Hiraizumi

O nouă dimineață în care ne trezim înainte să sune ceasul la ora 5. Încă avem ceasul biologic debusolat. Am putea să ne pierdem timpul în cameră, trenul nostru e ceva mai târziu, sau am putea să ne ducem la piață și să ne bucurăm de spectacol. În liniște ne adunăm toate obiectele și ieșim în vârful picioarelor din hotel.

Nu, Ioan nu are o floare în păr! E o crizantemă dintr-o vază, care stă pe o masă aproape complet ascunsă de spatele lui, dar pe care o poti vedea în oglindă. Suntem înconjurați de papuci alunecoși, diformi, albaștrii sau roșii, măsură unică (poți să cazi și să-ți frângi gâtul dacă încerci să urci scările cu ei). Dacă vine un grup mare, mai sunt papuci în cutie. Știi câți oameni sunt într-un hotel după pantofii puși în rafturi.

Soarele e înălțat de o șchioapă dar străzile sunt pustii, cu excepția proprietarilor de câini. Și asta pentru că toată lumea care e trează la ora asta, se află în piață cumpărând sau mâncând fructe de mare. Facem disonanță cu peisajul, avem rucsaci și în față și în spate, totuși, nu ne pasă și ne uităm și noi la toată varietatea și abundența locului, nu doar la o tarabă, ci la nenumărate de-a lungul străzii.

Poți să mănânci acum!

Săculeții ăștia sunt plini cu icre!

Ne urcăm în tren și începem să mâncăm. Japonezii nu mănâncă niciodată în afara localului de mâncare, sau pe trotuar, sau într-un loc public, dar mănâncă în tren. Faptul că scaunele au o tăviță pe spătar, sau că poți cumpăra mâncare proaspătă din fiecare stație de tren, sau chiar și în shinkansen, ne spune că e în regulă. Noi n-avem eki-ben (mâncare la cutie cumpărată din stația de tren), dar avem ceva care ne place mult mai mult: ouă fierte tari, salam, pâine și frunze de varză!

Pe o parte a trenului putem vedea acea succesiune de câmpuri cultivate și sate, pe cealaltă marea și lucrările făcute pentru a o ține în locul ei. Apoi intrăm în tunel, înghițind în sec pentru a ne destupa urechile. N-avem un sentiment deosebit, e doar un tunel și cu excepția pozei următoare, nu este nimic care să ne spună că traversăm prin măruntaiele pământului, nu numai strâmtoarea Tsugaru, dar și linia Kuromatsunai (aceea care marchează evoluția diferită a animalelor din Hokkaido de cele din Honshu). Foarte repede ieșim pe partea cealaltă și totul arată similar cu insula pe care abia am părăsit-o.

Mai schimbăm două trenuri: unul de la Shin-Aomori (Noul Aomori) la Morioka, de acolo la Ichinoseki și în fine la Hiraizumi, cu un tren care arată mai mult ca un metrou. 

Fata era atât de absorbită în cartea ei de Manga...

Ne lăsăm bagajele la cutie și mergem pe străzi până la Monumentul Umanității admirând grădinile (n-am vrut să ne suim într-un autobuz și să mergem jumătate de oră).

Copacii nu cresc așa, sunt tunși de două ori pe an de echipe specializate.

Chuson-ji (Chuuson-gi) seamănă cu un sat crescut pe marginea unui drum străjuit de cedrii bătrâni de sute de ani, din care se desprind alei către diferite temple și clădiri religioase și grădini ale sectei budiste Pământul Pur. Se spune că toată lumea a contribuit la construirea acestui loc, fie cu bani, fie cu daruri, fie cu oameni, doar supraveghetorul lucrărilor, care era sărac, nu a avut să dea nimic. Așa că s-a decis să contribuie cu cedrii, pe care i-a crescut din semințe, și când au fost suficient de rezistenți, i-a transplantat în locurile în care puneau în evidență lucrările. În decursul anilor, clădirile au ars, dar copacii au rămas.

Ne îndreptăm către Konjiki-do (Holul de Aur), una din clădirile originale din secolul al XII-lea. Suntem deturnați pentru o scurtă perioadă de o reprezentație kabuki, oameni mascați făcând mișcări exagerate în ritmul unei muzici instrumentale.

Templul este găzduit într-o clădire modernă de ciment. Nu ni se dă voie să facem fotografii și de aceea mă bazez pe internet. Totul este acoperit în foiță de auri și unele accente sunt făcute cu sidef. Pentru mine este un lucru frumos, pentru alții este un loc de închinăciune și se înghesuie să ajungă în mijloc pentru a se ruga și înclina. De aici ne ducem mai departe la cealaltă clădire care a rezistat secolelor și aventurilor lor, apoi la muzeu, unde vizionăm și un film despre ceea ce am văzut, ca un fel de împăcare că n-am putut să vedem mai-ndeaproape sau să facem poze.

Odată ieșiți afară suntem confruntați cu magazinul de daruri. Am mai învățat asta și data trecută când am fost în Japonia, dar am uitat: fiecare loc își are marfa lui, nu poți să găsești nicăieri lucrurile pe care le vezi aici. Și au și prăjituri la gustare! Ne plac, le cumpărăm, le mâncăm. Apoi îmi dau seama că nu știu cum le cheamă. Mă întorc și întreb: karintō manjiā.

Ne bucurăm de grădini, de cireșii bătrâni de sute de ani, cu crengile lor sprijinite pe lănteți, lacurile cu pietre și mușchi, toate reproducând la scară redusă și în colaborare cu celelalte, Pământul Pur, raiul, unde budiștii speră că își vor petrece viața de veci.

Mihai vrea să mergem și la un alt templu, Motsu-ji, tot faimos! Și vrea să mergem acolo prin pădure, în loc să o luăm pe stradă. Are dreptate, cărarea este superbă, acoperită cu mușchi, cu balustrade de lemn, liniște… 

… trecem de un semn, dar nu-i acordăm nici o atenție, pentru că scrie în japoneză și noi nu pricepem, și totul e minunat și ne simțim bine și mai apare un semn..

Hei! Are un urs pe el!

Ce? Ce vrei să spui?

Da, are un urs! Suntem în “țara” urșilor și ar trebui să ne anunțăm prezența bătând cu ciocanul furnizat în placa de lemn de lângă semn!

Dintr-o dată simt că e de datoria mea să vorbesc tare, evident stricând liniștea tuturor. Batem pe rând cu putere în placă. Până la urmă ieșim din pădure. Trecem pe lângă câmpuri de unde s-a recoltat orezul, snopii fiind legați de araci și lăsați să se usuce. Totul e mic în comparație cu ce știu eu despre câmpuri și culturi.

Ne cumpărăm biletele și ne plimbăm.

Este 11 octombrie, dar de ce 27? Nu suntem in 2015?

Aici e fântâna pentru curățire (cu linguroiul clătești întâi o mână, apoi pe cealaltă, iar la urmă linguroiul, ca să fie curat pentru următoare persoană care îl va folosi),

arzătorul de tămâie,

mai încolo templul,

și apoi grădina, foarte frumoasă.

Yarimizu este pârâul grădinii ce curge peste pietre de pavaj rotunjite și care are din loc în loc pietre mai mari care să-i modifice cursul. Simbolizează un pârâu de munte ce face meandre printre câmpii. Este un exemplu al tehnicilor din Sakuteki, cea mai veche carte despre grădini din Japonia. 

Toată ziua ne-am plimbat printr-o ceață subțirică, dar acum soarele a străpuns norii și a colorat totul.

Ne întoarcem la gară și în timp ce așteptăm trenul, Ioan se bucură de un castron de supă fierbinte cu udon (niște tăieței de grâu, groși) (chelnerița a ieșit de la bucătărie și și-a schimbat papucii ca să poată să-l servească).

Pe drumul spre Tokyo băieții se joacă șah. 

 A fost o zi superbă și suntem obosiți, dar nu s-a terminat. Trebuie să ne luăm cheile de la noul apartament. Mergem vreo trei străzi, ne urcăm la etajul zece într-o clădire în care se află agenția de închiriat. La opt seara doi tineri rezolva ultimele lucruri într-un birou imaculat. Ne dau hârtiile și cheile, ne explică cum să ajungem la apartament . 

Ne mai ia încă douăzeci de minute să ajungem pe alei. Recunoaștem clădirea din poză (n-ar fi posibil citind semnele, n-am ști unde să ne uităm), băgăm codul, luăm liftul și ajungem. Cheile au zimți pe ambele părți și mici găurici pe suprafața plată; ar fi mai ușor să tai o gaură în ușă decât să spargi încuietoarea.

Ta-rata-ta-ta-taaaa! Noul nostru apartament de 3/10 m cu toate facilitățile incluse! Intrare cu dulăpior unde ne lăsăm pantofii, apoi mașină de spălat față-n față cu toaleta, apoi bucătorioara opusă băii și în capăt de tot camera cu un pat dublu confortabil și o măsută cu un televizor cu ecran plat. O saltea este ascunsă într-un alt dulap (pe care o să doarmă Ioan). Și avem și balcon!

Mai avem atâta energie cât să mâncăm ceva, să punem sculele la încărcat, să-i facem patul lui Ioan și să dormim…un…somn…liș..ti..nit…