat devreme, la 5:30 ne sculăm să plecăm la gară...Nu pot să adorm, în fața ochilor mi se perindă toate clădirile, toate luminile, toate pozele nefăcute....hi,hi, hi, până la urmă tot eu am câștigat.

Elefanți

2011-12-08T00:51:00.002-05:00

Ne terminăm micul dejun în fugă pentru că e timpul să plecăm la elefanți. Ne suim în jeep și conducem pentru câteva minute până la intrarea în Parcul Național Chitwan. Ca să fim cinstitiți suntem doar în zona de tampon. Ne dăm jos și trecem pe lângă câteva tarabe cu sucuri și mâncare și două cu suveniruri. Urmăm cărarea de pământ până la un gard cu scări de lemn. De partea cealaltă... un elefant, pe a cărui spinare se află o saltea de paie și o ramă cubică de lemn. Patru oameni la elefant. Maria se oferă să meargă separat de noi. Suntem instruiți cum să ne așezăm și-mi aleg locul dorit, în spate pe șoldul stâng. Mahutul își îndeamnă animalul și pornim la drum.Întâi încet, alene, ca să ne învățăm cu ritmul. Dang- dang față-stânga, spate-dreapta și de la capăt.

Un moment scurt de pauză. Ne oprim pentru că celălalt elefant din echipă are nevoie să se ușureze. Pornim din nou și constatăm că ne îndreptăm spre râu.

Brusc se schimbă înclinarea: coborâm un mal abrupt! Dacă îi vine vreo idee și ne stropește cu trompa? Din fericire este un elefant bine antrenat și nu face acest lucru. Ajungem cu bine pe malul celălalt. Aici mahutul hotărăște că nu merge suficient de repede și începe să-l bată cu un băț pe cap, și pentru că e încăpățânat, schimbă cu un ank (instrument de metal cu vârf și cârlig- descris mai bine în "Ank-ul Regelui" in Cartea Junglei de Kipling). Elefantul ascultă, iar nou suntem zgâlțâiți mărunt. Intrăm în așa zisa junglă. Ceața abia se ridică. Auzim păsări și dacă sunt foarte aproape, le și vedem. Vorbim în șoaptă doar strictul necesar, ca să nu speriem eventualele animale sălbatice care n-au reacționat la apropierea elefanților. Sub noi simțim o vibrație abia auzibilă: elefantul vorbește. Comunică prin sunete de joasă frecvență cu ceilalți.

Heeeeeei! strigă mahutul pe limba lui și începe o conversație strigată la distanță cu mahutul celălalt. Până acum am mers împreună, dar pentru că al nostru văzuse niște căprioare, am luat-o pe altă cale. Mai mulți Bambi foarte bine crescuți se uitau la noi de la adăpostul frunzelor.

Mai departe. Încep să ne obosească picioarele. Dacă le lăsăm atârnate, se agață crengi și frunze. Găsesc un fel de băț pe marginea cuștii pe care pot să-mi sprijin talpa.

Dang-dang. Marginea de sus de la cușcă vine în dreptul umerilor. Te face să te simți în siguranță. Dar nu este ergonomică pentru făcut fotografii. Dacă îmi țin mâinile pe desupra ei, îmi amorțesc. Dacă mă sprijin pe umeri și-mi ridic aparatul pe sub bară, doare de atâta zdrăncăneală. Variez pozițiile și e suportabil.

Ne oprim din nou. Mahutul Mariei se dă jos și pleacă în junglă. Oare cât de bine antrenați sunt elefanții ăștia? N-ar putea să plece de unul singur? Păi de-aia stă mahutul nostru, să-l păzească ca să nu-i vină vreo idee!

Plecăm din nou. Pentru un timp apare un al treilea elefant, în spatele nostru. Tufișuri, copaci, tufișuri, copaci. Ce interesant...Fâl-fâl-fâl un vultur micuț cu o șopârlă în ghiare trece prin fața noastră. Dispare și apoi îl revedem așezat în copac. Șopârla era moartă de mult si uscata, iar el privea de jur împrejur, poate găsește ceva de mâncare.

Acum suntem singuri. Poate o să vedem ceva...Pâș, pâș (în ritm de elefant) intrăm într-un luminiș și....surpriză....ne oprim! Și stăm. Încep să mă îndoiesc de capacitatea mahutului nostru de a găsi animale sălbatice în această zonă. Poate s-a pierdut? Îi așteaptă pe ceilalți să-l scoată din încurcătură?

Stăm cuminți pe elefantul nostru și vedem ceva care se mișcă. Ioan se ridică în picioare în cușca noastră. O maimuță! Ioan stai jos! Nu, serios, e o maimuță. Copilul are dreptate, o maimuțică se strecoară printre ierburi, se suie până la jumătatea unui arbust, își face nevoile și pleacă mai departe. La scurtă distanță o urmează un pui.

Hmmm, poate că așteptăm să se adune mai multe maimuțe. Între timp ne-am reunit cu elefantul Mariei. Sigur asta facem, pentru că uite, a mai apărut una la marginea luminișului. Mai stăm puțin și din pădure ies aproape zece elefanți, fiecare cu câte patru turiști și un mahut. Noi eram maimuțele care ne adunam?

Plecăm în grup. Super, acum chiar că nu mai vedem nimic! Toți turiștii sunt tăcuți, mahuții în schimb au limbariță. Țipă de la unii la alții. Reintrăm în pădure și într-un alt luminiș....un rinocer cu puiul lui!

Oooaaau! Brusc turiștii învie, încep să facă poze (noi cel puțin încercam să ne trecem aparatul unul altuia, în funcție de cine avea poziția cea mai bună). Mahuții își îndeamnă elefanții să stea în primul rând, avem timp să ne uităm și cu ochiul liber: puiul stă în spatele mamei, încearcă să mănânce iarbă. Își văd liniștiți de treaba lor și la un moment dat se întorc cu spatele la noi.

Așa arăta scena de-adevăratelea...

Totuși am văzut și noi ceva în plimbarea asta. Grupul de elefanți se separă, fiecare pornind în altă direcție. În liniște totală ne îndreptăm spre o apă stătătoare verde. Mergem pe malul ei și ne oprim. De data asta mahutul nostru simte chemarea naturii. Nici nu se întoarce bine și mai vin doi elefanți. Mahutul nostru se ridică în picioare pe capul elefantului, pășește pe cel vecin și se așează. Este rândul prietenului și colegului său să se ușureze! Ce bine că turiștii nu au voie, altfel am sta într-un singur loc la coadă la baie!

OK... ne mișcăm. Facem recapitulare: am văzut căprioare pătate, căprioare gri cu un cerb, un vultur, maimuțe, o rinoceriță cu puiul ei... ce altceva mai e de văzut? Locul de debarcare. Ne îndreptăm într-un dang-dang rapid și spontan. Elefantul știe că urmează să mănânce apoi să plece la baie, așa că nu are nevoie de nici un îndemn să se grăbească. Parchează cu spatele... coborâm unul câte unul și ne uităm la elefantul nostru: este o femelă cu pete albe pe urechi și trompă (semn că este destul de în vârstă). O mângâiem: e caldă și are țepi. Până la urmă trebuie să plecăm, la 11:30 avem de spălat doi elefanți.

Ne îmbrăcăm în costumele de baie lungi, ne punem sandalele Teva special cumpărate pentru acest eveniment și așteptăm agitați. Vine managerul vilelor și ne spune că nu avem nevoie de sandale, iar copiii le abandonează fără regret. Râul este la o distanță de o sută de metri, și se presupune că trebuie să mergem călare pe deșelate pe elefant. Întâi trebuie făcut elefantul să se așeze în locul nisipos special amenajat. Apoi se potrivește scara și ne suim pe el: Ioan, Ileana și eu (Maria va merge pe elefantul ei). Trebuie să ne ținem strâns de mahut ca să nu alunecăm atunci când se ridică în picioare. Nu e greu să stai pe el, doar incomfortabil. Încerc să-mi aduc aminte de la lecțiile de călărie cum să-mi țin picioarele, puțin îndoite și să strâng, asta îmi dă o priză mai bună.

Intrăm în râu, acolo unde este curentul mai mare și bâldâbâc, dă cu Ileana și cu Ioan în apă (ei nu anticipaseră momentul culcării în apă). Țipete și chirăieli, râsete. Ne spune să ne suim din nou pe spinare elefantului. Mă bucur, mă gândesc că îl mută în altă parte, undeva unde pot să stau în picioare. Bucuria de scurtă durată, îl trage de ureche și-i strigă o comandă din nou și din nou, până când, vrând- nevrând elefantul ne-a stropit cu trompa. O dată, de două ori, de trei ori. Ar fi distractiv dacă i-ar place și elefantului! E un concurs al voințelor, pe elefant nu-l doare că-l trage de ureche și singurele sentimente rănite de țipetele mahutului, sunt ale noastre. Ioan cedează primul și-i spune că e de ajuns. Ne mutăm și din nou dă cu noi în apă. Cu o piatră începem să-i frecăm pielea neagră-maronie. Pe spinare are riduri depigmentate. Pe părțile laterale are mai mult păr, maroniu roșcat.

Nu durează mult și trebuie să ne suim să plecăm. Ne învață să-l prindem de ambele urechi, să-l apăsăm pe trompă ca să-l obligăm să și-o încârlige în afară și să ne putem sui pe capul lui. Îl mai trage puțin de ureche și de data asta pornește ușor să ne ude și continuă fără încurajare. Încet, cu sentimentul că am făcut ceva deosebit, ne întoarcem la groapa cu nisip de unde am plecat.

După-amiaza avem programata o vizita la centrul de reproducere al elefanților.Ca sa ajungem acolo am fost plimbați cu o canoe lungă făcută dintr-un singur copac (silk cotton tree XXXîn 25 de ani ajunge la dimensiunea bună; din păcate o canoe, cu cea mai bună îngrijire, rezistă doar 10 ani).

Pe bancurile râului Bhuri Rhapti (Bătrânul Râu) am văzut gharial, un crocodil cu botul lung și subțire, crocodili normali, păsări de toate felurile printre care păuni, egrete, chiar și o barză și un kingfisher .

Centrul consta într-o clădire de dimensiuni mici care adăpostea ghișeul de bilete, camera pentru soldați și camera de informare. În ultima ne-am petrecut vreo 10 minute citind despre istoria parcului, despre elefanți în general (anatomie, reproducere, captivitate), despre dresarea lor. Le trebuiesc trei oameni: unul curăță după ei, altul le pregătește mâncarea și mahutul care îl dresează și conduce. În viața unui elefant (70 ani) există doi sau trei mahuți. La 2 ani începe dresajul. Puiul este separat de mama lui, legat cu picioarele din față de un stâlp, fără apă, până când e suficient de slăbit să asculte și să nu facă rău. Antrenamentul de bază ia o lună și pe parcursul a doi ani vor învăța toate comenzile. Oare n-a studiat nimeni limba elefanților? Reguli de comportament? N-au și ei un fel de om al șoaptelor pentru elefanți, care să se folosească de limbajul corpului și sunete cu frecvență joasă?

Afară vedem un pui de elefant plimbându-se printre picioarele altuia. Acesta îl împinge cu trompa, ceea ce cauzează un al treilea să-și sune trompa și să-și fluture urechile. Aceasta era mama adevărată! Puiul a venit la ea, a supt puțin și a continuat să se miște liber.

Am văzut și gemeni, doi băieți de doi ani. Erau cât jumătate de elefant adult și în curând urmau să înceapă antrenamentul...Undeva departe un pui își atingea repetat mama, ca și cum s-ar fi jucat leapșa, iar ea își clătina capul...

de fapt, voia să sugă, dar era prea mare, mai mult era un răsfăț. Până la urmă a primit ceea ce a cerut.

Tibet

2011-12-02T13:11:00.002-05:00

Tași delec Tibet!

Bună Tibet!

Primele impresii

Pe peronul gării sunt o mulțime de militari purtând la gât eșarfe albe. Ieșim din gară și fac câteva poze. În fața mea Mihai s-a întâlnit cu ghida noastră și văd că le pune și lor eșarfe. Vreau să le fac poză, dar imediat în fața mea se bagă un soldat care-mi vorbește. Realizez că îmi interzice să fac fotografii, ceea ce mi se pare aiurea pentru că în poza mea nu s-ar fi văzut nici măcar un colțișor de uniformă (pe lângă faptul că el era ultimul soldat dintr-un șir lung pe drumul de ieșire din gară). Facem cunoștință cu Tsewang Lhamo (care înseamnă Viață Lungă și Zână, se pronunță Teuan Lamo). Ne spune că aceste eșarfe se numesc kata și reprezintă inima curată cu care suntem primiți în Tibet. Mă uit pe fereastră și nu mi se pare ceva deosebit: un oraș plat, chinezesc, cu oameni puțini. Apoi intrăm în Lhasa adevărată, tibetană, Lhasa veche, unde sunt o mulțime de oameni, atât de diferiți de chinezi, cu clădiri lipite una de alta, cu o bandă lată neagră în jurul ferestrelor, cu perdeluțe colorate ca un fel de streașină deasupra ușilor și ferestrelor.

Stăm la hotelul Yak în camere cu încălzire, ale căror ferestre dau spre stradă. Putem să vedem în amândouă direcțiile cuștile cu militari, cinci în interior și unul afară. Au căști, scuturi transparente, batoane și arme. La mijlocul distanței sunt gardienii, îmbrăcați în uniforme ca de polițiști. Pe aceeași fereastră putem vedea apusul de soare peste munți.

Rău de altitudine

În facultate am învățat despre acest subiect sau mai degrabă despre adaptarea la altitudine. Am crescut la nivelul mării. Cum te simți la altitudinea de 3500m? Inițial totul pare normal, doar că nu ai energie. Să urci un etaj? Îți trebuie cinci minute, la sfârșitul cărora ai senzația că-ți dai duhul și că indiferent cât de adânc respiri, parcă tot n-ai aer. La 4500m, chiar după 9 zile de adaptare, te scoli noaptea din somn pentru că simți că te sufoci. Medicamentul cel mai bun ar fi un ceai de coca, dar nu se găsește, așa că ne mulțumim să bem apă cel puțin 3l pe zi. Asta implică să te trezești de câteva ori pe noapte ca să mergi la baie.

Si acum în ordine aleatorie ceea ce am observat:

Religie

În Lhasa sunt oameni în pelerinaj. Poate începe undeva foarte departe, la capătul Tibetului. De ce? Pentru păcatele din această viață și din cele anterioare. Cu mărgelele de rugăciune pe mână, cu protectoare pentru genunchi și vârfurile pantofilor, cu niște șipci de lemn sau de metal în mâini urmează să facă plecăciuni cu fața la pământ până în Lhasa, la templul Jokhang. În picioare fiind își împreună mâinile și le ridică ca un salut în dreptul frunții, al feței și al pieptului, apoi fac un pas, se sprijină și alunecă pe mâini, până ajung cu fața la pământ și atunci își duc pe laterală mâinile deasupra capului. Dacă ar fi în fața templului în acest moment ar muta una din cele 108 mărgici de rugăciune. Se ridică, sprijinindu-se din nou pe șipcile de lemn, fac un nou pas și din nou salutul, din nou prosternarea, în tot acest timp spunând cuvintele de rugăciune: Om Ma Ni Pe Me Un (Om Ma Ne Pad Me Hung) Când ajung în apropierea orașului trebuie să-l înconjoare (partea veche, tibetană), în sensul acelor de ceas, abia apoi pot să intre și să se îndrepte spre templu. Îl vor înconjura și pe acesta, apoi se vor prosterna de nenumărate ori în fața templului și-și vor aduce darul de miros (crenguțe de ienupăr pe care le vor pune pe foc în niște cuptoare de lut vopsite in alb din afara templului). Iar dimineața, vor intra în templu și se vor închina în fiecare capelă, aproape la fiecare centimetru de frescă și la fiecare statuie, vor atinge toate veșmintele, își vor aduce darul lor de unt, pe care îl vor pune cu lingura din pungi speciale, sau îl vor turna din termos, topit, în vasele mari cu fitiluri aprinse în fața diferiților Buda (al Trecutului, al Prezentului, al Viitorului, al Compasiunii, al Longevității, al Înțelepciunii, al Medicinei, al Științei, etc). La fiecare altar lasă niște bani.

Alții fac kora, merg de jur-împrejurul templului ținând în mâna dreaptă roata de rugăciune și în mâna stângă mărgelele, din care mută câte una după ce termină de spus cuvintele de rugăciune Om Ma Ni Pe Me Un. Aceleași cuvinte se regăsesc întru-n sul tipărit de mână, rulat și sigilat de către călugărițe în rotițele de rugăciune, toate fiind învârtite în sens orar. Rugăciunea lor este pentru toți: pentru zei (Om), semizei (Ma), oameni (Ni) animale (Pad) fantomele flămânde (Me) și ființele vii din iad (Hung). Este permanentă, pentru că se află pe stegulețele de rugăciune pe care le atârnă în bătaia vântului; de câte ori se mișcă, e ca și cum ar spune ei cuvintele.

Sunt atât de absorbiți în rugăciune încât pare că numai corpurile lor se mișcă, sufletele fiind cu rugăciunea. Stăteam în fața templului Jokhang încercând să fac fotografii și-i vedeam cum ocoleau obstacolele cu privirile duse.

Mai sunt și alte mânăstiri unde se duc în pelerinaj, învârtind roțile mari de rugăciune (așezate în șiruri lungi pe lângă zid, sau pe munte). Se închină unor imagini ale lui Buda care au apărut pe pietre, iar oamenii doar au pictat pe deasupra, ca să se vadă mai bine.

Puținii călugări care mai sunt în mânăstiri (ajung acolo în urma unui proces îndelungat de aprobări din partea guvernului chinez, care limitează numărul) își petrec timpul rugându-se în grup de trei ori pe zi în sala principală, golind vasele de untul solidificat și punându-l în saci (tibetanii iau acest unt ,,sfințit,, și-l folosesc acasă), măturând și strângând boabele de orz pe care credincioșii le presară pe lângă statui pentru a avea o recoltă bogată, strângând banii dăruiți și punându-i în cutii cu lacăt (vor fi luați de guvernul chinez, la fel ca și cei proveniți din vânzarea biletelor de intrare) tipărind scripturile (cuvinte spuse de anteriorii Dalai Lama, Panchen Lama, Gamen Lama), cosând noi veșminte pentru Buda și scripturi, făcând mandala din nisip colorat și dezbătând scripturile (Mânăstirea Sera).

Călugărul cel tânăr le învață de unul singur, apoi când se întâlnește cu ceilalți, trebuie să le răspundă la întrebări. Cel care răspunde stă așezat pe o pernă în curte. Cel care întreabă este în picioare: ține mărgelele în mâna dreaptă și începe să pună întrebarea, apoi spre sfârșit, alunecă întregul șirag pe mâna stângă până la umăr, ridică piciorul stâng și mâna dreaptă, punctând semnul întrebării cu un pocnit din palme și un bătut din picior. Asta este pentru a-i face atenți pe cei din iad. Dacă răspunsul învățăcelului este corect, îi va ajuta pe cei în suferință.

Sunt multe locurile sfinte: casele și peșterile în care au locuit sau s-au rugat diferiții Lama, înălțimile, cele patru lacuri cu apă sărată și toate sunt prilej de kora, indiferent că ia o oră, o zi, o săptămână (lacul Yamdrok).

Tibetanii își sărbătoresc ziua de naștere de Anul Nou ( e un calendar lunar). Copilul se naște și își primește numele de la parohul mânăstirii sau de la un Lama, nume care poate fi diferit de cel al părinților. Tinerii care se hotărăsc să întemeieze o familie trăiesc împreună și abia după ce se naște primul copil se vor face ceremoniile religioase de căsătorie și botezul copilului (din păcate și la ei rata divorțului este mare, din cauza căsătoriilor aranjate sau a modernizării). Bătrânii peste 80 de ani pot să poarte veșminte albe sau cusut pe haine luna și soarele (un cerc așezat pe un corn orizontal). Atunci când mor se pot face trei feluri de îngropare: prin foc, prin apă sau prin aer. Prima este ușor de înțeles, corpul este ars. Pentru ultimele două este ideea întoarcerii în natură a corpului, dând celor vii: peștilor și vulturilor.

Viața la oraș

Pe strada principală sunt multe magazine, unul lângă altul: aici ai croitorie de haine tradiționale, lângă un restaurant, lângă care este o farmacie, apoi o măcelărie cu carnea de yak pe tejghea. Pe străzile laterale sunt tarabe cu fructe (mere și mandarine), lână, haine, bijuterii, încălțăminte, mâncare. Din loc în loc auzi muzică tibetană. Lumea se mișcă în toate direcțiile.

Majoritatea femeilor sunt îmbrăcate în costum tradițional: o fustă de culoare închisă lungă până în pământ, în față cu un șort vărgat cu trei registre verticale, iar sus o haină la baza gâtului care se închide pe dreapta căptușită cu blană. Pe cap pot purta basma sau cele moderne pălărie cu boruri late (tot ele poartă și tocuri). toate au părul lung împletit în două cozi sau strâns în coc jos.

Femeile din Amdo (o regiune a Tibetului) au părul în multe codițe mici pe care le împletesc la capete împreună și le prind cu o bijuterie. Pe cap, în jurul urechilor și pe brâu își poartă lucrurile de preț: turcoaze, agate mari cât pietrele, uneori încrustate în plăci de argint. Bărbații din Amdo căsătoriți au părul lung împletit cu un șnur (negru sau roșu aprins) care se termină cu un ciucure și pe care îl învârt în jurul capului și-și potrivesc ciucurele pe partea stângă a feței. Au o haină lungă până în pământ, legată la brâu cu o eșarfă, cu mâneci lungi (cea de iarnă e căptușită cu blană de miel, cea de vară are două fețe) și o poartă cu mâneca dreaptă scoasă și lăsată pe spate. Am văzut un bătrân ducând un bebeluș în haină! Copiii sunt cărați în spate, legați cu fașă peste pieptul mamei, înveliți în pături, ca să nu înghețe. Când se închină la templu, se apleacă și într-o parte, ca să atingă și copilul cu fruntea obiectele sfinte. Copiii mai măricei, urmează exemplul părinților, sunt foarte cuminți și ascultători, au același respect pentru religie, așteaptă ca adultul să le acorde atenție, să îi ia de mână. Ținutul de mână se extinde la toate vârstele și sexele.

Printre toate fețele smede, apare din când în când fața albă și rotundă a unui chinez, de cele mai multe ori cu o expresie arogantă, și chiar mai rar de european (e iarnă și sunt puțini turiști). Foarte frecvente sunt fețele de militari (chinezi tineri, unii abia au prima mustață mijită, privesc în toate părțile și caută sămânța răzvrătirii) de polițiști și de USLA (unități specializate de luptă antiteroristă, mai maturi, având și femei în rândul lor). Ultimii se amestecă printre pelerini, se bagă printre cei care se prosternează în fața templului, se adresează cu dispreț femeilor, deși soțul lor este prezent, interzicându-le staționarea. Numai prezența lor și se crează tensiune!

Traficul este continuu, fluid, ricșele își sună clopoțelul de bicicletă ca să-ți atragă atenția că sunt libere, mașinile întorc în mijlocul intersecției, motocicletele se strecoară, iar mașina de gunoi are melodie, când o aud, oamenii vin cu sacoșele, cutiile, gălețile de gunoi și le golesc din mers.

Viața la țară

Casele lor sunt din piatră sau chirpici, dreptunghiulare și au etaj. Jos stau animalele, și cu ființa lor vor încălzi locuința oamenilor de deasupra. În mijlocul casei este o vatră sau o sobă, având în apropiere vasele pentru gătit. Pe margine sunt bănci acoperite cu covoare, care noaptea au rol de pat. În fața lor sunt mese joase de lemn vopsit și lăcuit cu modele florale sau religioase, având rol și de dulăpioare. La ferestrele cu un geam este o ramă de lemn vopsit în mai multe culori și perdele în culori tari. Tavanul este acoperit cu țesături, sau covorașe de pânză.

Curtea este înconjurată de un zid înalt pe care stau la uscat turte de balegă amestecate cu paie. Sunt de calități diferite: de yak, de vacă, de oaie sau capră. Odată uscate se desprind singure și apoi sunt depozitate ordonat pe marginea de sus. Sunt un combustibil eficient, doar că se consumă foarte repede.

Ciobanii merg și torc lâna spălată și împletită ca un colac pe care îl țin pe încheietura mâinii. Fusul are o cruce în partea de jos în jurul căreia se va face ghemul de lână toarsă. Femeile se mișcă dintr-un sat în altul tricotând. Greutățile se cară într-un coș care se sprijină de-a latul umerilor cu o fâșie. Transportul poate fi căruța trasă de cal sau măgar, călare, dar majoritatea au motociclete sau un tractoraș care trage o remorcă.

Spre deosebire de cei din orașele mai mari, copiii de la țară fac școala cu familia sau cu călugării. Învață să scrie și să citească prin cântece și repetiție. Eram în Vechiul Tingri și ne îndreptam spre han, când am auzit o voce de copil cântând. M-am uitat să văd de unde vine vocea și la fereastra fără geamuri a unei case era o fetiță care profita de ultimele raze ale soarelui ca să cânte urmărind un text. Lângă, mama ei țesea.

Ca de obicei, admir inventivitatea oamenilor de a se descurca cu puțin. Calul își primește grăunțele într-o minge de baschet. Rufele se spală iarna într-un cauciuc căruia i s-a lipit pe o față o cameră veche de cauciuc.

Mâncarea tradițională

Ceai cu unt

Se face ceai negru, se pune sare și unt, se amestecă bine ca să se facă emulsie, apoi se mai toarnă apă sau ceai și se servește. Cum ai luat o înghițitură, cum ți se completează.

Țampa (tsampa)

Se ia făină de orz integrală într-un castron, se pune puțin zahăr și puțin ceai cu unt, apoi se amestecă cu arătătorul în sensul acelor de ceas, până se absoarbe tot ceaiul. Ținând policarul sprijinit de marginea castronului se frământă cu cele patru degete până se face un bulz mare, numit bac. Din el se rupe câte un dumicat pe care il mai frămânți puțin, cât să păstreze urma degetelor și se pune în gură.

Se poate mânca și ca o ciorbă, în ceaiul cu unt punându-se puțină făină. Este foarte hrănitoare și sățioasă.

Vin de orz (chang)

Se servește în ulciorașe cu gâtul înalt la temperatura camerei. Înainte de a bea tibetanii își înmoaie degetul mijlociu în pahar și, lipindu-l de police, stropesc de trei ori pentru Dharma, Sakya (?) și Buda. E un vin ușor și parfumat, puțin dulceag.

Lhassi

O băutură făcută din iaurt, amestecat sau nu cu un fruct (banană, măr, piersică), puțin zahăr și apă. E foarte bun!

Ce mi-a plăcut

Mi-a plăcut de Tsewang. O tânără de 26 de ani, cu talent pentru limbi (pe lângă engleză înțelege punjabi, nepali, chineză- pe care se va duce să o studieze în mod oficial după plecarea noastră). Ne-a rugat de la bun început să o considerăm ca un fel de rudă, să nu pregetăm să îi cerem ajutorul sau să o întrebăm orice(și a adăugat, pentru că așa e regula, cu excepția politicii). Asta nu a împiedicat-o să răspundă la întrebarea Mariei, totuși aici ce țară e? cu Tibet, să ne avertizeze că nu avem voie să facem fotografii soldaților, pentru că riscăm să ne confiște memory stick și să ne spună că sunt semne de răzvrătire în estul Lhasei. S-a apropiat foarte mult de copii, în special de Maria, cu care a stat mai mult de vorbă, s-a jucat cu ei, i-a făcut lui Ioan tort de ziua lui. Majoritatea informațiilor pe care le-am scris mai sus le-am aflat de la ea (și încă multe altele, legate de religie, dar care nu-și au locul aici). Tu-ci-cie Tsewang! Mulțumesc Tsewang!

Mi-a plăcut mâncarea tradițională, felul de a fi al tibetanilor, calm, chibzuit, răbdător.

Dar poate cel mai mult mi-a plăcut drumul prin Tibet. Peisajele erau ca de carte poștală. Răsărit de soare în trecătoarea Pang-la la 5050m, lacul Yamdrok turcoaz, înălțimile cu steagurile lor de rugăciune, cătunele cu cei câțiva oameni.

Drumul spre Everest e presărat cu cel puțin 5 puncte de control și pe dealuri e scris cu pietre Zhong Guo (China). Dar după ce treci de ele și ajungi să te sui pe movilița cu placa Tabăra de la baza Everestului, 5200m și vezi zăpada spulberându-se pe vârful lui te năpădesc gândurile: de recunoștință, ne-a ajutat Dumnezeu; de bucurie, am ajuns; de ușurare, am supraviețuit altitudinii și frigului; de uimire cât de frumos poate să fie; de mândrie, am adus o bucățică de România.

Plecăm pe un alt drum, un peisaj marțian: cât vezi cu ochii bolovani albi presărați prin nisip și undeva pierdut un pârâu învolburat cu marginile înghețate. Ieșim din albie și începem să urcăm și să coborâm cum ne duce drumul. O turmă de capre sălbatice o ia la goană. Mai încolo un uliu zboară deasupra unei cirezi de yaci. Ne depărtăm de câteva ore de vârful cel mai înalt din lume și totuși încă îl mai vedem la apusul soarelui.

Ne oprim pentru o ultimă poză și ne luăm la revedere.

Ka li shu Tibet! Am plecat Tibet!

Ka li pei! Eu rămân.

Alte locuri din China

2011-11-25T10:17:00.001-05:00

Pesterile Longman

Am ajuns in Luoyang. Suntem puțin dezorientați după o noapte de dormit în tren. Luăm autobuzul dintr-un capăt în celălalt și trecem pe lângă un șantier continuu pe amândouă părțile. Aici sunt dărâmături, aici este o groapă imensă, aici o construcție de cărămidă, aici ditamai blocul de prefabricate, aici un morman mare de pământ. Șoferul autobuzului claxonează orice vietate îi apare în cale. După aproape o oră ajungem la punctul terminus, de unde trebuie să ne cărăm bagajele cu spinarea.

Peșterile Longman au început în secolul al V-lea e.n. ca o manifestare a budismului. Irving Stone în cartea intitulată Agonie și Extaz, spunea despre capacitatea lui Michelangelo de a vedea statuile într-o bucată de piatră și de a le scoate la iveală, că el doar îndepărta excesul de marmură. La fel se poate spune și despre aceste peșteri: există nenumărați Buda și bodysatvva și demoni și regi, doar oamenilor le-au trebuit mai multe secole pentru a-i scoate la iveală. Din nefericire tot oamenii le-au și desfigurat cu ocazia unor reciclări morale și culturale.

Pe fața peretelui de stâncă sunt sculptate deschideri pătrate sau dreptunghiulare, care sunt adâncite și în mijloc va rămâne un Buda. Pentru cele care sunt foarte mari, de câțiva metri înălțime, pe margine sunt fie mii de Buda mici, în basorelief, fie alte personaje religioase mai mari sau mai mici. Unele peșteri sunt ușor accesibile, altele trebuie să urci mai multe scări. Când am ajuns noi era o ceață groasă să o tai cu cuțitul, așa că peșterile le descopeream pe măsură ce ne apropiam de ele. Biletele ne asigurau accesul la peșterile de vest (care erau cele mai numeroase și interesante), de est (puține, nu m-au impresionat, decât cu excepția unui basorelief cu o mie de mâini, dar îți ofereau o imagine de ansamblu a celor de vest), ceva templu și o grădină la care nu am mai fost.

Ne era foame și copiii ar fi vrut să mănânce pe strada turistică, unde erau câteva oferte, dar le-am spus că vrem să prindem un anume tren și mâncăm la gară, că sigur vom găsi ceva. Ne-am înțeles cu taximetristul la un preț și ne-a dus la gara cea nouă din Luoyang, o gară care semăna a aeroport, în mijlocul unui deșert construibil, mărginit de blocuri futuriste aproape terminate! Mihai se așează la coadă, în scurt timp ia bilete și ne grăbim să prindem trenul de mare viteză spre Xian. După ce trecem biletele printr-o mașină ca la metrou, ajungem pe peron, care are locurile însemnate pentru uși, cu numerele vagoanelor. Trenul se apropie silențios, nici măcar nu fâsâie. Ușile se deschid, afară pășește o stewardesă. Interior ca de avion, scaunele au măsuțe, sunt ecrane de televizor și o bandă pe care anunță electronic stațiile următoare și cu ce viteză circulăm (vom atinge 300 km/h). Pornim, nici măcar nu ne dăm seama că a început să se miște. Stewardesa ne oferă cafea (25 yuani, nu mulțumesc) și ceva mâncăruri. Ne scormonim prin diferitele sacoșe de rămășițe de mâncare, ne cerem iertare de la copiii și le promitem că vom mânca bine în Xian.

Ajungem într-o gară asemănătoare cu cea din care am plecat, dar ca să ieșim trebuie să luăm metroul. Un băiat ne ajută cu cumpărarea biletelor și ne spune unde trebuie să coborâm. Metroul este atât de nou încât mai sclipește. Pe televizor încă mai rulau reguli de comportament. Lumea își făcea poze cu picturile murale, iar copiii sigur se dădeau doar de distracție.

Când ajungem afară ne așteaptă un amestec de nou și vechi. Din secolul trecut aveau polițiști în mijlocul intersecției pe un podium și cu multă pompă se întorceau cu fața spre trafic și făceau semne de oprire sau de mers, fluierau. Din cel actual aveau clădirile.

După ce mâncăm ne îndreptăm pe jos spre hotel. Și aici distanțele sunt foarte mari dar ajungem într-un final la hotelul nostru simplu.

Soldații de teracotă

Ne trezim devreme pentru că trebuie să luăm autobuzul până la gară și de acolo un alt autobuz care să ne ducă până la soldați, un drum de două ore. Șmecheria era să găsim autobuzul public, și nu cumva să ne înscriem în vreun tur, care să ne ducă și pe la ceva fabrici. Era o mare de autobuze parcate, oameni așezați la mese cu liste, oameni în picioare care trag de tine și-ți spun că te duc ei, oameni în uniforme, care nici nu catadicsesc să se uite la tine, dar să-ți răspundă. Până la urmă răspunsul nostru ne sare în ochi: acolo unde era o coadă mare în mijlocul tuturor lucrurilor, aparent la nimic evident, acolo era unde trebuia să ne așezăm pentru autobuzul public. Reușim să intrăm în al doilea autobuz (toată lumea trebuia să stea pe scaune).

După ce ne întâlnim cu bunicii, ne suim în mini-autobuz pentru a ajunge la complex. Ghidul bunicilor ne va vorbi și ne va lăsa liberi pentru a face poze în fiecare din cele patru clădiri. Cea mai mare este numărul unu, unde se găsesc cei mai mulți soldați refăcuți și cele mai multe fragmente lăsate așa cum au fost găsite. Tot aici există o secțiune în care încă mai asamblează diferitele fragmente.

La numărul trei se găsește comandamentul. După haine și încălțări, au dedus că erau ofițerii, dar n-au găsit capetele decât la câțiva! (se pare că nu le terminaseră, hmm-hmm).

La numărul doi este așa zisa infirmerie și au avut și o trăsură. Mai sunt numeroase puncte care au fost excavate țintit după ce le-au inspectat cu raze și așa au alcătuit expoziția cu arcașul îngenuncheat ( a cărui urmă de sanda ar trebui patentată), cu arcașul în picioare, cu ofițerul pântecos, cu soldatul cu cal și cu un general. Mai sunt două trăsurici de bronz, mai mici decât dimensiunile normale, adevărate bijuterii prin execuție și ingeniozitatea mecanismelor de cuplare. Vârfuri de săgeți, sulițe și săbii care au un strat subțire de chromiu, ceea ce le-a păstrat ascuțite două mii de ani.

Zidul Orașului Xian

A fost construit începând cu 1370. Are 12 m înălțime și o circumferință de 13,7 km. La bază variază între 12 și 18 m grosime. Are patru porți, una pe fiecare direcție cardinală și nenumărate arcade pentru a lăsa să treacă străzile. Pe zid sunt pagode multicolore (luminate noaptea) și din loc în loc magazine cu mancare și sucuri și loc de închiriat biciclete. Pe margine are felinare cu lampioane roșii și stegulețe, specifice laturii (cea de vest avea un fel de ghepard, cea de sud un fel de dragon). În unele locuri mai puteam vedea cum se chema cel care a făcut cărămida respectivă.

Ne-am plimbat puțin cu bunicii, apoi ei au plecat la programul lor, urmând să ne întâlnim mai târziu cu ei. Am rămas la baza porții de sud și ne-am jucat jocuri specific chinezești. Cel mai mult ne-a plăcut fluturașul de picior (lovești într-un fluture ca de bedmington care are pene și ceva greutăți adăugate și ideea e să-l ții cât mai mult în aer; se poate juca de unul singur sau mai mulți), apoi să alergi cu cercul de metal. Era drăguț să îi vezi pe chinezi cum încercau să-și învețe copiii (pentru părinți era o distracție grozavă, pentru copii era ceva frustrant)

Marea Moschee din Xian

Este ascunsă în inima bazarului, sau mai degrabă bazarul a crescut în jurul ei. Până să ajungem la ea ne-am bucurat de viermuiala oamenilor. Ne-am cumpărat un fel de pita cu carne. A scos atunci carnea din oala aburindă, a tocat-o cu cuțitul (era atât de fiartă că se sfărâma numai dacă te uitai la ea) și a pus-o în pâinea încălzită. Mmmm... foarte gustos. Am mai încercat un fel de gogoși făcute din pastă de persimone (ceea ce le dădea o culoare portocalie): unele aveau umplutură cu susan, altele cu nuci.

Moscheea era foarte liniștită la acea oră de prânz. Un amestec de arhitectură chineză cu cea musulmană. Senzația de vechi. În incinta de rugăciune nu aveam voie să intrăm dar ne-am uitat la ea de la ceva distanță.

Xining

Pot să spun că am fost și în acest oraș, dar am văzut doar drumul dus și întors de la gară. Suntem ultimii călători care ieșim din gară și un bărbat ne i-a la sigur: suntem clienții lui. După o scurtă târguială îl urmăm spre mașină, un fel de van intrat la apă. Merge încet având grijă să ocolească gropile, să încetinească pentru bump. Mașinile de pe contrases intră pe banda noastră ca să-l ocolească pe al lor. Îi claxonează pe cei care îi apar în cale. Pe bord are o roată de rugăciune budistă, care se învârte de una singură. Noi ne uităm pe fereastră să vedem cât e de diferit orașul față de ceea ce am văzut până acum. Afară răsare soarele. Șoferul nostru își potrivește mașina aproape de mijlocul străzii, cu mult în fața stopului, își scoate telefonul și începe să încadreze soarele printre blocuri. În spatele nostru un camion ne claxonează cu patos. Nimic nu-l deranjează pe șofer, care după ce și-a făcut poza, pornește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Hotelul are influențe islamice în arhitectură și mobilier. Șefa hotelului are trăsături mongole. Oamenii din holul hotelului se uită la noi de parcă am veni de pe altă lume. Sunt sinceri, nu se pot opri să ne privească.
Ca de obicei nu înțelegem nimic din ceea ce se vorbește în jurul nostru, dar disting alte sunete, diferite de cele chinezești, mai multe hașuri și r-uri. De fapt ce mi-a atras atenția a fost intonația cuvintelor, ceva de genul "De ce nu mă crezi? Așa e cum îți spun eu, ai să vezi că eu am dreptate!"

Două zile bolnavă în pat. La plecare Ileana și Ioan vor fi cei care se vor îmbolnăvi.
În gară ne găsim un loc să nu fim ținta privirilor. Vor trece în jurul nostru și vor încerca să prindă o frântură din noi, mai ales din Ileana și Ioan care dormeau ghemotociți pe bancă. Este primul nostru contact cu tibetanii. La rândul nostru le studiem hainele și obiceiurile. Un bărbat în vârstă se plimbă prin gară și în mâna dreaptă învârte o roată de rugăciune, în stânga are mărgelele de rugăciune. Nu se oprește nici când vorbește.

De data asta avem bilete la hard sleeper. Sunt șase paturi și nu este ușă. Nu ai lumină personală, nu poți să stingi lumina și nu poți controla volumul de la muzică. De asemenea nu te poți izola de ceilalți oameni și de fumul lor de țigară. Ne vom petrece o mare parte din timp schimbându-ne personal așternuturile. E destul de frig și ne punem și sacii de dormit.

Ne uităm pe fereastră la munți, la deșert, la apa înghețată, la turmele de oi sau de yak. Pe culoar un băiețel tibetan vine și ne studiază. Nu are nici o problemă să îndrept camera asupra lui, doar să nu mă uit direct la el, atunci se rușinează și fuge. Se împrietenește cu Maria, de care va râde doar dacă se uită la el.

În final vreau să scriu puțin despre limba chineză și traducerile in engleză. Limba chineză este o limbă monosilabică, fiecare din semnele ei pronunțându-se ca o silabă ghee, dii, maa, zhi. Nu are cuvinte în sensul pe care îl înțelegem noi, ci înțelesul apare prin alăturarea semnelor. Nu are gramatică, deci nici timpi, ci viitorul sau trecutul apar din conținut, De asemenea nu sunt spații sau virgule, doar punct. Chiar și semnul întrebării este un hanzi. Deci este greu de tradus. În călătoria noastră am întâlnit o mulțime de traduceri caraghioase. Pe o pungă de pâine feliată am găsit scris sliced pain adică durere feliată. Într-un pamflet turistic aflăm că cerul albastru seduce norii albi, iarba verde seduce oile și boii. O moschee poate să țină cel mult 10 000 de rugăciuni între timp. Dar poate recordul de traducere este deținut de un semn în toaleta trenului: no flushing while meeting emu (nu trageți apa la întâlnirea cu emu)

Din punctul meu de vedere am terminat cu China. Mi-a plăcut ceea ce am văzut, chiar așa prăfuit și murdar și aglomerat. Principiile confucianiste sunt în continuare la baza societății (familia este unitatea, fiul datorează supunere tatălui, frații mai mici celui mai mare și de abia de aici încolo în afara familiei). Femeia este cea care lucrează în timp ce o mulțime de bărbați stau de vorbă și beau ceai, dar cred că nici nu-și imaginează că se poate și altfel. Copiii sunt super-prețioși, deci super-răsfățați. Sunt cărați în spate sau în brațe (dacă sunt mai mici) dar nu am văzut cărucioare. Cu toții sunt înregimentați.

Unul din lucrurile care m-a deranjat a fost lipsa de perspectivă. Grădinile, parcurile, curțile, sunt așezate în așa fel încât să ai o cantitate redusă de peisaj. Educația presupune să fi în stare să-ți înalți mintea, să ai viziune de ansamblu, în ciuda obstacolelor fizice. Oare ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar realiza că pot trăi în pace și bună înțelegere?

Ultimele Zile in Beijing

2011-11-16T22:49:00.001-05:00

Luni a fost zi de pauză. Adulții au ales să își dezmorțească febra musculară mergând în două parcuri: Beihua (Marea de Nord) și Jinshan, amândouă la nordul Orașului Interzis. Din primul îl puteam vedea pe al doilea, amândouă având ceva pagode și temple, dar motivul principal a fost să vedem de la înâlțime Palatul Imperial. Chiar era un spectacol, în fața noastră fiind o imensitate de acoperișuri galbene așezate ordonat și simetric. Nici măcar nu încăpeau toate într-o panoramă!

Pe lângă asta ne-am plimbat pe străzi și am intrat în hutong. Pe o alee îngustă, de nici nu puteai să îți întinzi mâinile pe laterală, te strecurai în linii drepte frânte printre casele oamenilor. Intrările sunt mascate, ca să intri pe laterală (din motive feng-shui care spune că energiile negative circulă în linie dreaptă), deasupra aleei și pe acoperiș întinzându-se vrejuri de pepeni sau dovlecei. Oamenii care trăiesc acolo sunt o comunitate strânsă, toți trăind în interiorul acelorași ziduri. Am trecut și printr-o piață, unde lumea se înghesuia să cumpere pâine, biscuiți, fructe, legume, murături, semințe, motorete strecurându-se printre toți, iar în altă parte doi jucau ceva care semăna a table, înconjurați de cel puțin zece chibiți. Noi ne uitam la ei și când ne descopereau, și ei se uitau la noi. Nu știu ce îi încurca mai tare: că nu eram asiatici sau că zâmbeam cu gura până la urechi.

Viața de cartier am continuat să o descoperim și a doua zi, când am plecat cu bunicii și cu Nașa într-o plimbare, pentru a-i ajuta să ajungă pe fusul orar chinezesc. Blocurile sunt separate de o stradă, cu trotuare, mărginite de mini parcuri cu o alee umbrită de copaci. Aici oamenii joacă mah-jong, fac gimnastică, un bătrân mergea cu spatele, se plimbau câinii (de multe ori nu curăță după ei), se joacă cu copiii.

Se apropie ora la care oamenii ies de la servici, copiii de la școală. Traficul este o nebunie, oamenii traversează pe verde la stop, iar autobuzele se bagă și intră în intersecție pe roșu, ca și cum s-ar fi plictisit să mai aștepte. Claxonul este cuvântul de ordine și deși benzile nu sunt respectate, n-am văzut mașini ciocnite. Arată ca un furnicar care își vede de treabă: se suie în autobuz, coboară în pasaj, intră în magazin, traversează, merg, fumează, scuipă, vorbesc. Printre ei se plimbă măturători fie doar cu fărașul și mătura, fie cu motoreta și un clește, fie cu coșul pe roți. Sunt foarte mulți oameni!

Seara îl sărbătorim pe Mihai de ziua lui de nume la restaurant unde comandăm rață Peking. Șefa restaurantului a venit la masa noastră și, cu ajutorul unui chelner care știa engleză, ne-a urat bun venit, ne-a mulțumit că am ales restaurantul ei (la recomandarea lui John, șoferul care ne-a dus la Marele Zid) și ne-a spus că o doamnă ne va învăța cum să mâncăm. Lângă noi venise un chelner care cu un ditamai satârul tăia cu mișcări sigure feliuțe subțiri de piept și pulpe, pe care le așeza ordonat pe platou. După ce au fost puse pe masă a început instrucția: se ia o clătită foarte- foarte subțire și se unge cu un sos acrișor, se pun bețișoare de castravete, pepene galben și ceapă verde, peste care se adaugă două-trei feliuțe de rață, se împăturește și se mănâncă. Mmmmmm...Aaa. Dar acum trebuia să ne facem singuri și era cam greu să iei cu bețișoarele. Ne descurcăm destul de bine, dovadă platourile goale.

După ce îi suim pe bunici în taxi ( o aventură în sine, pentru că nu prea vor să ia străini: tu spui că vrei la Moscheea Bivolului și el nu înțelege că vrei la Niu... noroc că aveau cartea de vizită a hotelului și așa nu trebuiau să se înțeleagă prin semne și i-phone) noi plecăm spre metrou pe jos. Ajungem în piața de seară: un șir lung de tarabe, cu acoperișuri și lanterne roșii, pe care erau expuse sepii, cai de mare, larve de fluturi de mătase, stele de mare, scorpioni (50 yuani unul mare sau 15 doi mai mici)

Ileana a vrut să mănânce și i-am satisfăcut curiozitatea. A declarat că i-a plăcut și aproape că nu voia să împartă cu tatăl ei!

Expoziția continuă cu tofu, mâncăruri, kebab de fructe. Spectatorii fac poze, își comandă mâncare, o fetiță își acoperă ochii să nu vadă. Ieșim de aici pentru a intra pe una din cele două străzi pietonale din Beijing. Magazine cu reclame luminoase pe margine, tarabe cu toate nimicurile pe mijloc. Era ora închiderii și ceva mai puțină lume, dar tot ocupau tot spațiul.

Orașul Interzis

Ne întâlnim cu bunicii în ciuda faptului că este o mulțime descurajantă. Ghidul ne povestește foarte puțin despre principalele obiective și se uită precum găina după pui să nu ne piardă. Ne întreabă dacă vrem să facem poze în fața diferitelor obiective și ne mutăm mai departe. Cumva mă frustrează acest mers cu cârdul, nu am libertatea de a-mi găsi un unghi bun, sau o încadrare mai frumoasă, ca să nu mai vorbesc de lumină, dar tac, pentru că știu că noi rămânem în palat și voi putea face mai târziu poze pe placul meu. După prima curte, e cea de-a doua, și după ea este palatul cu scările din filmul Ultimul Împărat.

Totul este la o scară uriașă, cinci poduri, cinci scări, nenumărate semnificații, nenumărate protocoale și peste toți, turiștii! Trebuia efectiv să ne împingem de bună voie, într-o masă de corpuri, cu care să ne luptăm, pentru a ajunge la balustradă, să vedem tronul și dragonul care se juca cu perla (pe tavan).

După acest punct parcă se mai liniștește, diferitele grupuri urmând alte interese în oraș. Cartierul concubinelor, dormitorul împăratului cu un pat lung (pentru o viață lungă) și relativ îngust, spații mai umane, cu dimensiuni reduse. Grădina avea acele construcții din piatră cu găuri, cimentate împreună pentru a da senzația de munți, ceva pagode și copaci care cresc lipiți.

Bunicii pleacă, noi ne ducem la expoziția de cesuri primite de diferiții împărați. Cel care a inventat expresia un ceas cu vâsle rotitor sigur a fost și le-a văzut pentru că noi am fost martori cum acoperișurile de la o pagodă au intrat unul în altul, în timp ce niște flori se învârteau, personje se roteau și totul cânta o melodie (vreo zece ceasuri dau spectacol de două ori pe zi).

Am încercat să găsim și expoziția de jad, dar în ciuda faptului că aveam harta în mână și ne-am plimbat pe diferitele culoare, nu am putut-o găsi și am renunțat. De asemenea eram prea obosiți ca să ne mai întoarcem la primele curți și m-am mulțumit cu ceea ce am putut să fotografiez atunci.

Seara ne-o vom petrece în urma unui marș forțat prin mulțime la Teatrul Roșu, unde am văzut un spectacol de Kung Fu. Povestea era despre un băiat care s-a hotărât să devină călugăr Kung Fu, cum învață tot ceea ce trebuie (stă pe săbii ascuțite, sparge bețe de lemn și drugi de metal și plăci de piatră), cum este tentat de imaginație și este alungat, cum se căiește și cu disciplină, recuperează și va deveni următorul instructor de Kung Fu. Copiii au fost superîncântați!

Templul Raiului

Este un complex care are legătură cu religia. Împăratul venea să se roage pentru roade bogate și vreme potrivită în diferite locuri, după ce petrecea noaptea în absitență, aducând jertfe de animale. Erau prezente și plăcuțele cu numele strămoșilor, fiecare cu altarul lui și vasele pentru aprins tămâie. Olane smălțuite albastre, porți roșii, bumbi aurii, o bogăție de culori.

O platformă ridicată pe alte trei (ca un tort etajat) în centrul căreia se găsește o piatră convexă înconjurată de nouă pietre în primul cerc, optsprezece în al doilea și tot așa pănă la al nouălea cu optzeci și una de pietre.(nouă era numărul perfect).

Este un loc foarte frumos, cu o grădină cu jnepeni de sute de ani.

Pentru mine spectacolul au fost oamenii. Este joi la prânz și parcul este plin. Tineri, bătrâni, sunt de toate vârstele. Sub copacul ăla niște femei exersează operă chinezească urmând textul și notele pe hârtie. Mai încolo în mijlocul aleii sunt vreo zece cupluri care dansează un fel de rock lent. Se vede că sunt experimentați pentru că se mișcă lin. Două femei dansează împreună și cea care conduce are scurte ezitări, nu e învățată să conducă. Printre ei se strecoară pietonii, o bunică are grijă de copilașul care abia a învățat să meargă. Pe mine mă mănâncă picioarele, m-aș băga și eu. Noi vom dansa la ceva distanță de ei și chinezii se uită la noi mai abitir decât la ai lor.

Mai mergem vre-o sută de metri și găsim rânduri de femei care dansează Macarena chinezească. Aici chiar mă bag și urmăresc pașii care se repetă pe direcțiile cardinale și în scurtă vreme mă distrez. Mihai îmi spune că eram singura care zâmbeam. La sfârșit le-am mulțumit partenerelor, care erau foarte gălăgioase și bucuroase de participarea mea (și a Mariei).

Și iar mai mergem și sub niște copaci era o femeie cu panglici colorate pe care le mișca în ritmul muzicii. I-a invitat și pe copii, apoi m-am alăturat și eu. Nu era ușor să faci panglica să zboare în opturi prin aer. În scurtă vreme eram transpirați și obosiți. În partea mai liniștită de parc am văzut oameni stând relaxați, cu ochii închiși în fața unui copac, sau pe o bancă în poziția lotusului, sau făcând un exercițiu de tai qi.

Ș-așa am văzut noi Beijing-ul. Și ne-am suit în trenul cu paturi moi(dar ferme) spre Luoyang și v-am spus povestea așa.

Zai jian! Pe mâine!

Aventuri in Xian

2011-11-16T07:48:00.000-05:00

Atențiune: acesta este un subiect plicticos și egoist, este despre MINE. Voi descrie cu multe amănunte experiența mea personală, așa că cei sensibili sau neinteresați sunt rugați să sară peste această postare.

V-ați putea aștepta să vă povestesc despre alte locuri pe care le-am mai văzut, dar azi am alt subiect: bolnav și pe drumuri. Toată lumea răcește din când în când, iar eu nu fac excepție. În ultimii trei ani o simplă răceală mă pune la pat. Nu-mi curge nasul, nu mă doare capul, nu-mi pierd gustul, doar că n-am putere să mă țin pe picioare. După 24-48 de ore la pat, mă scol ca nouă și nici nu-mi mai aduc aminte că am fost bolnavă. Dar acum am simțit că mă ia în timp ce aveam de vizitat obiective. Suntem la marea moschee din Xian și-mi vine să mă întind pe o bancă la soare, așteptând să mă facă cineva bine. Conștiința mă înghiontește, spunându-mi că sunt singura care are cunoștințele necesare.

Când eram mică, mama știa întotdeauna când eram bolnavă (dar mai ales, când nu eram și nu mă lăsa să chiulesc de la școală). Imediat îmi făcea baie cu apă fierbinte cu sare la picioare, mă punea în pat, îmi făcea masaj pe tot corpul cu oțet aromatic, îmi punea cârpă roșie pe burtă stropită cu alcool, îmi schimba compresa udă de pe frunte, mă punea sub două plapumi ca să transpir și nu mă lăsa să mă dezvelesc, și ca să realizez cât de bine era pentru mine, îmi povestea cum atunci când era ea mică și făcea febră o puneau într-un sac cu frunze de salcie stropite cu țuică și o legau la gât ca să nu poată să iasă până nu-i scădea febra. Îmi spunea cu lux de amănunte cum se lipeau frunzele de ea și o gâdilau, dar dacă se mișca se lipeau altele și primele se dezlipeau și era mai rău. Asta mă mai potolea și stăteam cuminte, nu cumva să înceapă din nou cu masajul. Mama avea mână grea și un talent deosebit pentru a găsi toate locurile dureroase: Ia uite ce noduri ai aici și nu se lăsa până nu dispăreau. În timp ce mă schimonoseam de durere și chelălăiam precum un cățel (nici o șansă să scap din mâna ei) îmi povestea cum o duceau la Niță Sanitarul, care nu avea nici o educație de acest gen, decât poate din războiul al doilea, și-i freca nodurile de pe mână cu un os. Mă punea să beau ceai de mușețel îndulcit cu miere și aveam voie să mănânc în pat pâine prăjită unsă cu unt și puțină miere, tăiată pătrățele de tata.

Deci caut prin sacul cu amintiri și încep să îmi fac masaj pe mâini, pe picioare, pe cap. Mă simt ceva mai bine și ne continuăm programul. Este ultima zi în care ne vedem cu bunicii și cu Nașa în China. Ne plimbăm prin bazar, încercăm diferite dulciuri, apoi ne ducem la ei la hotel unde stăm de vorbă până târziu.

Când ajung în camera noastră mă cuibăresc mulțumită în pat, plimbând o sticlă cu apă fierbinte pe diferite puncte ale corpului. Îmi sensibilizez soțul la una din dorințele nerostite ale acestei călătorii în jurul lumii: de a face un tratament de acupunctură.

Paranteză: am încercat să creem o listă cu lucrurile pe care vrem să le facem în călătorie, dar nu am ajuns prea departe. S-a vorbit despre sky-diving,zipping, deltaplanare, scufundat în cușcă pentru a vedea marele rechin alb, dat la vale într-o cutie rotundă ca pentru șoareci. N-am spus nimic despre tratament, pentru ca ce ar putea sa trateze, daca sunt sanatoasa? In State mă duc de câțiva ani la acupunctură cu rezultate bune. Am luat și prafuri. Va spun un secret: nu iau medicamente. Medicamentele clasice (paracetamol, sudafed) îmi modifică simptomele și mă fac să mă simt mai rău. Iau totuși antibiotice în fața evidenței de infecție bacteriană. Dar în general mă tratez cu leacuri băbești și pilule homeopatice. Cine mă vede, nu știe că am terminat facultatea de medicină.

După un refuz categoric, Mihai văzând că nu sunt cu mult mai bine a doua zi, s-a apucat să caute pe internet și a găsit un spital care asigură și medicină tradițională. Ne ducem cu autobuzul (nu avem adresa scrisă în chineză și nici un taxi nu se încurcă cu noi fără) îl găsim (după ce l-am ocolit pentru că nu semăna destul de mult cu un spital), dar cabinetul este în pauza de masă până la 14:30. Un portar foarte drăguț ne duce la un ghișeu de unde îmi iau un carnet de sănătate, apoi îmi arată unde să stau și așteptăm. Lumea vine, își trece numele pe un carnet atârnat de ușa cabinetului (vreau și eu, dar portarul îmi face semn că nu e nevoie). Am timp să observ: pereții vopsiți albi și murdari de urme de tălpi, podeaua cu gresie pe care sunt tot felul de mizerii pentru că toată lumea aruncă pe jos, ca și cum nu ar exista coșuri de gunoi. Culoarul ăsta este singurul care conectează exteriorul cu alte ghișee, așa că e un permanent dute-vino.

Chiar ceva mai devreme de ora anunțată apar o mulțime de halate albe în spatele unui civil, bănuiesc doctorul și rezidenții. Mulțimea din jurul meu se mișcă instantaneu, formând un semicerc în jurul ușii. O tipă scundă la vreun metru treizeci și grasă începe să strige nume și-i lasă să intre în cabinet. Portarul vine și pune o vorbă pentru noi, Mihai spune Xie- Xie (șie șie, adică mulțumesc), dar tipa mă oprește cu brațul și nu mă lasă să intru. Vociferez în engleză că am fost acolo de mult timp și până la urmă intru, dar nu mai e nici un pat liber. Cabinetul este de fapt o cameră mai mare cu trei partiții, în fiecare din ele câte trei paturi și un punct de comandă unde este un birou cu telefon și rețete, două scaune și o măsuță rulantă pe care se găsesc eprubetele cu acele sterilizate, vată și alcool. În spatele ușii este un coș de gunoi din care se revarsă mizeria și o grămăjoară care n-a mai încăput.
Mi-e frig și stau încotoșmănată cu haina de iarnă, căciulă și gluga pe cap. Fac rabat și îmi scot mănușile. Doctorul s-a spălat pe mâini, și-a pus halatul alb și începe să vorbească cu fiecare pacient. Le ia pulsul, îi pipăie pe diferitele zone, apoi ia acele lungi de aproximativ 5 cm de la o rezidentă, șterge locurile cu alcool și le înfige adânc în mușchi, 3-4 cm. Știam acest lucru de pe vremea când m-a pasionat acupunctura în facultate, dar e altceva când vezi. Tratamentele care mi-au fost administrate au fost întotdeauna cu înțepare superficială. Urma să simt diferența pe pielea mea.
Întâi începem cu un interviu. Rezidenta se mai liniștise, nu mai era atât de severă și cu o pronunție foarte bună dar un vocabular limitat, mă întreabă ce am. Apelăm la serviciile unui traducător telefonic, profesorul ei, care aproape că nu mă lasă să îi spun ce mă deranjează. Mă întreabă dacă cred că sunt răcită, am diaree, cum e urina, mi-e foame, am temperatură, am durere de cap? și apoi îmi cere rezidenta înapoi. Mi se ia pulsul, întâi la mâna dreaptă, apoi la stânga. Mă pune să scot limba, apoi să o ridic în sus. Le spun că sunt transpirată, dar mi-e frig. Pașii se repetă cu doctorul. Diagnosticul: am o răceală, dar nu de oricare, ci una fierbinte. Aș putea avea una rece, sau una de vânt, sau udă.

Următorul pas este să mă duc să plătesc. Plecăm cu o rezidentă la case. Întâi plătim un yuan pe o chitanță, apoi cu aceasta ne ducem la alt ghișeu unde plătim 22 yuani. Ne reîntoarcem la cabinet de unde suntem trimiși să mi se facă analizele. O luăm pe culoarul pe care am stat vreme de 45 min și ajungem la o fereastră joasă în perete în fața căreia erau scaune. Pe pervazul lat era o pernă tare învelită în ziar pe care îți puneai mâna ca să poată să-ți ia sânge. Asistenta folosește bețișoare de șters în urechi pentru a mă da cu iod și apoi cu alcool și-mi ia o cantitate mică de sânge. Ne întoarcem la cabinet unde aștept să-mi vină analizele și să se elibereze un pat. Uite ăsta! NU. Pat..scurt, tu... lungă! Apare și Mihai cu hârtiuța mea pe care a luat-o dintr-un coș în care puneau asistentele pe măsură ce veneau rezultatele și aparținătorii căutau numele rudei lor. Analizele arata o infectie.
Până la urmă se eliberează un pat pe dimensiunile mele. Îl întreb pe doctor prin semne care parte din mine trebuie să fie dezvelită: de la genunchi și de la coate în jos. Mă grăbesc ca și ceilalți pacienți să mă dezbrac. Doctorul și rezidenta zâmbesc când văd că nu mă deosebesc de chinezii bolnavi: și eu port pantaloni lungi pe dedesubt și jambiere tricotate de mână. Patul are aceeași lenjerie, nimeni nu a schimbat-o după pacientul anterior, dar e curată și apretată. În momentul de față nu mă interesează decât să îmi primesc tratamentul și să mă fac bine. M-am întins pe pat, m-am acoperit cu propriile haine și am închis ochii. Doctorul mă trezește pentru a-mi arăta că folosește ace noi, atunci scoase din ambalaj. Îi mulțumesc pentru gest, n-aș fi avut nici o obiecție pentru cele sterilizate. După 30-40 min la 180 grade Celsius nu mai rezistă nici un germen. Așa s-au făcut operațiile ani de zile, echipamentul de unică folosință e doar o invenție modernă.

Momentul adevărului: mă șterge cu alcool și cu siguranță înfige acele în mine. Doare, nu atât înțepătura superficială, pe care aproape că n-am simțit-o, ci în profunzime, acolo unde energia este blocată. Diferența între cele două feluri de acupunctură este ca între o mângâiere și un masaj profund. Senzația de durere va ceda în scurt timp, va reveni când îmi va scoate acele (care parcă nu mai voiau să iasă). Doctorul a folosit exact aceleași puncte pe care le știam din experiențele anterioare, în total unsprezece. Mi-a pus o lampă cu infraroșii ca să-mi încălzească picioarele, m-a acoperit cu jambierele și m-a lăsat acolo. După ce a trecut timpul necesar, cred vreo 20 min, rezidenta mea mi-a scos acele si mi-a făcut semn să mă întorc pe burtă. Surpriza surprizelor: îmi pune ventuze! Și asta era o dorință a mea nerostită. Lângă mine este o pacientă care are ace pe spinare și mă întreb cum poate să respire cu capul în pernă. Reușesc să-mi găsesc o poziție comodă și dintr-o dată simt pe mine prima ventuză rece, nu prinde bine și o pune din nou. În scurt timp spinarea mea scoate clinchete la cea mai mică mișcare. Mă acoperă cu haina și mă mai lasă un timp. Simt cum se încălzește și cum parcă îmi trage o înțepeneală de o parte și de alta a șirei spinării. Sunt un om fericit, mai rămâne să mă fac și bine.
Shen me ming zi? o întreb pe rezidenta mea, care mă îngrijește cu blândețe acum. Care-i numele meu? repetă ea întrebarea în engleză. Tian Fei. Xie-xie nin, îi mulțumesc eu cu formula politicoasă. Bu qe chi, n-ai de ce, îi simt duioșia în voce.

Plecăm spre casă într-un taxi înarmați cu două medicamente chinezești. Costul total $25. Mă simt mult mai bine. Voi lua dimineață, prânz și seara trei dintr-unul și patru din celălalt, îmi va dispare senzația de foc din plămâni, va începe să-mi curgă nasul, să mă doară ochii, dar totul este spre bine. Pe spinare am nouă vânătăi rotunde pe care le voi da cu homeotine, ca să se vindece mai repede.La Xining îmi voi petrece două zile în vârful patului, dar toate astea sunt amănunte. Mă fac bine!

Marele Zid Chinezesc

2011-11-08T10:33:00.000-05:00

Este duminică dimineața ora 7 și aș vrea să-mi iau bilețelul roșu pentru micul dejun de la hotelieră, dar ea doarme cu capul pe o pernă pe masă. Nu vreau să o trezesc, dar totuși o fac și-mi spune ceva ce nu înțeleg și se culcă la loc, așa că intru în restaurant unde nu este nimeni. Continui în bucătărie unde o salut pe bucătăreasa care tocmai forma gogoșile. Îmi face semne să o urmez și se uită din când în când peste umăr să fie sigură că vin. O trezește pe hotelieră, care începe să apese tastele de la calculator foarte frustrată și apoi reușește să articuleze breakfast 8 o clock înainte de a-și trânti capul pe pernă. Ies în oraș, care este foarte treaz și activ la acea oră, cu vânzători de hamburger sau gogoși la colț de stradă, cu magazinele și alimentarele deschise. Apucăm să mâncăm înainte să vină John, șoferul nostru care ne va duce la Jiankou și ne va aștepta la Mutianyu. Două ore în mașină, timp în care ne explică cum există șase linii de centură fiecare cu trei benzi pe sens, ne spune despre diferitele clădiri pe care le vedem, despre blocuri, îl întreb despre școli (încep la 7 dimineața, au o pauză pentru prânz, continuă după-amiaza până aproape de 5, șase zile pe săptămână, au uniforme, excepție zonele sărace). Când ajungem la periferie seamănă cu șoseaua Slatina-Craiova, fabrici, sate, magazinul central, plopii pe margine vopsiți în alb (explicația lui a fost pentru a vedea mai bine noaptea), porumb boabe pus la uscat pe banda de bicicliști, păzit din corturi improvizate.

Ne-a întrebat dacă am vrea să ne oprim să vedem produse artizanale chinezești și am fost de acord. Am intrat la o fabrică de cloissone. Vizita a constat dintr-o succesiune de intrări și ieșiri de câteva secunde în diferite camere: unde se formează vaza din cupru, unde se adaugă filigranul, unde se umple spațiul cu vopsea, unde se arde, unde se șlefuiește și în cinci minute eram în sala de prezentare unde aveam voie să stăm cât vrem. Erau foarte frumoase exponatele, culorile, vaze clasice, tablouri moderne, bijuterii, bibelouri. Băieții au găsit o vază de 290 706 dolari, apoi ne-am continuat drumul.

La marginea unui sat ne-am cumpărat bilete. Doamna din fața lui Mihai s-a întors pentru că nu îi ieșea numărul biletelor la socoteală. Când Mihai și-a numărat biletele în mașină a constatat că are cu unul mai puțin, dar ăsta era singurul punct de control (inventivitatea oamenilor de a-și rotunji venitul într-un stat comunist!)

Am stabilit unde ne întâlnim cu John și am pornit pe cărare în sus. La o răscruce am luat-o greșit, dar ne-am îndreptat greșeala și după două ore de urcuș cu nenumărate halte (din cauza mea) am ajuns la baza zidului. Am urcat pe o scară din trunchiuri de copac pe zid și ca să urcăm în turn mai era o scară, dar păzită de un om în uniformă albastră care ne cerea 5 yuani de cap. Ioan a coborât să vadă dacă mai e și alt drum, dar n-a găsit, așa că omul a desfăcut scara de jos, ca să nu ne piardă, acum că ne avea la mână! Îmi venea să râd, iată-ne în postura gâștii bune de jumulit.

Zidul... e mare. Îl vezi pe dealul din fața ta, coborând și apoi urcând spre tine, te întorci și-l vezi continuând spre celălalt deal, apoi pe coamele dealurilor de mai departe, până se pierde în aer. Pe zid mai sunt două grupuri de chinezi, unii am senzația că fac măsurători, vorbesc prin walkie-talkie cu cei de pe turnul învecinat, iar alții mănâncă. Le urmăm și noi exemplul, apoi pornim la drum. La început e doar o cărare peste pietre printre tufișuri. Marginile sunt surpate din loc în loc. În alte părți e mai bine păstrat. În general mergem pe o pantă dulce, doar trebuie să fim atenți unde punem piciorul. Ne apropiem de scurtătură, un loc unde poți să ieși de pe zid, să mergi prin pădure în loc să urci și să cobori dealul, iar în mintea mea este un conflict: drumul durează două ore, plus opririle de poze, nu știm cât de greu o să fie, n-are nici un sens să pierdem aproape o oră, ca să ne urcăm în vârful dealului de unde să vedem același lucru, dar din altă perspectivă, dar VREAU (la fel și Mihai și Ioan; fetele vor merge încet vorbind prin pădure și ne vor aștepta doar 15 min). O luăm pieptiș pe o pantă de 80 de grade, încercând să nu alunecăm pe dalele lustruite. Gâfâim, ne oprim, admirăm peisajul, pornim din nou, mai sus, până în turn de unde ne uităm spre vale, zidul la picioarele noastre, curgând spre celelalte dealuri.

O-ooooh, acum cum mai coborâm? În fața noastră se deschide un tobogan. Ne prindem de zid și punând picioarele pe laterală, treptat treptat coborâm într-un loc unde avem și un drum printre tufișuri, dar e prea plin de praf, deci alunecos.

La mijloc ne oprim să conversăm cu o americancă despre cât de mult mai este. Puțin mai jos sunt niște germani. Vom mai întâlni brazilieni, japonezi și...chinezi (ei aveau difuzoare cu muzică) de-a lungul zidului, în special în zona renovată, dar aici suntem singuri și ne bucurăm de asta.

Cel mai frumos cadou a fost că a ieșit soarele. Încetul cu încetul zidul n-a mai avut tufișuri, au apărut parapeții cu ferestruicile pentru arcuri, turnurile nu mai erau dărâmate. Ne opream să ne uităm și în urmă și parcă tot nu ne ajungea. Poate de aici se vede mai bine. La un moment dat am văzut o balustradă de lemn, pusă de-a curmezișul, lângă care era o vânzătoare ambulantă. Intrăm în partea reconstruită a zidului. Diferența era evidentă. Materialul de construcție părea același, dar zidul nu mai avea vârstă. Sunt din ce în ce mai mulți turiști. Continuăm să coborâm pantele transformate în scări ceea ce îl face pe Ioan să spună: ar trebui să se numească Marile Scări Chinezești! Genunchii ne tremură, picioarele ne sunt moi de atâta coborâre și îi compătimim pe cei care trebuie să urce. După aproape douăzeci de minute găsim un semn pe care spune că zona turistică s-a încheiat și turiștii nu au voie să depășească acest punct (noi venind din zona interzisă). Din loc în loc ne lăsăm să alergăm la vale pentru a putea urca dealul mai ușor și atragem privirile celor din jur.

La 4:30 ajungem la punctul terminus al călătoriei noastre: toboganul care șerpuiește argintiu pe marginea dealului. Te sui într-un cărucior cu o manetă pe post de frână și-ți dai drumul la vale. Înainte de curbe sunt semne spunându-ți să încetinești, și steaguri, și oameni. Și e super-fain! Vrei să-ți dai drumul cu viteză, dar vrei să vezi și apusul de soare.

Transpirați, flămânzi, obosiți, ajungem la ora închiderii în lumea comercială de la Mutianyu unde ni se oferă tricouri, talismane, fructe și alte alea. Ne întâlnim cu John, care ne duce rapid spre Beijing, pentru a se târâ în traficul de duminică seara. Ne oprim în amurg să facem poză la profilul muntelui (semăna cu un om), vorbim despre restaurant și rață Peking, despre Orașul Interzis și parcurile din jur și ne recomandă ce am mai putea vedea.

A fost o zi superbă.

Palatul de Vară

2011-11-08T10:22:00.000-05:00

Este de fapt un domeniu cu lac, cu deal, cu diferite clădiri de locuit și temple. A ars în revolta Boxerilor (1900) și a fost refăcut de împărăteasa Cixi (Sisi) cu bani deturnați de la marină. A construit în parc și o navă de nescufundat, de marmură (sic!) Noi am început cu parcul (profitam că nu ploua), am mers pe podul cu multe arcuri pe insuliță (unde era o expoziție cu fotografii despre ultimele familii imperiale) și de acolo am luat feribotul spre partea cu clădiri.

Aici erau o mulțime de grupuri, fiecare cu stegulețul, ghidul cu difuzor și șepcile lor. Se distanțau între ele doar cât să nu li se amestece sunetele. Și toți erau chinezi! Erau atât de mulți că am simțit nevoia să evadăm pe niște scări în sus unde am ajuns la o clădire încuiată și am continuat pe lângă zidul palatului (pe o pantă de vreo 70 de grade, cimentată și cu balustradă) până am ajuns deasupra lui, la poarta de sus. Am fost martorii unui raid al poliției asupra vânzătorilor ambulanți terminat cu confiscarea mărfii. Teoretic nu au voie să fie acolo, dar ei sunt, oferindu-ti talismane, căciuli panda, mâncare și sucuri. Și așa ne-am lămurit de ce polițiștii poartă o uniformă impecabilă și adidași roșii sau de alte culori.

Am vizitat și palatul, refăcut în cinstea olimpiadei. Sus este o pagodă circulară, apoi tot cobori fie pe scări, fie pe culoarele care mărginesc dreptunghiurile spre următoarea clădire. Este impresionant că pe fiecare bârnă sunt pictate scene diferite, pe lângă elementele de culoare și design care dau sensul de unitate. Aici este un tigru, dincolo un chinez și două fete, iar mai încolo o scenă de vânătoare și tot așa pe sute de metri de culoar, cu obloane (pe timpul verii se pot scoate și lăsa aerul să circule).

După ce ne-am bucurat ochii cu peisajul înnorat, Mihai a plecat spre gară pentru a lua bilete de tren spre Xian, iar noi spre casă.

Beijing Primele Zile

2011-11-08T10:16:00.000-05:00

Ni hao

Capitala de nord (traducerea semnelor din Beijing) ne-a întâmpinat cu nori și smog. Un aeroport impresionant prin mărime și design, folosind ferestre în tavan pentru iluminare și detectoare de temperatură umană. Mergem cu trenulețul, apoi luăm taxiul pentru aproape o oră și în timp ce copiii dorm, ne uităm pe fereastră. Construcții moderne de metal și sticlă (am văzut chiar și spălătorii de geamuri), blocuri de locuințe moderniste, amestecate printre clădiri neimpresionante decât poate prin senzația de vechi și murdar. Bulevarde de trei benzi pe sens, mașini de toate fabricațiile din toți anii, printre care zumzăie Mercedesuri si BMW-uri depășind pe unde li se ivește un spațiu (inclusiv banda de rezervă). Autobuze antice, iar altele noi, troleibuze, motociclete cu mănuși de blană, vehicule care amintesc de India și biciclete. Pietonul se strecoară printre, mașina are prioritate, traversând fie pe la trecerea de pietoni, fie pe niște pasarele trântite pe toată lățimea trotuarului cu o singură scară pe sens (cobori la stânga, chiar dacă vrei să mergi la dreapta).

Hotelul ne întâmpină cu fotolii de piele și construcție. Zugrăveau o cameră, peste gledul încă ud, culoarea gresiei ivindu-se pe ici pe colo prin mizeria albă. Camerele simple de hotel ne așteaptă cu două și cu trei paturi ferme. Au căldură și apă caldă, așa că nu contează aspectul vechi și folosit.

Prima zi este de recuperare. Ne trebuie un timp în care să încercăm să prindem blogul din urmă și să ne refacem forțele, să punem o separare între ce a fost și ce urmează să fie. Ne e foame și ieșim să mâncăm. Pe stradă sunt o mulțime de vânzători ambulanți de frigărui, gogoși, sandwichuri calde, fructe și alte mâncăruri specific chinezești. Intrăm la un restaurant care avea frigărui la intrare și comandăm ceva din meniu, avem nevoie de carne, de proteine. Suntem la fel de pierduți ca și în Japonia, în afară de mi-fan (orez fiert) nu știu să spun altceva. Noroc că chelnerul avea un telefon care traducea. Mâncăm deși simțim că ne ia gura foc de iute ce e, dar ne săturăm. Ne luăm și mâncare de pe stradă, inclusiv cinci mere micuțe pe un băț, cu caramel. Miroase a București, a cartier, dacă nu te uiți la fețe te poți simți în unul din cartiere cu alimentara micuță, lângă care este magazinul de feronerie, apoi cel de haine de diftină.

Asta ne face să ne relaxăm, știm cum funcționează o astfel de societate. Micul dejun se termină la ora nouă, sâmbătă este închis și duminică... poate că o să fie deschis (dar de la 8). Trebuie să fim atenți doar să nu bem apa, chiar și ei o fierb (avem fierbătoare de apă în fiecare cameră).

Spațiile verzi există, dar puține sunt îngrijite. Pe trotuar sunt copaci, dar pământul din jurul lor nu e protejat și e noroi, sau o groapă în care poți să-ți scrântești piciorul, dacă nu ești atent.

Metroul este o rețea fantastică cu geamuri de sticlă și uși pentru stație (pentru a nu fi împins de mulțime pe șine), cu scanarea bagajelor la intrare, cu toalete în fiecare stație. Liniile sunt foarte lungi (25 de stații) și mulți circulă aproape dintr-un capăt în altul. La orele la care am circulat noi, deși erau pline, nu păreau foarte aglomerate. Metrourile circulă la câteva minute distanță și aproape că nu poți vedea stațiile fără oameni; încă nu s-a terminat de scurs șuvoiul de oameni din metroul nostru, când se revarsă cel din metroul de pe contrasens. La fluxul de oameni care circulă ar fi putut avea un design mai bun.

Grădina Zoologică

Era pusă pe listă pentru că nu vom ajunge in Chengdu unde am fi putut vedea crescătoria de urși panda. Panda sunt proprietate a statului chinez chiar dacă se nasc (prin eforturile celor care îi au în grijă) la gradina zoologică din San Diego și după un număr de ani se întorc în China. Aici este singurul loc unde putem vedea mai mult de doi adulți. Ne ducem direct la ei și ne bucurăm să vedem doi pui de vreo 6 luni: unul dormind leneș în copac, iar celălalt plimbându-se de colo colo cu o minge de baschet dezumflată și fluturând bambus. Era aproape de ora prânzului, așa că ceilalți erau mai mult adormiți sau în drum spre culcare. Pe pereți erau scrise în engleză și chineză o mulțime de informații despre fertilizarea in vitro și eforturile depuse pentru a crește puii. În altă parte aveau o greutate de 35 kg învelită în vinil alb și negru reprezentând greutatea unui pui de 6 luni cu care să te uțupănești ( pentru nevorbitorii de limbă oltenească: să-ți încerci puterile). Ileana era cât pe ce să-și înțepenească spatele, dar după puțin masaj, ne-am continuat drumul către panda mici, roșcați, cu urechi cu ciuf (și ei dormeau, fiind animale nocturne).

Ca orice grădină zoologică, avea o mulțime de animale, în condiții relativ moderne. Semne în engleză și chineză peste tot, explicații la fel, spații largi, statui, lac, dar peste toate astea plutea un aspect de neîngrijire, praf, noroi, mirosuri. De departe Ioan a văzut o statuie de puma uriașă, mai înaltă decât copacii. Uaau. Dar când ne-am apropiat de ea am văzut că la bază avea colaci de sârmă ghimpată! Erau altele statuile pe care aveam voie să ne suim copiii. Am crezut că mai putem să luăm barca de promenadă până la Palatul de Vară, dar eram deja în sezonul de iarnă, deci am căutat drumul cel mai scurt spre ieșire.

Templul Lama

După un prânz la botul calului ne-am dus spre acest templu, întemeiat de cel care a fondat secta de budism a pălăriei galbene. Este singurul care a suferit o renovare extensivă și este activ, la el venind în pelerinaj o mulțime de tibetani. Ca orice construcție asiatică este un dreptunghi, înconjurat de un zid înalt și are câteva porți orientate pe punctele cardinale. După o alee lungă străjuită de arbori ghinko ajungi la o nouă poartă care se deschide într-o curte care pe laterale are camere cu imagini de Buda, și roțile de rugăciune (care se învârt în sensul acelor de ceas) iar opus porții este un templu cu trei statui de Buda în mijloc și diferiți regi, sau bodysathva (cei care încearcă să devină ca și Buda), pe laterale. Lumea venea, se închina (trei bețișoare de tămâie pe care le depui pe jos, nu ai voie cu foc în templu) apoi prin spatele templului ieșea într-o curte similară cu prima. În mijlocul curții sunt vase mari pentru aprins bețele (nu și în zilele cu vânt) și credincioșii vin cu mănunchiuri groase cât brațul, pe care le cumpără de din afara templului. În interior nu avem voie să facem fotografii. La capătul templului este ultima clădire în care este adăpostit un Buda Maitrei (stând în picioare) înalt de 26 m, făcut dintr-un singur trunchi de santal ( are și certificatul de record Guiness) și un mic muzeu cu obiecte religioase vechi, cu explicații ale transformării celui care urmează calea aceasta.

De aici plecăm spre King Food, restaurantul de la colțul hotelului, unde mâncăm pui dulce-sărat și alte lucruri pe care nu le recunoaștem.