sâmbătă, 29 septembrie 2012

F'aite gu Alba!




Ciamar a tha thu! (chemăr a ha-u). În galeză înseamnă ce mai faci. Iar titlul se traduce „Bun venit în Scoția” dar nu știu cum se pronunță.



Ciulinele, floarea națională


Suntem doar noi cu Ioan, fetele sunt la tabără în SUA. Dubai-Londra, Londra-Edinburgh, un autobuz, un tren, o mașină mică și suntem în sufrageria lui Valerie, unde am închiriat o cameră, bem ceai și tăifăsuim. Se pare că 18 C este o căldură tropicală pentru Scoția, prea cald.



Deși am dormit bine peste noapte, nu ne putem hotărâ, în ce parte să o luăm, ce să vizităm mai întâi. Edinburgh ( pronunțat cu multă dragoste de scoțieni ca și Edinbura) este ticsit de oameni din cauza festivalului anual. Sunt evenimente la fiecare monument sau clădire, inclusiv în stradă. Râuri de oameni se revarsă pe străzile pietruite. Curgerea lor lină este împiedicată de ploaia capricioasă, ce pare să aleagă doar oamenii nepregătiți. Noi avem pelerine de plastic: când le purtăm, nu plouă, cum le scoatem, ne face fleașcă.



Facem niștepoze cu un scoțian îmbrăcat în costumul complet și cântând la cimpoi. Am vrea să vizităm castelul, dar ar trebui să stăm cel puțin o oră la coadă să luăm bilete. Ar fi mult mai ușor să le luăm pe internet și să ni le ridicăm a doua zi. Așa că ne ducem la muzeul Scoției.

Cred că ăsta i-a servit drept inspirație lui J.K.Rowling...un cufăr cu 14 încuietori.


Știi, sunt zile și zile. Nu ne puteam da seama unde începe expoziția, pentru că muzeul începea cu o jumătate de nivel deasupra intrării noastre (unde erau exponate). „Noi scoțienii făceam așa” este fraza de început pentru multe exponate. Prezentarea era frumoasă, atractivă, coezivă, dar.... PREA MULTĂ INFORMAȚIE! Am fi putut să vizităm zile în șir ca să absorbim tot ce aveau ei de prezentat. Îmi dau seama că sunt obosită, poate m-am lovit de faimosul zid, de care se lovesc toți călătorii de lungă durată. Aș putea să mă așez și să-mi plâng de milă. Sau aș putea să accept oboseala, să mă gândesc că mai sunt doar cinci luni și apoi voi fi din nou acasă, unde o să am toate lucrurile familiare și același program, tot timpul. Ei bine, hai să ne bucurăm de lunile astea!

Măcar unii dintre noi s-au distrat.

În ziua următoare este senin pentru 4 ore în șir! Suntem primii la coadă la castel să vedem bijuteriile coroanei, cele scoțiene.  

Vedere cu castel și priveliștea din el, parțială.

Doar unul din turnuri.


Iată ce am învățat despre Scoția și oamenii ei: că le dădeau de furcă romanilor, Hadrian a făcut și un zid ca să-i țină la distanță. Erau câteva triburi, unele vorbind galeza, care la un moment dat s-au unit iar în focul bătăliei strigau ”Albannaich!”, adică ”Scoțieni!” Când britanicii au început să fie destul de puternici, s-au hotărât să se unească cu ei, cu condiția să-și păstreze coroana și deci titulatura de regat. Și de aia putem să vedem aici, și nu la Londra: o coroană, un sceptru și o sabie ( nu putem să facem fotografii la cele reale, ci doar la cele din metal pentru a fi pipăite de orbi).




Castelul în sine e mic și nu prea interesant. E o expoziție despre Regimentul Regal, format din rămășițele altora, unde am aflat că după uniune, scoțienii puteau să poarte kilt și să vorbească galeza doar dacă erau în armată. Așa că s-au înscris în număr mare, pentru a-și păstra identitatea.

Mihai tot căuta un muzeu anume, lăudat de ghid. Unul despre război, unde exponatele sunt prezentate într-un mod interesant. Cum am intrat ne-am uitat la un film (din nou despre scoțieni și cât de curajoși sunt ei în luptă). Uitându-mă la obiecte am văzut cu colțul ochiului cuvântul Mysore. Eu am fost acolo, am văzut noul palat! Am citit explicația, cum scoțianul l-a omorât pe raja-ul de Mysore și ceea ce era expus fusese luat ca pradă de război. Pot să și văd într-o pictură de pe vremea respectivă cum arată Raja când moare, sabia ce o ținea în mână expusă acum în cutia de sticlă.


„Căci luptăm nu pentru glorie, nici bogăție, nici onoruri, ci doar pentru Libertate, la care nici un om nu renunță, decât odată cu viața.”
Mă întreb câți scoțieni erau lipsiți de libertate în Mysore în 1799.


Mă revolt împotriva războiului, a expansiunii politice și economice. Mă uit în ochii lui Mihai și îmi citesc gândurile. Ieșim imediat. Poate nu putem să facem nimic împotriva războaielor din ziua de azi, dar putem să nu vizităm astfel de muzee. Și o voce mică îmi zumzăia în creier, întrebându-mă câte din expozițiile pe care le-am văzut în câte muzee am vizitat sau aș vrea să vizitez sunt de fapt luate prin violență din locul de origine?

Ne plimbăm pe străzile pline de performeuri și mulțimile atrase de ei.





„Muzeul copilăriei” a început ca o pasiune care a crescut prea mare pentru o singură clădire și acum ocupă două și un total de cinci etaje. Cu evoluția societății, părinții au început să aibă o viață care nu includea și creșterea copiiilor lor, și au apărut obiecte pentru îngrijirea lor: biberonul cu tetina de cauciuc, căruciorul ( pentru plimbări lungi, aerul proaspăt face bine la plămâni), primele încercări de lapte praf. Apoi mergătoare, jucării grupate pe vârste, sau pentru băieți sau fete, majoritatea din țările de cultură europeană, dar și de pe alte continente (păpuși din Japonia sau Africa).



Ne-am terminat ultima zi în oraș la Galeria Națională unde am admirat picturi și tapiserii scoțiene.



Apoi am închiriat o mașină și ne-am plimbat prin Highlands (Hailends, țările înalte). Am început cu Oban, un orășel cochet cu castelul Doneli și o clădire asemănătoare cu Colosseum sus pe deal. 



Un bătrânel din muzeul războiului și păcii ne-a spus că dacă vedem un nor deasupra insulelor (vis-a-vis de muzeu, în golf) o să plouă. 



Dacă nu putem vedea insulele, înseamnă că deja plouă. Vremea obișnuia să fie un subiect de conversație. Cea din Scoția poate să-i țină ocupați pe oameni pentru multă vreme. Să spunem că e înnorat, nu ca o pătură, ci așa cu nori pufoși, care abia se formează, rostogolindu-se peste dealuri în vale, umbrind casele, stropind pe strada asta, dar nu pe cea cu zece metri mai încolo. O pală de vânt împrăștie norii, soarele strălucește, făcând să sclipească totul și un curcubeu să apară. Câteva secunde mai târziu, totul e cum a fost mai înainte. Nimeni nu vine în Scoția pentru vreme.








De aici am condus mai departe, spre insula Skye și pe drum ne-am oprit la Loch Ness care arăta ca un lac mare și liniștit. Nessie n-a ieșit să ne salute.




Pe insula Skye am condus de colo colo, bucurându-ne de priveliști, sălbatice și neîngrădite punctate ici-colo cu grădini perfect aranjate și case colorate.














Kilt Rock

Bătut de vânt.



Nu puteam să părăsim Scoția fără să mai vedem un castel.



Castelul Eilean Donan, doar am făcut poze.


 Fiecare clan are unul, “acasă” pentru toți ce-și au obârșia aici. Castelul Dunvegan locuit în continuu pentru 800 de ani de către McLeod (Măclaud) a fost alegerea noastră. Ioan a trebuit să caute chei ruginite ca să poată răspunde la întrebările unui chestionar. „Cu ce culoare a fost reparat Steagul Zânei?” „ Mama, în carte scrie că a fost cusut cu galben, dar aici arată roșu. Care e?” Până la urmă a răspuns bine la toate cheile și a primit o insignă. Tapaidh leat! (tap-ă-lot) Mulțumim!


Încercăm să capturăm castelul Dunvegan, dar poarta ruginită își face datoria.


Doar o noapte pe autobuz ne desparte de Londra și fetele noastre. Așteptăm la coadă la poarta G în loc de F cum e anunțat pe panou. Autobuzul de la poarta F merge în altă parte. În fața noastră e un grup de indieni, vorbind și ajutându-se unii pe alții. Peste bolboroseala generală se ridică o voce plângăreață „Dar am stat la coadă de la ora nouă. Pe panou scrie poarta F!” Pe scurt era o fată care nu mai putea să prindă autobuzul nostru pentru că nu stătuse la coada corectă, pentru că ei schimbaseră porțile. Controlorul de bilete a început și el să ridice vocea, încercând să transmită că nu e treaba lui să-i rezolve problema. Se mai ciondăne pentru câteva minute, apoi unul din indieni pleacă din grup pentru a-i spune controlorului să nu vorbească în felul ăsta cu ea. Din pământ din iarbă verde mai apar doi indivizi în uniformă, toți trei concentrându-se pe indian, voci ridicate, mâinile pe el, gata să-l pună la pământ „Tu ce te bagi?” „Ea vine de unde vin și eu! Cineva trebuie să o ajute!” Ooooo, ce cavaler! Mă uit la fată, pierdută și obosită, fără puterea de a cere să fie mutată în coada noastră în față. E asiatică 100%! Mă întreb cum ar fi rezolvat  ofițerii de la metroul japonez situația asta....



Te urmărim!
Dacă nu știi ce e asta, răspunsul este la sfârșitul blogului.


Șapte nopți, opt zile, un oraș vechi și modern, străzi înguste, istorie pe centimetru pătrat, cătune liniștite, mic dejunuri copioase, peste tot steagurile albastre cu crucea albă a Sfântului Andrei și semne ale identității scoțiene.



Haggis, chestia rotundă maro, este o mâncare tradițională, gustoasă și grea, făcută din oaie.


Beana cleibh Alba! (biana claib) La revedere Scoția!



Și răspunsul este: ochi de pisică pe drum, ce țin mașinile pe bandă.

miercuri, 26 septembrie 2012

Dubai


Liniile aeriene ale Emiratelor sunt cele mai bune după multe standarde (după ale mele este a doua, după Air Madagascar).  Ne-am uitat în continuu la filme, pentru că ne-au lipsit și pentru că nu voiam să ne gândim la ceea ce urma când ajungeam în Dubai. Fetele noastre călătorind de unele singure spre Statele Unite, pentru 10 zile. Ca și mamă care face școală acasă, le am sub vizor aproape tot timpul, iar ca părinte care călătorește cu ele, 24 de ore cu mici excepții. E timpul să-mi tai cordonul ombilical și să învăț să trăiesc fără să le supraveghez.

Ne luăm la revedere, ne îmbrățișăm și ne pupăm. Ele merg pe drumul lor, să prindă transferul, noi pe al nostru, la vamă. Așteptăm cuminți la coadă și observ: doar bărbații lucrează, îmbrăcați în hainele lor albe lungi și-și petrec majoritatea timpului rearanjându-și basmalele pe cap. Câte un militar se plimbă de colo-colo, totul curge lin și avem ștampile în pașapoarte: Salaam Dubai! Salut!

Ne trezim pe la prânz după abia 6 ore de somn și la ora 4 luăm autobuzul gratis până la un mall de unde putem lua metroul cu care să mergem până la cea mai înaltă clădire din lume Burj Khalifa. Cum intrăm în mall văd un semn:



În jurul nostru se aud limbi din toată lumea: spaniolă, rusă, portugheză, germană și tot așa. Ca în orice mall lumea își vede de treaba ei, dar pentru că aici este Ramadan (cum ar veni la noi Crăciunul) au cămile electrice de mărime naturală, care-și mișcă gâtul și dau din gene. Familii întregi stau în fața lor ca să-și facă poză. În corturi cu perne sunt semne care explică obiceiurile de Ramadan.



Atâta timp cât stăm înăuntru, este o atmosferă confortabilă. Cum ieșim afară, căldura ne înconjoară, topindu-ne pe picioare și storcând și ultima răsuflare din plămâni. Din metrou vedem în viteză Dubaiul: străzi largi cu trei benzi, mașini noi, clădiri noi, turnuri moderne strălucitoare, toate armonizându-se unele cu celelalte. Sunt și locuri de construcție, bine îngrădite și curate. Foarte puțini oameni merg pe stradă.





Cursa care ne ia de la metrou la mall-ul Dubai are partea din față rezervată pentru femei. Mall-ul este uriaș. 



Souk-ul este rezervat pentru bijuterii, cel puțin o sută de magazine sunt aranjate pe alei, fiecare întrecându-se  cu aranjamentul din vitrină.


  O altă secțiune este pentru abaya.




Alta pentru bărbați și felul lor de îmbrăcăminte. Este și un patinoar unde Ioan a devenit fericitul proprietar a două bășici!



Ne-am dus spre piațeta pentru mâncare. Din cauza Ramadan-ului nu se poate mânca în public până când nu apune soarele. Chiar și mestecatul gumei este considerat o ofensă. Unele magazine sunt închise, altele vând mâncare dar sigilată în pungă. În piațetă toate mesele sunt ocupate și sunt cozi imense la fiecare magazin (și sunt multe!), cea mai lungă fiind la KFC. Ne luăm și noi de mâncare și reușim să găsim un loc unde să mâncăm, înghesuiți între fereastra mall-ului și un fel de dulap. Am avut noroc, pentru că alții mâncau chiar deasupra coșurilor de gunoi sau așezați pe podea.




Acum că am mâncat, ne grăbim spre fântână unde este spectacol de lumină și muzică. E similar cu cel de la Bellagio din Las Vegas, doar mai mare. Oamenii se aliniază în jurul bazinului și încep să exclame oooo și aaaa, dar mult prea repede se termină. Facem și noi niște poze cu Burj, apoi ne ducem înăuntru, unde ne vine rândul să urcăm până la jumătatea lui.






Este un amestec de alb, negru, oțel mat sau lustruit care îi dă o eleganță masculină, îmbogățită cu ceva arabescuri și linii curbe. În liftul cu nenumărate ecrane electronice ne uităm cum numerele se succed rapid până la 124. Corpurile noastre nu au simțit mișcarea. Pășim pe etajul cu ferestre de sus până jos și de acolo pe o terasă similară, doar că ferestrele au un spațiu liber, ca să putem face poze. Dubaiul luminat este la picioarele noastre!





Ne uităm la un alt spectacol de lumină, de data asta mut, dar cu avantajul imaginii de ansamblu. 



În timp ce coborâm ne oprim să citim despre construcție, cum modelul a fost inspirat din natură și apoi conectat cu simbolistica arabă, cum a fost construită și dificultățile pe care le-au întâmpinat, recordurile pe care le-au doborât. Mă uit la fotografiile celor din diferitele echipe și văd oameni din toată lumea. Este un triumf internațional!



A doua zi avem programe separate. Mihai s-a dus să viziteze Abu Dhabi, iar Ioan și cu mine mergem la piscină unde apa e de 30 C. La prânz mâncăm stil bufet din mâncarea tradițională și ne odihnim în vârful patului. Ne reunim, lui Mihai i-a plăcut excursia, dar s-a bucurat pentru mine că am stat acasă și m-am odihnit. Plecăm târziu de la hotel spre aeroport gol. Este sfârșitul Ramadanului și deci zi de sărbătoare. Din cauza asta au un loc special unde este un covor cu perne, o măsuță joasă încărcată cu toate lucrurile pentru petrecere și un grup de arabi, îmbrăcați în hainele lor obișnuite, dansând unii lângă alții și învârtind niște bețe.





Avem ceva timp de pierdut, avionul nostru e la 2 dimineața. Ne ducem să mâncăm și ne uităm la fețele celor care muncesc. Majoritatea sunt de origine indiană și ceva asiatici. Îmi cercetez memoria, dar nu-mi amintesc de nici un arab muncind, cu excepția celor grănicerilor. Aș putea spune că sunt în India, dar știu că nusunt. Și nici nu se simte ca și cum aș fi, oamenii aici sunt atât de serioși, n-au zâmbetul larg să-ți umple inima, doar unul profesional, iar corpurile lor sunt atât de rigide, ca și cum uniforma i-ar constrânge într-o altă civilizație. Dar leafa e bună, cu ce câștigă aici își susțin întreaga familie, cu numeroșii unchi și verișori.



Cum trecem de securitate îmi încerc norocul și-l întreb dacă vorbește araba. Cum spui mulțumesc? Chakran. Și la revedere? Maa Salaam.

Deci, asta e. Maa Salaam Dubai!