Foxtrot Amestecat

Atena ne întâmpină cu soare și mișcări sociale. Autobuzul nu merge până la capăt, metroul nu oprește la stația Sintagma, cea de lângă Parlament. Ajungem la casa lui Cristina și Dan întregi și nevătămați. Au trecut șase ani de când ne-am văzut ultima oară dar asta nu schimbă nimic. Ne răsfață cu suc de portocale proaspăt stors (nu toate portocalele sunt capabile de asta; trebuie să fie mici, moi și cu coaja lucioasă), cu smochine uscate de la ei din grădină și cu măsline din mălinii lor. Copiii noștri nu-și mai aduc aminte să se fi întâlnit (erau mai mici de 5 ani), dar se înțeleg foarte bine, ca orice adolescenți. Prietenii noștri locuiesc într-un apartament foarte mic, chiar lângă o biserică ale cărei clopote bat îndelung de la 7:30 dimineața. Dacă intrăm cu toții în bucătărie e loc doar de stat în picioare, așa că mergem în oraș să mâncăm: salată de telemea (o felie groasă cu roșii, piper, totul înecat în ulei de măsline) și kokoriți (o mâncare făcută din intestine de oaie), cârnați și chiftele.

Noi n-avem un plan, dar din cauza demonstrațiilor cauzate de vizita Angelei Merckel ne hotărâm să începem cu partea continentală a Greciei și cu Peloponezul, lăsând Atena la sfârșit. Cristina și Dan ne-au împrumutat mașina lor și plecăm.

Când îmi amintesc de drumul nostru prin Grecia mă gândesc la pașii de foxtrot: îîînceeeet, repede-repede, îîînceeeet, repede-repede, doar că nu știu din ce motiv s-au amestecat, s-au grupat pe soiuri, iar pașii înceți sau pierdut.

Repede: Meteora

Un arhipelag de credință într-o mare de viață modernă. Oricine poate ajunge aici, să-i urce treptele, să-l viziteze... puțini sunt deschiși să-i primească liniștea.

Stâlpi uriași de piatră, înalți de 70-100 metri, pereți verticali, împodobiți cu o mânăstire. În secolul al IX-lea călugări vin să trăiască în crăpăturile și peșterile din împrejurimi. În secolul al XII-lea este deja o comunitate ortodoxă bine stabilită. Din secolul al XIV-lea păstrează credința cea adevărată, sub ocupație otomană. Erau apărați de vizite nedorite dacă ridicau scările făcute din frânghie. Astăzi cele șase mânăstiri sunt Monument al Umanității. Astăzi trepte săpate în piatră de duc în siguranță în mijlocul lor.

Există o ținută obligatorie: mâneci și pantaloni lungi (pentru femei fustă lungă). Admir modelele făcute în ziduri cu țiglă spartă și reciclată. Printre ghivece cu mușcate se joacă niște pisoi. Este un muzeu cu obiecte de cult, un altul cu portretele celor care au avut un rol în rezistența împotriva otomanilor și un altul cu ustensile de bucătărie.

Dar astea nu sunt importante pentru mine, ci biserica este, o Biblie pictată, liniștită și mirosind a tămâie. Intrăm și ne uităm la toate—scaunele din lemn lipite de pereti; scaunul episcopal făcut din abanos și fildeș, reamintindu-mi de cele din Fortul Roșu din India; candelabrele cu ouă de struț și lumânări de ceară curată; și icoanele, peste tot, pe pereți, coloane, tavan. Culorile, stilul, atât de vechi și totuși, atât de proaspăt, subiecte găsite în orice biserică ortodoxa și altele doar aici.

Aceasta este poza unei vederi, nu aveam voie să facem poze în interior.

Un stil standardizat și culori diferite caracterizează noile icoane.

Plecând de la una din mânăstiri ni se oferă rahat turcesc, abia făcut de măicuțe.

Repede: Delfi

Templele se întind pe coasta dealului, ruinate, jefuite de podoabe și coloane. Deși panourile de informare ne sugerează cum ar fi trebuit să arate, e greu de imaginat.

Aceeași clădire în vremurile de început.

Doar câteva coloane au mai rămas din templul lui Apolo. În apropierea lui copiii găsesc niște canale de scurgere subterane și încep să le exploreze. Ceea ce până atunci era o datorie filială a devenit o aventură cu pânze de păianjen și spații înguste. Din nefericire pentru ei tunelele nu sunt suficient de lungi, iar aerul e stătut și fierbinte. Trebuie să iasă afară!

Deasupra lor, un amfiteatru, iar în vârful dealului, stadiounul, unde se țineau jocurile Pitiene (făceau parte din Jocurile Elenice și se țineau cu doi ani înainte sau după Jocurile Olimpice). Printre pietre și ruine înflorește colchicum (arată ca și brândușele, doar că înflorește toamna)

Templul lui Apolo

Templul lui Apolo, vedere de sus

Amfiteatrul

Stadionul cu scaune de marmură

Templul lui Apolo, amfiteatrul și valea ce duce spre mare.

Mult mai interesant este muzeul unde, pe lângă statui de marmură,

Întrebând oracolul

 metope (panouri decorative sculptate în bazorelief ce stau între coloanele templului) și alte lucruri asemănătoae,

putem vedea rămășițele unor statui criselefantine. Numele este folosit pentru obiecte făcute din aur (crisos înseamnă aur în greceste) și fildeș (partea cu elefantul). În antichitate grecii știau deja să facă statui care să pară vii, dar le trebuiau alte materiale care să completeze iluzia.

O altă descoperire extraordinară este un taur de argint cu coarne, frunte și copite aurite, făcut din foițe de argint bătute cu ciocanul. A fost un dar către zei din secolul al VI-lea îH.

Pe pietrele ce alcătuiesc Trezoreria Atenei erau sculptate cântece, cuvinte și note (primele de acest fel), pe care le cântau atunci când aduceau ofrande, iar specialiștii le-au descifrat și le-au putut reproduce prin metode moderne.

Notele sunt printre rânduri

Când mă gândesc la cutremur, îmi imaginez distrugeri. Dar Vizitiul a fost păstrat cu ajutorul unui cutremur, îngropat în moloz și astfel a scăpat de soarta transformării în arme sau unelte. Abia a câștigat cursa și acum își plimbă caii ( s-au pierdut între timp). Fața lui e calmă și senină.

Încă mai ține de frâuri...

Detaliu al Vizitiului (Charioteer)

Ca să ajungem la următoarea oprire trebuie să trecem peste o minune a ingineriei moderne: podul Rio- Antirrio de peste golful Corintului. A fost construit pentru a rezista la cutremure, țunami și la îndepărtarea anuală a malurilor.

Repede: Olimpia

Olimpia zilelor moderne este ca un grilaj de 6 pe 6 străzi cu aproape toate clădirile angajate în turism. Dacă nu sunt hoteluri, atunci sunt restaurante sau magazine de suveniruri. Pentru a ajunge la Olimpia antică trebuie să mergem puțin, printre tufișuri de oleandri și mirosul lor dulceag.

Istoricii încă n-au elucidat misterul: cine a fost primul, templul lui Zeus sau jocurile ținute în onoarea lui? Uitându-mă la locurile presărate cu marmură cred că nu mai contează. Era un sătuleț olimpic, cu gimnazium, un loc unde atleții se antrenau, unși cu ulei de măsline, o baie, un hotel cu mai mult de o sută de camere și piscină, pe lângă temple și stadion. În timp i s-au mai adăugat alte temple și clădiri. Azi e lipsit de toate podoabele: statuile i-au fost luate de romani la vilele lor, statuia criselefantină a lui Zeus a sfârșit la Constantinopole (Istanbul, doar pentru a dispărea într-un incendiu), iar marmura prin alte construcții.

 Templul alb este al lui Zeus, dreptunghiul paralel roșu este al Herei, colțul stânga jos: hotelul, cel din stânga sus: gimnaziul, colțul dreapta sus: stadionul

Ce a mai rămas din gimnaziu

Suntem martorii unei diferențe culturale. O japoneză a trecut peste frânghia ce înconjura ruinele pentru a ridica o sticlă cu ceva lichid galben în ea. Imediat au început fluiere din mai multe părți, iar femeia s-a grăbit înapoi pe cărare. Un bărbat (ce se afla în mijlocul ruinelor, în iarbă) pornește spre ea, vorbind și agitându-și mâinile. Paznica țipă la ea. Turista le spune că a vrut să repare o greșeală, a crezut că sticla a fost scăpată de un turist. Paznica nu este impresionată, o apostrofează în continuare și cred că i-ar plăcea să-i dea și o amendă. Până la urmă am aflat că în sticlă era benzina pentru tăietorul de iarbă pe care omul se chinuia să-l facă să funcționeze, pentru a tăia iarba!

Puțin mai târziu, turiștii se cațără pe piedestalurile statuilor dispărute, pozând în postură clasică și nu e nici un paznic care să îi fluiere.

Sunt câteva trepte care conduc spre templul lui Zeus, dar este blocat accesul, și toate coloanele, cu o singură excepție, sunt dărâmate. Mi-ar fi plăcut să-l văd restaurat, măcar parțial, dar specialiștii ăștia se mișcă atât de încet, încât pare că nu vor termina niciodată. Templul Herei este deja restaurat și ne putem plimba printre coloanele lui. În afară este altarul, acel loc unde obișnuiau să aprindă flacăra pentru începutul Jocurilor Olimpice.

Această coloană a fost restaurată pentru Jocurile Olimpice din 2004; celelalte așteaptă răbdătoare să le vină și lor rândul.

Templul Herei iar în prim plan altarul de unde aprindeau flacăra.

În spatele unui arc, ce obișnuia să se continue cu un tunel, putem vedea stadionul. Mai mare decât cel din Delfi, are o placă de marmură continuă cu găuri în care se înfigeau stâlpi pentru separarea culoarelor. Cu un picior pe ea, în spatele liniei, se aliniau concurenții goi pentru cursă. Judecătorii îi urmăreau din scaunele lor de marmură. Spectatorii îi aplaudau de pe margine.

Fluiere ascuțite, de lungă durată, insistente, îmi irită nervii: un turist și-a scos tricoul și a mărșăluit câțiva pași pe stadion. Nu e voie! Copiii au vrut să alerge o cursă desculți, n-au putut, nu e voie! Am făcut o poză cu scaunul pe linia de start, a trebuit să o șterg, nu e voie! DE CE? Bla-bla, lipsă de respect, bla-bla, un loc religios, bla-bla. Și eu care credeam că dacă alergam desculți am fi respectat atleții de demult și regulile din acea vreme...

Maria insistă totuși să facem un concurs, să alergăm tot stadiounul. Ne aliniem și ne străduim să alergăm cât putem de bine în sandale. Spre sfârșitul traseului flori delicate înfloreau pe zgură. Suntem cu toții câștigători! Mică fiind, nu mi-am imaginat niciodată în timp ce-mi făceam antrenamentele de atletism, că voi ajunge vreodată aici! Simt că este ceva deosebit, ceva special și ESTE special! Jocurile astea opreau războaie! Spartanii, atenienii, făceau armistițiu pentru câteva zile pentru ca atleții lor să poată participa la Jocurile Olimpice! De ce nu mai pot să facă asta și în zilele noastre?

Repede: Templul lui Apollo-Epikourios

Cu mult în afara traseului turistic, la capătul a multor serpentine, pe un deal, este un alt monument al Umanității pe care nu puteam să-l sărim. Este ascuns temporar (de mulți ani), până când găsesc o soluție mai bună, sub un cort ce-l apără de intemperii. Unul din cele mai bine păstrate temple din Grecia, mai are încă zidurile ce protejau sanctuarul (cella). Coloanele sunt făcute din mai mulți cilindri de marmură iar mărimea și forma lor au servit ca model pentru Partenon, pe Acropole. 

Ioan verifică dacă e bine ancorat.

Încet: Ermioni

EI nu te grăbi chiar așa! Crezi că te poți relaxa deja? Mai întâi trebuie să te duc acolo, peste munți și văi și nenumărate serpentine în ac de păr, prin beznă (pentru că am stat mai mult decât ne-am plănuit în Olimpia și Bassa). Chestia cu întunericul ar putea fi considerată un avantaj, pentru că ne-a permis să vedem golful ca o potcoavă iluminată și de asemenea si fortăreața din Nafplio strălucind în lumina felinarelor. Mihai conduce, eu mă uit pe iPad, ca un bun copilot ce sunt, și-i spun pe ce parte să o ia. Suntem foarte aproape și nerăbdarea de a ajunge “acasă” ne presează. Programul de hărți pe Google îmi arată trei variante de a ajunge în Ermioni, cu o diferență de câțiva kilometri între ele, una la stânga, alta la dreapta și alta prin mijloc.
“Ia-o pe mijloc.”
“Dar semnalele pe drum spun să merg la stânga...”
“Ia-o pe mijloc!” și după un kilometru se bifurcă, fă la stânga, alt kilometru, fă la stânga din nou, acum dreapta și tot așa mai departe. Apoi îmi dau seama că am mai puțin de 5% baterie și nu avem încărcător. Până să cuplăm iPad-ul la computer ca să se încarce ecranul se face negru și trebuie să ne bazăm pe memoria mea. Stânga sau dreapta? Dreapta! În fine, drumul merge drept și nu se mai bifurcă, mergem în sus pe deal și ne întrebăm oare cât mai avem. FRÂNĂ! Asfaltul se termină chiar în fața noastră și nivelul cade spre un drum de pietre. Ăsta nu e drumul nostru, trebuie să ne întoarcem! Între timp se luminează ecranul iPad-ului și ne găsim pe hartă. De ce nu ne-am oprit când n-am mai avut hartă? Nu e nici un loc de tras pe dreapta, nu puteam să ne oprim în trafic. Drumul ne duce printr-un orășel aglomerat. E vineri seara, toată lumea a ieșit la distracție, noi suntem obosiți și vrem să ajungem acasă—oriunde ar fi asta.În fine ajungem în Ermioni, dar e prea mult să îi cerem lui Google să găsească și strada noastră. Dan ne sună la telefon: “Unde sunteți?” “ Am ajuns, avem marea în dreapta.” “Stați acolo, că vin să vă iau!” Pentru el era normal să știe unde să ne găsească dacă aveam marea în dreapta, din punctul nostru de vedere eram pierduți.

Va urma

Ariciul ne urează bun venit în grădina lui...