Punctul de întoarcere

Restaurantul este gol, în afară de Maria și de mine mai sunt doar chelnerii care schimbă fețele de masă. Judecând după fețele și gesturile lor, nu sunt prea încântați de un nou grup de turiști, fiecare cu aerele lui. Nu m-am sculat cu fața la cearșaf, dimpotrivă, am fost bucuroasă să mă scol, să scap de vibrația și gazele de eșapament ale motorului bărcii vecine. Doar că nu vreau să mai găsesc scuze: pentru mâncarea mizerabilă (laptele și sucul sunt îndoite cu apă, deserturile par golite din conservă și totul are un gust ciudat—nu e suficient să urmezi o rețetă, trebuie să știi și cum trebuie să guste la sfârșit), pentru glumele forțate ale chelnerilor, încercând cu orice preț să ne înveselească și să ne distrăm, pentru prețurile exorbitante ale oricărui serviciu neinclus în preț (o britanică a încercat în zadar să-l convingă pe manager că 15 euro pentru un pahar de suc nu este un preț normal), pentru tot. Sunt obosită și ziua abia a început.

Aprovizionare

Când ne-am îmbarcat, a trebuit să trecem prin alte trei vapoare ca să ajungem la al nostru. Camerele sunt la parter, suficient de mari să încapă pe lângă un pat dublu, două fotolii, frigider, televizor și spațiu pentru bagaje. Baia avea un duș mare și totul arăta curat și bogat (în contrast cu zonele publice, unde era un lux decolorat și uzat). Ca orice  vas de croazieră, avea o punte superioară unde ne puteam scălda într-o piscină rece, sau să stăm la plajă, servind ceai și ascultându-i pe pensionarii din Marea Britanie, întrebându-se cu ce să se îmbrace la cină.

Assuan

Am ales să ne petrecem timpul liber în camere, uitându-ne la peisajul schimbător al Nilului. Cursul inferior nu mai semăna cu ceea ce a fost cândva: malurile acoperite cu pietre și trepte, amintindu-mi de ghaturile indiene. N-am văzut prea mulți oameni, dar poate că veneau la alte ore. Drumul era paralel cu râul, pe el mergând căruțe trase de măgăruși, biciclete și doar din când în când câte o mașină veche.

Peste drum erau câmpurile, unele de un maro deschis, proaspăt arate, altele verzi cu recolte. Mai treceam de case, pășuni cu bivoli, terenuri sălbăticite. La un moment dat am intrat în ecluză, coborând atât de repede încât nici nu am avut timp să mergem sus să supraveghem procesul, că eram și ieșiți.

Dansatoare din buric și britanici.

Derviș rotitor

Unul din avantajele croazierei era că puteam vizita temple de pe malul râului. Cu această ocazie am constatat că aveam și un grup de asiatici cu noi, blocând ieșirea pentru a fi ei primii pe pasarelă. Kom-ombo a fost special pentru că l-am văzut în lumina lunii, îmbogățită de felinare. De fapt este un templu dublu, cu două dedicații (Sobek, zeul cu cap de crocodil, și Isis) două locuri sfinte, două mese. În apropiere era și un muzeu unde am putut afla mai multe despre cultul lui Sobek și am văzut crocodili uriași mumificați.

Înghițind cheia vieții

Purificat cu apă celestă

Celălalt templu, Edfu, l-am văzut în lumina dimineții. Am plecat târziu (asiaticii erau treji de la 5 dimineața) și singurul mijloc de transport era caleașca domnului Hamdi. Ne-a arătat școala englezească, școala egipteană, farmacia, suc-ul. Ținea un braț protector în jurul lui Ioan de câte ori treceam peste “polițistul adormit”. Ne-a întrebat ce vârstă avem: 45. Și el avea aceeași vârstă, dar arăta de șaptezeci, aproape chel și cu un pic de păr alb la spate. Soția lui are 38 și au șase habibi, presupun copii. La sfârșit nu voia să fie plătit, voia să ne aștepte. Mihai a insistat. Dl.Hamdi ne-a cerut 20 lire egiptene pe cap de om. Soțul meu doar a zâmbit, i-a dat o hartie de 20 și am plecat.

Templul Edfu este cel mai complet dintre templele Egiptului antic. Am găsit aceleași lucruri, bazoreliefuri uriașe, unele “șterse”, cruci creștine, nilometru. Și am găsit culori: albastră și roșie, și neagră, și verde, ascunse în crăpăturile hieroglifelor sau în subțiorile tavanului cu coloanele. Ne vorbeau despre festinul ochilor pelegrinilor, după zile în șir prin deșert.

Barca ce duce sufletul pe partea cealaltă; o copie. Originalul așteaptă pe partea dreaptă a scării de la subsolul Luvrului să se redeschidă galeria egipteană.

Și mai era un alt festin, pentru cei inițiați, pentru cei ce știu să citească hieroglife, și să înțeleagă semnificația celor douăzeci și ceva de tipuri de coroane, sau a semnelor sculptate în piatră. Ei pot citi întreaga Galerie a Victoriei, pot pricepe mai mult decât Horus s-a luptat cu Set, și-a răzbunat tatăl, pe Osiris, și din acele timpuri sărbătoresc anual această victorie, mâncând tort în formă de hipopotam.

Distrându-se în galeria Victoriei

Învingător Horus!

Dl.Hamdi ne-a așteptat, la prețul lui: 20 de lire de persoana. La prețul ăsta mergem pe jos, avem timp destul să ajungem la barcă! Cum ne-a văzut plecând, a acceptat imediat prețul nostru și ne-am urcat în trăsurica lui, de data asta cu Mihai pe capră. Au început să vorbească despre fotbal și jucătorii români. Dl.Hamdi le știa numele Hagi, Lăcătuș, noi nu știam nici un nume de jucător egiptean. La barcă i-am plătit cu cât ne-am înțeles și repede a cerut un bacșiș de 5 lire, pentru cal. L-a primit!

Acum că s-a terminat croaziera, așteptăm să vină mașina hotelului să ne ia. Dl.Galal ne-a sunat să ne spună că nu poate să ajungă în Luxor, dar că a vorbit cu managerul hotelului și a aranjat lucrurile în cinstea sosirii noastre.

E un drum lung de la docuri până în oraș. Obișnuia să fie mai aproape locul de amarare, dar cu noul primar, sunt multe schimbări, care mai au până își dovedesc utilitatea și valoarea. Noul hotel e ceva mai bun, saltelele sunt de burete, ușa băii nu se închide și scurgerea de la cadă e aproape blocată. Dar cel puțin este curat și liniște...până la ora rugăciunii. Ne uităm pe fereastră și vedem minaretul exact în deschizătura potcoavei hotelului, sunetul amplificat de piscină și zidurile clădirii.

Cartofi dulci copți pe loc!

Începem să vizităm Luxorul mergând pe jos de la hotel la muzeu. Facem valuri, șoferii de taxi și de caleașcă începând să se miște când ne văd. În jurul nostru vedem un imens șantier, malurile râului sunt remodelate, sapă după sfincșii ce brodau marginea drumului ce lega templul Karnak cu templul Luxor, fac alte străzi. Ca să scăpăm de insistențele unui vizitiu intrăm într-un McDonalds și comandăm un MacArabia, piept de pui la grătar cu salată și sosurile obișnuite, dar într-o pita. Ni se spune să așteptăm la o masă, și chiar asta facem, la etajul al doilea, bucurându-ne privirile cu templul Luxor. Ne-am hotărât să nu-l vizităm, vederea generală fiind suficientă pentru noi. O atracție ar fi putut fi cea mai veche moschee, construită în curtea templului, dar este închisă pentru noi, “păgânii”.

Templul Luxor și moscheea

Vrem să vedem muzeul, dar am ajuns prea târziu, porțile sunt închise.

O caleașcă mai bună

A doua zi vizităm Valea Regilor. Ne luăm un ghid, poate așa vom înțelege mai bine. În scenă intră Nabil, îmbrăcat în pantaloni de catifea raiată aproape tociți, cămașă și ochelari de soare mulați pe față. Experiența e puțin frustrantă, având doar două variante: ce ne spune este general, știm deja lucrurile respective, sau nu le știm și nu intră în detalii, nu avem timp.

Prima ființă a fost Atum, care înseamnă Perfect. A venit pe lume înainte de a fi și gândind, a dat viață zeilor și zeițelor. Se spune că s-a căsătorit cu umbra sa, au dat naștere la umezeală și la spațiul gol, care la rândul lor au avut copii, cerul și pământul. Aceștia au avut doi fii, Osiris și Set, și două fiice, Isis și Nefthis. Osiris s-a căsătorit cu Isis, sora lui pe jumătate (“De ce pe jumătate?” răspunsul fiind doar o privire mustrătoare, de a nu mai întrerupe cu întrebări de felul ăsta). Set, gelos, l-a omorât pe Osiris, l-a tăiat în patrusprezece bucăți și l-a aruncat printre plantele de papirus. Isis (și sora ei) le-a adunat pe toate (cu excepția organelor genitale) și printr-o vrajă, l-a înviat. Osiris, judecătorul suprem al celor ce au murit, ținând pana adevărului și cântărind cu ea inima celui judecat, este reprezentat cu un corp fusiform și o piele verde sau neagră. Horus, fiul său, l-a luptat cu unchiul lui, și-a răzbunat tatăl și și-a pierdut ochiul stâng în bătălie. Din această cauză a dat ankh-ul, cheia vieții, celor ce l-au urmat, pentru a-i proteja de deochi.

Moartea este o călătorie, din această lume spre cealaltă, unde vor trăi pentru totdeauna. De aceea aveau nevoie să ia cu ei haine, parfumuri, mobilă, totul și în plus,365 de șabti. Numele lor înseamnă “răspuns” și prezența lor de lut sau lemn pictat este necesară, pentru a lucra în locul faraonului.

Mormintele ascunse adânc sub pământ

În multe locuri este interzisă fotografierea. Nu e suficient să ai aparatul închis, sau în geantă, trebuie depozitat. Nu-și pot permite să riște distrugerea mormintelor sub acțiunea razelor produse în aparat, din combinația tehnologie avansata și omul de necontrolat. Dacă, din întâmplare, cineva reușește să introducă un aparat și începe să facă poze, va afla cât de repede pot să-l confiște. Așa că ne uităm în jurul nostru în timp ce coborâm printr-un tunel pictat cu spirite rele pedepsite. Ioan se uită după cartușe cu o gâscă și un soare (numele de naștere al faraonului) sau cu o plantă (cel de încoronare). Fiecare centimetru de pe pereți este pictat cu versuri din cărțile religioase. În una din camere tavanul este pictat cu o dublă imagine a lui Nut, zeița nopții, cea care înghite soarele în fiecare seară și-i dă naștere în fiecare dimineață. Pe sarcofagul de granit este o reprezentare a faraonului fiind purificat cu apa celestă, iar pe o altă fațetă ținând în fiecare mână câte un ankh.

from the internet

Sunt multe lucrurile pe care vreau să le știu sau sa-mi fie explicate, dar regulile interzic ghizilor să dea explicații în morminte. Iar atunci când ieșim afară, ne grăbim spre următorul mormânt, aproape la fel, săpat adânc în munte, cu trei camere, finisat din interior spre ieșire, dar un faraon diferit, versete diferite și reprezentări picturale deosebite. Sunt produsul imaginației preotului suprem și al muncii lucrătorilor ce locuiau aici, organizați în nouă cete. Ei sunt cei care au tăiat muntele, l-au acoperit cu gled, au trasat desenele cu miere, au pictat cu culori amestecate cu albus de ou (pentru a prezerva culoarea) și cu aur pentru pielea zeilor. Mormintele lor se află tot aici, în Valea Regilor, făcute din cărămizi de lut și doar o inscripție, nici o decorație pentru oamenii simpli.

Doar câteva morminte sunt deschise, nu se știe niciodată care din ele pentru că le schimbă. Unele sunt dărăpănate, altele nu pot acomoda turiști. Deja am văzut graffiti din timpurile romanilor sau ale începuturilor creștinismului, sau de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Howard Carter a căutat cinci ani mormântul lui Tutankamon, cernând pietrișul, găsindu-l în umbra mormântului lui Ramses al VI-lea. Acum este deschis în permanență, la un preț uriaș, dar conține doar mumia, toate celelalte comori se află la muzeul din Cairo. Totuși, această rotație nu le protejează de infiltrarea cu apă și de mucegaiul negru ce se hrănește din respirație și lumina electrică.

Templul lui Hatșepsut: o clădire cu aspect modern într-un deșert vast, având ca fundal muntele, demn de ea. Fiică, soție și mamă vitregă de faraoni, a condus Egiptul pentru douăzecișidoi de ani. Ca să-și arate dreptul de a conduce și puterea, s-a îmbrăcat cu toate însemnele regale, inclusiv barba împletită falsă.

Poziția osirică

O călătoare pasionată a navigat în Punt de șaptesprezece ori, aducând cu ea copaci și vegetație. Expedițiile ei sunt sculptate în stâncă. Până la urmă a murit, ura fiului vitreg obliterând și ștergând numele, fața, faptele, monumentele ei și prin aceasta, prezervând unele dintre ele până în timpurile noastre.

O mostră de copacii aduși acasă

Încărcând corabia pentru drum

Vizităm și ceva morminte de nobili, fără granit pentru ei, doar gled, mai ușor de lucrat, un design fluid, mișcări curgătoare, bogăția coafurilor sau a împletiturilor încrustate în materialul alb dând doar un mic exemplu din varietatea din timpurile celui îngropat. Următoarele poze sunt de la templul Kha Em Het.

Și ei făceau greșeli. Găurile ovale au fost făcute de soldații romani ascuțindu-și sulițele.

Câmpurile morții, cucerind o nouă națiune.

Sclavi legați

Atracție locală

Și încă una

Ne prăbușim la hotel, obosiți, bătuți în cap de soare și flămânzi. Ne ducem la KFC-ul din apropiere, nu avem nici o energie să căutăm un restaurant sau să alegem ce să mâncăm. Deși este mâncare în galantar, trebuie să așteptăm jumătate de oră până o aduc: douăsprezece copane cu cartofi prăjiți și salată de varză, toate proaspăt făcute. Înfulecăm totul și ne întoarcem la hotel.

Suntem obosiți și îngrijorați. În ultimele săptămâni, de când am intrat în Egipt, scriu zilnic acasă, spunându-le că suntem în viață, nu sunt tulburări sociale în zona noastră. Nu știm dacă să mergem în Cairo sau nu. Ultima noapte pe barcă ne-am uitat la televizor si tocmai când arătau scene cu reprimările din piața Tajik au tăiat programul. Oare pentru că era ora de culcare? Venind spre casă cu mașina într-o noapte am văzut lume adunată în fața unei clădiri, protestând. Ne uităm unul la celălalt: sunt atât de multe lucruri de văzut, de făcut, de învățat despe, de găsit, dar nu mai e nici o distracție, nu mai e nici un entuziasm. La un an de la plecare eram încă dornici de descoperiri, două luni mai târziu gândul zilei de mâine, de un nou monument, ne obosește. “Hai să cumpărăm biletele și să ne ducem acasă...”

Templul Karnak pentru cei cu dificultăți în a și-l imagina în întregime

Văzând lumina de la capătul tunelului avem energie să terminăm Luxorul. Ne ducem la templul Karnak, construit în perioade, fiecare faraon care se respectă adăugând zidurile lui, obeliscul ei, scarabeul lui, rânduri întregi de sfincși. Este absolut uriaș, prea întins pentru a-l cuprinde dintr-o privire, prea neted pentru a-i vedea relieful, prea drept pentru a-i observa spațiile laterale. Mintea noastră refuză informația din ghiduri, nu mai vrem nici o poveste, doar ceea ce putem observa.

Este un hipostil, o cameră deschisă cerului acum, plină de coloane. Douăsprezece coloane înflorite tivesc trecerea în lungul navei, în timp ce coloanele îmbobocite, o sută douăzeci și două, închipuie mlaștina primordială.

Ne lipsea un om și s-a oferit!

Namil

În altă parte putem distinge picturi străvezii de sfinți, de pe vremea cînd erau biserici. Un paznic pescuiește în lacul sacru, cel pentru curățirea preoților, și-și hrănește pisicile. Turiști ruși se învârt invers acelor de ceas în jurul unui scarabeu uriaș. Părăsim drumul principal și o luăm spre alte ruine, pământul din jur fiind acoperit cu cioburi de templu ordonat așezate. Știm atât de multe despre civilizația egipteană și totuși nu știm suficient.

Ne ducem apoi la muzeul Luxorului, unde, din nou, fotografierea interzisă ne împiedică să împărțim cu voi ceea ce am văzut. Învățăm că liniile șerpuite de sub tălpile faraonului reprezintă arcurile inamicilor proaspăt supuși, că granitul se poate sfărâma precum sticla din cauza unei diferențe de temperatură de câteva grade, că nu avem nevoie de cantitate, ci doar de câteva obiecte deosebite pentru a ne bucura.

photo from the internet

Din nou e timpul să ne facem bagajele, să verificăm dacă nu am uitat ceva și să tragem ușa după noi. De data asta lăsăm intenționat mormanul de sticle goale de apă. Sterilizatorul de apă nu ne-a folosit, nu e capabil să scoată gustul de clor și mucegai.

Giza, păzea! Venim să-ți vedem piramidele!

Țin în mână cele mai mici flori pe care le-am văzut vreodată!