marți, 28 august 2012

Ținghi și Baobabi


Drum, ce vrea să însemne acest cuvânt? 

Fâșie de pământ lungă și îngustă special rezervată și amenajată pentru circulație, spune dicționarul. Îmi place partea cu special amenajată. Aici lipsește. Avem aproape cinci ore de mers până la Parc National de Madagascar, Tsingy de Bemaraha. Fâșia de pământ e doar pentru o mașină și seamănă cu munți și văi roșii, dar la scară redusă. Pe margine este un zid de vegetație, iarbă, sau tufișuri, sau eucalipți tineri (cresc foarte repede și îi taie la 5 ani pentru a-i face cărbune; din buturugi ies alți vlăstari). Dacă se întâlnesc două mașini, una se face mică-mică pe o margine, până trece cealaltă. 

Mă simt de parcă ne-am antrena sa devenim astronauți sau trebuie să participăm la vreun concurs sportiv. Mașina se bâțâie din toate încheieturile și ca să nu mișcăm capul, trebuie să ne mișcăm corpul și până la urmă ne dor toți mușchii. După o oră trebuie să facem pauză, atât îmi e de greață. Singura ușurare apare doar când trecem peste mici poduri, când toate roțile mașinii sunt la același nivel și pentru o secundă doar alunecăm. Efemeritatea o face și mai prețioasă. La un moment dat vedem niște copii care aruncă praf cu lopețile în găurile din drum. Repară drumul! Dar fiecare mașină care trece și fiecare pală de vânt trimite în aer jumătate din munca lor. Nu contează, ne fac fericiți cu mâna.

La intrarea într-un sat, sub un copac umbros, sunt adunați femei și copii. Trei femei țin în brațe niște bâte lungi și pe rând, le înfig cu putere într-un ciubăr. Macină orez. E o muncă istovitoare, dar nu au bani să cumpere o mașină de măcinat și nici să plătească curentul pe care l-ar consuma.




Adăpostit de vegetație, hotelul nostru pare desprins dintr-o reclamă de lux. Flori peste tot, piscină, chioșcuri și undeva mai departe, ascunse de și mai multe flori și tufișuri, locuințele. În camerele noastre avem, pe lângă cearșafuri brodate, două tipuri de întrerupătoare: cele mari funcționează între 6 și 10 seara (când merge generatorul) și cele mici pentru restul timpului.

A doua zi: Ținghi. Ura! În fine ajung să-ți povestesc despre ținghi. Numele lor înseamnă ”în vârful picioarelor”, ne spune Tata, ghidul nostru. Ca să mergi peste ele trebuie să mergi în vârful picioarelor, altfel te poți înțepa, n-ai loc să pui toată talpa. În ghid ne spune că au primit acest nume din cauza sunetului pe care îl fac atunci când sunt lovite.



Începem de la baza lor, mergând printre pereți de piatră gri. Între ele nisip și melci uriași albi care hibernează. Tata ne așteaptă să ne adunăm, ca să poată să schimbe direcția de mers și are dreptate, ne-am putea pierde atât de ușor prin labirintul ăsta de piatră.


Un abanos.



Ne cățărăm pe scări de metal sau de piatră


trecem pe cărări înguste sau pe poduri de frânghie.



 Dintr-un punct de belvedere vedem o mulțime de vârfuri. Ploaia le tocește în fiecare an cu un milimetru.



Nu se știe cum a ajuns oala acolo sau când sau cine a făcut-o. Departamentul de arheologie nu are bani să afle.


Pentru că am mers atât de bine și de repede primim o răsplată: o plimbare prin pădure, poate vedem ceva animale. După o oră fără să vedem nimic, ni se pare mai mult o pedeapsă. Dar dintr-o dată vedem o pasăre paradis, un mascul, ciripind și înfoindu-și penele. Asta este o răsplată!


O pasăre coua


Pentru că e o zi scurtă, ne întoarcem la hotel să ne odihnim puțin și pe seară, Ioan și părinții lui au plecat pentru o plimbare nocturnă, să vadă cel mai mic mamifer din lume: lemurul șoarece. Acesta își părăsește vizuina la amurg ca să mănânce și Ioan este primul care îl vede, cum merge pe ”strada” lui de crengi. L-am prins într-o încrucișare de lanterne și s-a oprit, uitându-se cu ochii lui mari, dar nevăzând nimic. După ce l-am filmat și am făcut câte poze am vrut l-am lăsat să plece.



Pe drumul spre casă am mai văzut cameleoni, adormiți și decolorați. În timp ce ne uitam la o femelă plină de ouă, cu abdomenul ei lărgit, a început să se coloreze sub lumina lanternei în roz și negru.


Ai văzut țânțarul?


A treia zi: Ținghi Mari. Tata ne dă harnașamente și ni le ajustează apoi mergem prin pădure pentru a ajunge la un grup de ținghi. Trebuie să ne cățărăm pe ele și pentru asta folosim harnașamentele și cunoștințele de la Tree Top Adventure. Ne prindem carabinele de cablurile de oțel și pășim cu grijă peste găuri.



Sunt adânci de câțiva metri, foarte înguste și la capătul lor sunt alte ținghi, la fel de ascuțite ca și celelalte. De fapt nu știm cât de adânci sunt, dar daca am avea nevoie de ajutor, n-ar putea să ajungă mai repede de două ore așa că avem grijă. Ajungem la primul punct de belvedere cu ținghi și pachipodium (plante care seamănă cu un picior de elefant), copaci și cactuși cu flori roșii.


Din nou pădure pentru a ajunge la peșteri. Ele se găsesc sub fiecare ținghi, făcute de ploaia care toarnă în timpul verii, dar aici sunt suficient de mari. Ne punem lanternele pe cap și-l urmăm pe Tata. 




Pereții sunt făcuți din cretă conopidiformă. Câteodată niște ferestre înalte lasă lumina să se filtreze înăuntru. Mergem unul câte unul, târându-ne prin găuri mici, scoțându-ne și punându-ne rucsacii. Tata ne spune mereu „mura, mura, fa malami” (încet, încet, e alunecos) și e acolo să ne ajute să trecem peste prăpastie. Ne cățărăm pe un perete abrupt ținându-ne de o frânghie. Ioan alunecă și se rotește cu frânghia deasupra hăului apoi înapoi, ca un yo-yo orizontal. Sunt mândră de el că nu și-a pierdut cumpătul, s-a ținut bine de frânghie și s-a cățărat fără ajutor. Când am ieșit din peșteri, eram murdari cu praf alb și gata să mergem acasă.


O molie, mare cât palma, se ascunde de lumină.


N-avem noi norocul ăsta. Am intrat în horă, acuma tre să jucăm! Pădure, cățărat pe alte ținghi, mai mari, mai înspăimântătoare. Suntem obosiți și avem mare grijă să nu facem vreo greșeală (îi separ fizic pe Ileana și Ioan care au tendința să facă glume și să vorbească, fără să fie atenți pe unde merg). 



Dar când ajungem sus acolo la 70 m nu mă mai simt obosită de loc. Doar aș sta să mă uit. Până la urmă trebuie să plecăm, piatra reflectă căldura soarelui și ne coace.




Pe drumul spre mașină am mâncat jojoba, o fructă cât o măslină, dulce acrișoară ca o corcodușă, dar cu consistență de pară. Am văzut și o fosilă de coral, dovadă că aici a fost un fund de mare.




La sfârșitul zilei Maria, care nu era prea fericită că trebuie să meargă pe pietre (” Nu puteai să ne duci la un muzeu?”) știa 43 de cuvinte în malgașă. Asta a fost forma ei de a face suportabilă excursia, bătându-l la cap pe ghid și învățând. Tata în schimb știa doar două cuvinte românești: dreapta și stânga. L-am învățat și ce înseamnă numele lui.

Nu știu dacă ți-a plăcut ce-ai văzut în poze, dar pentru mine a meritat să facem excursia. Și încă nu s-a terminat. Trebuia să ne întoarcem pe același drum și chiar să mergem mai departe. Mașina ne-a luat de la râul Tsiribihina. Acum trebuia să-l traversăm și să mergem spre Morondava.




Ne oprim la rezerva Kirindy, unde aflasem că am putea vedea niște fusa. Când am văzut filmul Madagascar am crezut că au inventat personajele negative, așa cum erau desenate ca niște lei mai mici. Dar Mihai a văzut într-o scurtă plimbare prin tabără, doi fusa care stăteau la umbră. Unul din ei avea o zgardă specială, pentru a putea fi urmărit prin pădure. Ca specie sunt undeva între câine și pisică. La început am crezut că sunt îmblânziți, dar nu, le era doar foame și așteptau în jurul taberei, poate le pica ceva de mâncare.




Și aici la Kirindy facem un tur de noapte și vedem un lemur pitic uriaș (ce nume!) care mănâncă gândaci floare (gândacii se hrănesc cu seva plantelor, fac colonii mari și împreună seamănă cu niște flori albe).



Mihai se duce și în turul de zi, dar noi dormim până târziu. Ne-a adus un fruct de baobab, mare cât o minge de oină, învelit în catifea maro verzuie, cu o pulpă comestibilă și semințe ca niște boabe de fasole. Mă uit la ele și mi se pare incredibil că un copac așa de mare poate să crească dintr-o sămânță așa de mică.


Pe drumul de întoarcere spre civilizație ne oprim să îi vedem mai bine. Prima oprire: copacul sfânt, oamenii cred că poate împlini dorințe.

 

Oare o să împlinească dorința acestor copii de a avea o minge de fotbal adevărată și nu una făcută din pungi de plastic legate cu sfoară?


A doua oprire: îndrăgostiții. Dintr-un motiv sau altul doi copaci care cresc foarte aproape unul de altul (dar nu toți) încep să se rotească unul în jurul celuilalt.



A treia oprire: doar niște baobabi în mijlocul pustietății și niște oameni care cântăresc orez.



Ultima oprire: L’avenue des Baobabs.

Se spune despre baobab că arată ca și cum ar avea rădăcinile în locul crengilor. Povestea malgașă spune că baobabul a mers la întâlnire cu prietenii lui și văzându-i, a vrut să fie ca și ei. S-a dus la Dumnezeu și i-a cerut să îl facă înalt, și Dumnezeu l-a făcut înalt. Apoi a vrut să fie puternic, și Dumnezeu l-a făcut puternic. Apoi a vrut să fie mare, și Dumnezeu l-a făcut mare. Apoi a vrut flori frumoase și Dumnezeu i-a dat flori frumoase. Apoi a vrut alt fel de frunze și atunci Dumnezeu l-a smuls din pământ și l-a lăsat cu rădăcinile în aer.


Mă uit la copaci și mi se par frumoși. Pare că au crescut atât de înalți încât crengile lor se lovesc de un tavan invizibil. Fiecare parte din ei poate fi mâncată sau folosită ca medicament. Nu poți să-i omori dacă le jupoi scoarța de jur-împrejur, își cresc alta. Mergem în jurul lor, le simt scoarța netedă și noduroasă în același timp. Nimeni nu știe cum a apărut acest bulevard, dar acum este o oprire obligatorie pentru turiști, în special la apusul soarelui. În afara drumului sunt multe gărdulețe care protejează baobabi de un an. Își asigură viitorul.

Spunem la revedere și plecăm. După o jumătate de oră ajungem pe un drum asfaltat și fețele copiilor se luminează dându-și seama că de-acum mergem lin, că ne îndreptăm spre civilizație. 

N-am știut atunci când am ales această destinație, cât de taxantă emoțional va fi călătoria. Acum că știu, tot aș pune-o în program, dar m-aș pregăti mai fine. Mi-a trebuit simplitatea plajei pentru a mă împăca cu cele scrise în  Dulce Amărui.



O ultimă imagine: sunt pe barcă și văd un zmeu din ziar. Un băiețel fugea și-l ținea în aer. Cineva și-a rupt o bucățică de timp și i-a făcut copilului o jucărie. Iar copilul avea timpul și libertatea să se joace cu ea. Mai este o speranță pentru o viață mai bună!

Misoutra și Veluma Madagascar! Mulțumim și La revedere!

Fluture cu  picouri

marți, 21 august 2012

Cu Barca pe Tsiribihina

  


”Vreau să mergem acolo unde sunt pietrele ascuțite precum cuțitul!” Mihai rămâne mască. Se uită la mine ca la un străin. Nu pot să-ți spun de câte ori m-a întrebat ce vreau să văd sau să fac, fără să-i dau un răspuns direct, și acum că am ajuns în Madagascar netam-nesam îi spun de un loc despre care am citit în urmă cu câțiva ani în revista National Geographic. Aflăm că se cheamă Tsingy de Bemaraha, undeva prin vestul țării și ca să ajungem acolo ne trebuie câteva zile și un vehicul cu tracțiune pe patru roți. Fără să iau în seamă dificultățile și prețul, acaparez două săptămâni din timpul nostru, ca să nu mai pun la socoteală stressul nostru și nervii.



Alegem să mergem pe râul Tsiribihina într-o barcă cu motor. Am fi putut să mergem cu piroga, mult mai liniște, mai aproape de natură, dar, oooh, atât de înghesuit și sub arșița soarelui. Nu mulțumesc, am amintiri frumoase de când am mers la Lokobe.  Ernest, ghidul nostru în această călătorie, ne ia de la hotel, ne duce la poliție, unde trebuie să ne înregistrăm. La sfârșitul călătoriei trebuie să facem o oprire similară, confirmând că nu am dispărut pe drum. Ne ducem până la punctul de îmbarcare pe un drum bun pentru rodeo de motociclete. Și nu suntem singurii, mai sunt și localnici. La sfârșit am aflat de ce mergeau și ei în același loc: e zi de piață! O nebunie de oameni și lucruri, ca să trecem cu mașina au trebuit să ridice stâlpi și să mute tarabe.

Cum ne-am dat jos, am fost înconjurați de copii, cu ochi mari și guri căscate. ”Bon jour!” am auzit din mai multe părți. Știind că nu au toalete pe barcă am spus că vrem să mergem înainte să ne suim. Urmând gestul, am mers în direcția indicată pe cărarea dintre câmp și malul cu tufișuri. Copiii ne-au urmat curioși, vorbind și râzând. Nu vedem nici o construcție și până la urmă îmi pică fisa că trebuie să mergem în natură. Copiii sunt lipiți de noi ca marca de scrisoare. Ce ne facem? I-am pus să pozeze, asta i-a interesat mai mult decât noi.


 Mai târziu am oprit barca în pustietate ca să ne putem ascunde după niște tufișuri. Îl întreb pe ghid de ce nu fac un closet cu groapă, măcar pentru turiști, s-ar simți mult mai bine dacă n-ar trebui să se uite după șerpi, crocodili sau alți oameni. Țăranilor nu le place, miroase urât. Și oricum, după șase luni, ploile spală totul. Încerc să îi spun despre contaminarea cu fecale, dar mă asigură că totul e în regulă și sub control. Mă îndoiesc...



Barca ne va fi casă pentru trei zile și două nopți. Am putea să mergem sus pe punte unde sunt două șezlonguri și ceva saltele, sau să stăm jos, lângă bucătărie, la masă, dar la umbră. La început admirăm priveliștea. Râul șerpuiește printr-o vale nisipoasă, tivită cu terase înguste de orez sau câteva cuiburi de cartofi dulci. Pentru mult timp vedem doar bancuri de nisip, ca niște insule ridicate. Valurile le mănâncă pe dedesupt iar nisipul nu are altceva de făcut decât să cadă, lăsând margini ascuțite și drepte. Câteodată e câte un copac care se mai agață de malul mâlos, deși majoritatea rădăcinilor îi sunt dezbrăcate. Alteori bătălia s-a terminat deja cu frunzele în apă.



Din când în când vedem oameni. Se spală sau își spală rufele.




 Fețele copiilor se luminează, încep să ne facă cu mâna și strigă după noi. Câteodată fug, nedezlipindu-și privirea. Aflăm că în sezonul uscat oamenii se mută în adăposturi temporare lângă râu ca să aibă grijă de recolte, ca să pescuiască (peștele îl sărează și îl usucă pentru mai târziu). În sezonul ploios se adună în casa cuiva ca să vorbească și să cânte, să împletească coșuri, aducând cu ei ceva de mâncare. Recoltele nu-s foarte bune, pentru că nici pământul lor nu e bun, prea mult nisip. Ar putea arenda o bucată mai bună, dar n-au bani.




Ne oprim să mâncăm prânzul și facem cunoștință cu Danielle, Chantal și Edith din Canada. Sunt prietene de mult timp și au făcut multe călătorii împreună. Ne-am simțit foarte bine, vorbind despre viața noastră normală, despre călătorii și planuri.



După amiaza am ajuns la cascadă. Urcăm dealul, intrăm în pădure și nei uităm la ei cum se hrănesc liniștiți. Apoi traversăm un pârâu cu ape albastre lăptoase pe care plutește o spumă groasă murdară. Sărim din bolovan în bolovan și ajungem până la un lăcșor alimentat chiar de cascadă. De la distanță nu e cine știe ce, așa cum e în umbră, dar e superbă de aproape. Apa se prelinge pe ciuperci uriașe de calcar, mărindu-le cu fiecare picătură (apa ușor acidă dizolvă piatra din patul râului, ceea ce explică spuma). Îmi aduce aminte de Canary Springs (Parcul Național Yellowstone, SUA) cu formațiuni fragile calcaroase ce seamănă cu niște pene. Ni se promisese că putem face o baie, dar e târziu, trebuie să mergem spre locul de înoptare și să mâncăm cina, așa că ne întoarcem la barcă. Doar că nu vrea să pornească. Oamenii sar în apa până la genunchi și împing și trag. Până la urmă ne-a tras altă barcă și chiar cu câțiva metri înainte de locul de amarare a pornit și motorul.


Cina am servit-o la lumina lanternei. Pe lângă orez mai este și carne de zebu tăiată în bucăți mici. Presupun că este din rămășițele de la prânz, are același gust și este la fel de tare. Pe țărm echipajul a ridicat corturile și a făcut paturile. În noapte se aude un bărbat cântând în timp cu ghitara. Mă uit la cer. O mulțime de stele. Și niște nori albi care îmi împiedică privirea... Logica îmi spune că dacă ar fi nori, n-aș putea să văd prin ei și n-ar fi albi, având în vedere că nu e nici o lumină care să îi lumineze (e lună nouă)... deci, faceți cunoștință cu Calea Lactee. Ne culcăm, dar mă trezesc în timpul nopții, mă înfofolesc și mă duc afară. Dacă ai amintiri despre o noapte înstelată, sau una liniștită, sau de întuneric ce te înconjoară, de șopot de ape, de pace, ia-le pe toate și amestecă-le și închipuiește-ți că ești acolo, cuvintele mele nu pot să descrie. 



Dimineța avem o sesiune fotografică ad-hoc cu oamenii care locuiesc pe acel banc de nisip. Au un lemur legat cu o sfoară și un pisoi. Ghitara e doar o bucată de lemn cu ață de pescuit, iar vocea, un adolescent.


O vacă zebu și vițelul ei (cocoașa e de grăsime)


Ne întoarcem la cascadă. Ioan este singurul care vrea de-adevăratelea să facă o baie, iar noi ceilalți îi urmăm exemplul. Soarele se mișcă încet peste vârful cascadei. Țipăm de frig când ne aruncăm în apa rece. Dar, minunea minunilor, cea din cascadă e caldă! Doar stăm sub ea și primim un masaj super.




Ziua se scurge la fel, șerpuind prin partea adâncă a râului, înțepenindu-ne din când în când, împinși de echipaj, făcând cu mâna copiiilor. Ne oprim într-un sat unde cultivă tutun. Cum ieșim din barcă suntem înconjurați de copiii care ne prind de mână, ne întâmpină cu ”Bon jour!” și ne întreabă cum ne cheamă. Zâmbesc și sunt fericiți doar să fie în jurul nostru. 




Auzim ” Foto uaza” și noi le facem poză. Toți vor să fie în poză, așa că băiatul înalt pășește în fața fetiței și trebuie să mă opresc să îi rearanjez. Așteaptă răbdători să fac cât de multe poze vreau, dar când le arăt, se înghesuie dintr-o dată să se vadă, și-apoi râd, râd fără nici o grijă. 


Ni se arată depozitul de tutun unde frunzele uscate de tutun, făcute păpușici, sunt îndesate în saci. Apoi ne întoarcem la barcă. 



Un băiat sare să îl prindă pe Mihai de mână, iar el și-o ridică prea sus. Se joacă o vreme... Suafamil mă ține de mâna dreaptă, iar eu o strâng puțin de mână ca să-mi dea drumul, să pot să fac niște poze. Se mută pe stânga și simțindu-mi verigheta, se uită la ea de parcă ar fi de pe lună.  


Suafamil a mea...


Pe marginea drumului văd un băiat de vreo 12 ani. Fața lui încă nu a învățat să-i ascundă gândurile și eu îi citesc lupta: i-ar plăcea să se vadă într-o poză, dar demnitatea lui de bărbat în devenire nu îi permite astfel de dorințe copilărești. Dintr-o căsuță ce vindea mâncare am auzit o șoaptă ”foto uaza”.

A fost așa de fericită, super fericită... chicotea cu priete


Îl întrebăm pe Ernest, ce înseamnă uaza? Omul alb. E așa ciudat să fii etichetat, ca și cum n-aș mai fi eu însămi. Da, pentru ei sunt doar un alt uaza, un alt turist alb, acum aici, peste câteva momente uitată. Mi-au cerut săpun, nu le-am dat. Dar am luat exemplul lor de deschidere.

Priveliștea e aproximativ aceeași, acum ne uităm după păsări, vedem doi aligatori.

Această poză a fost făcută de Ioan.

Ia să vedem ce mai e nou și gustos...


Absorbim totul, cu apus de soare cu tot.



 După cină avem spectacol. La lumina focului câteva fete îmbrăcate cu fuste plisate roșii dansează. Toate urmează exemplul celei care le conduce, imitându-i mișcărie, bătând pământul cu picioarele, zguduindu-și bazinul ritmic, unduindu-și brațele. Câteodată mișcările sunt hotărâte de cântărețul la ghitară, câteodată de dansatori.


 Suntem și noi invitați și ne distrăm de minune. Nu suntem foarte buni la dans, ne pierdem respirația, dar nici fetele nu pot să ne imite perfect când e rândul nostru să hotărâm cum dansăm și le bufnește râsul. Când obosesc se așează lângă ghitarist și cântă despre țara lor (Ernest îi înregistrează cu telefonul). Copiii mici și obosiți stau în poala mamei lor. Se bagă și ei în unul din dansuri, și bărbații vin, devenind și ei copii din nou. Ne culcăm în sunetele ghitării și al veseliei.

Ghitara ce ne-a fermecat.


Ultima zi pe barcă răsare însorită. Suntem un pic nostalgici, am fi putut să ne mutăm pe barcă. Discutând despre seara anterioară, Danielle își exprimă nemulțumirea că acești oameni trăiesc prea mult în întuneric (ziua are 12 ore). Imaginile serii mi-au adus aminte serile vacanțelor de la țară, când ne tăiau curentul și mâncam la lampă din mămăliga răsturnată pe masa scundă de lemn, ne jucam cu umbrele și spuneam povești. ” Poate că noi trăim în prea multă lumină”.

Fetele aveau 15 ani.


Mai vorbim și cu Ernest. De ce nu se căsătorește? Nu are zebu (vacă cu cocoașă de grăsime). Ca să te căsătorești trebuie să plătești familiei ei un zebu și după un an, încă unul. Dacă se naște un copil, alt zebu. Dacă nu plătește, atunci intră în gura satului, că e un prăpădit și bun de nimic. El nu poate să câștige suficienți bani, pentru că lucrează doar iarna, în turism. Ar fi vrut să meargă la universitate, să aibe o slujbă mai bună, poate ca asistent medical, dar peste tot e nevoie de bani sau de mită. Ne întreabă despre țara noastră. Avem ciclon? Nu, nici în România și nici în America, unde locuim noi. Ne invidiază, în țara lui este ciclon în fiecare an și distruge multe. Dar avem zăpadă? Da. Acum nu ne mai invidiază, pentru el frig incepe de la 20 C.

E timpul să ne luăm rămas bun de la Ernest și echipaj, de la canadience și de la râu.

Și de la tine, pentru că blogpostul ăsta e suficient de lung și ai lucruri mai importante de făcut decât să citești cuvintele mele. Îți spun restul data viitoare.