Părți din Bali

Selamat Pagi! (Selamat paghii) Bună dimineața!

Se presupune că trebuia să fim în vacanță. 

Ceeee, vacanță într-o vacanță? 

Noi călătorim, e o adevărată muncă! Atunci când am pornit la drum, acum șapte luni (atât de mult a trecut?) eram plini de energie, dornici să vedem, să experimentăm, să vedem, să mirosim, să ascultăm, să ne eliberăm de obiceiuri vechi și să ne facem altele noi. Cu trecerea timpului, ne-am adaptat la un nou stil de viață, mai simplu, purtând aceleași haine în fiecare zi, având grijă de ele, dar și de noi în același timp (nu poți să ieși în oraș în pijama când ți se usucă hainele), mâncând ce e disponibil, sterilizându-ne apa și învățând despre ce va să vină. Iar atunci când ne-am făcut planurile, am hotărât să avem o vacanță aici în Bali. După ce am fost în Goa, unde zece zile nu au fost suficiente să acumulăm ceva energie, am decis pentru mai mult timp în Bali, două săptămâni vacanță și două ca să ne plimbăm și vizităm. Doar daca! Ne-am tot mutat dintr-un loc în altul fără să ne putem stabili undeva,dar în felul ăsta am văzut mai mult din Bali. Și de asemenea alte locuri, care nu sunt pe această insulă, dar pentru ușurința blogului, le voi include aici.

Cum e Bali? Depinde de unde stai: pe stradă e turistic, pe terasele de orez e înmărmurit în timp, în locuințe e tradițional.

Benzinărie pe străzile înguste din Kuta.

Strada este un loc foarte aglomerat. Mașini, motociclete, turiști, vînzători. Trotuarul e îngust, acoperit cu gresie, mergând când în sus (la același nivel cu restaurantele), când în jos (la intrarea în magazine, pentru a ușura aducerea mărfii și a motocicletelor). La fiecare colț sunt adunați câțiva bărbați, stând de vorbă. cum intri în cercul lor invizibil, se ridică și încep să strige: Taxi? Ieftin. Mâine? Poate mâine? Câteodată îți arată mașina, mare, cu aer condiționat.

Următorii care îți atrag atenția sunt fetele îmbrăcate în haine tradiționale, invitându-te în restaurantele lor. Ai nenumărate variante: de la indonezian la italian, fiecare cu muzica lui, în speranța că vor acoperi zgomotul străzii. ”Nu, mulțumesc” încă pe buze și ești întrebat cu o voce dulce ”Masaj?” de către maseoze. Stau ciopor la colț de stradă, îmbrăcate în uniforma salonului de care aparțin. Dacă vrei să încerci, te previn că nu au prea multă forță să îți deznoade mușchii și te vor îmbăia în ulei de cocos.

După asta vin vânzătorii de bilete la diferitele spectacole de dans sau de umbre.

Vitrinele îți iau ochii cu moda și culorile lor, cu capetele de Buda și ornamentele lor, cu picturile și baticurile lor. Vânzătorii ne roagă să intrăm, să privim e gratis, dar poate o să cumpărăm ceva. 

Împreună cu Kandak.

Toată lumea e interesată în a ne avea de clienți, pentru că suntem turiști, îi ajutăm să-și câștige traiul. Bucătăreasa de la hotelul din Candidasa a vorbit cu mine câte în lună și în stele: de unde suntem, familie, educație. O cheamă Kandak și are doi copii, iar fata cea mare e tot timpul cu ochii în telefon, trimițând și primind SMS-uri (ți se pare cunoscut?), soțul ei este taximetrist, dacă avem vreodată nevoie de transport am putea să îl chemăm pe el? Iată cartea lui de vizită. De câte ori ne intersectăm privirea cu a cuiva, primim câte o ofertă.

Din strada principală se desprind alei pavate cu mozaicuri albe și negre ce te conduc la diferite locuințe și case de oaspeți și în spatele lor, la terasele de orez. În funcție de soiul de orez, pot avea două (cel tradițional) sau patru recolte pe an. Asta este explicația faptului că vedem terase în diferite stadii: un câmp mocirlos, acoperite cu apă din care ies niște firișoare verzi, o masă verde, sau paie verzui îndoindu-se sub greutatea semințelor. Singurul loc pe care l-am vizitat a fost Jatilow, o vale transformată în terase, urmând a fi declarată Monument XXX. Apa este captată undeva sus în munte, apoi curge din terasă în terasă, până în fundul văii. Printre ele, în apropierea satelor sunt ferme de rațe sau soproane pentru vaci. Oamenii merg pe marginea teraselor si rup iarba cu mâna, ca să o ducă la animalele de acasă.

Locuințele sunt în stil tradițional: casa, bucătăria de afară, templul, toate înconjurate de un zid înalt cu o poartă ornată.

Partea de templu a unei case.

 Într-o țară de musulmani, balinezii sunt hinduși. O femeie aduce ofrande de câteva ori pe zi. Întotdeauna îmbrăcată frumos, cu un sarong, peste care vine o bluză albă de dantelă, încinsă cu o eșarfă, poartă în jurul casei o tavă cu ofrande, cu bețișoarele parfumate aprinse, așezând o bucată de frunză de palmier cu câteva boabe de orez fiert în dreptul fiecărei uși, câteodată păhăruțe de arak (țuica locală).

Se oprește la fiecare răscruce, luând ofranda de pe tavă cu gesturi elegante și apoi, cu mișcări ca de dans, o așează. Intrările importante sunt păzite de statui acoperite de mușchi, cărora li se pun flori roșii la urechi. Câteodată poartă și un sarong cu pătrate albe și negre. 

Religia pătrunde în toate domeniile. Este ceea ce trebuie să facă oamenii, dacă vor să continue să trăiască aici (altfel, zeii s-ar putea supăra și i-ar pedepsi cu erupții, cutremure, prea multă sau prea puțină ploaie). Luna nouă declanșează o serie de ceremonii religioase, unele la templu (unde vin cu întreaga familie, femeile purtând pe cap ofrandele în coșuri frumos împletite), 

altele la plajă. Cele din urmă sunt mai elaborate, au muzicanți, fete purtând coroane împletite din palmier, cu punctul de atracție mișcându-se de câteva ori, din ce în ce mai aproape de mare, terminându-se cu o femeie care a intrat în transă. Dar toate aceste ceremonii au nevoie de o jertfă de sânge, rezolvată elegant cu o luptă de cocoși (pentru că ei nu omoară alte ființe, crezând că sunt frații și surorile lor, în drumul personla spre Nirvana).

Ca hinduși, își ard morții, dar în ziua de azi este foarte scump, așa că îi îngroapă pentru 3 sau 5 ani, până când se adună un număr suficient. Le marchează mormântul cu un băț cu o platformă cu acoperiș, unde pun ofrande.

Templele sunt închise pentru cei de altă credință, dar de dinafară par a avea o arhitectură simplă. Două din ele sunt înconjurate de maimuțe vicioase care le fură oamenilor sticlele de apă și ochelarii (Ioan a fost una din victimele lor, dar paznicii ne-au ajutat să îi recuperăm ochelarii de vedere). Altfel erau foarte drăguțe cum se puricau și cum își educau puii.

Daca ar fi să judecăm  după ce am văzut în muzeul din Denpasar, toată lumea locuiește într-un palat. Același fel de acoperiș cu un gardian sus de tot, aceleași uși sculptate, aceeași verandă cu o platformă înaltă pentru activitățile zilnice ca și în palatul unuia din vechii lor regi.

Garuda protejând casa.

 Doar că obiectele de zi cu zi fuseseră înlocuite cu exponate: despre țesut și diferitele feluri de pânze pe care le îmbracă zilnic (de la cele obișnuite la cele pentru zile speciale, de la oameni simpli la casa regală), 

despre religie, explicând ceremoniile care permează viața individului. Manusa yadnya începe din pântecele mamei, pentru a-l purifica de XXX și nenoroc, leteh, și pentru a evita tentațiile care aduc dezastru și moartea. După naștere este repetată la fiecare 210 zile.

Era explicată și arta, inițial o ramură ce deservea religia, iar după descoperirea Baliului, ca un pământ exotic, de niște pictori europeni, stilul tradițional, ca niște picturi sepia,

Pictură cu dansul focului.

  și stilul actual, liber oricărei imaginații. 

Erau expuse măști cu expresii înghețate, precum cele grecești, folosite în ceremoniile religioase  

și păpușile pentru umbre, făcute din piele de vacă, tăiată, presată, găurită și pictată. 

Păpușile au trăsături recognoscibile, jucând în aceeași poveste, despre lupta dintre bine și rău, despre triumful binelui și importanța unui comportament adecvat. Vraja e dată de echipă: meșterul păpușar spune povestea, mișcând mâinile și picioarele, făcând să zboare păpușile între flacără și ecran; muzicienii, urmărindu-i fiecare mișcare, ascultându-i vocea, punctând gesturile cu un sunet de lemn pocnit; ucenicul, care rearanjează păpușile și le pregătește pentru meșter. De partea cealaltă a ecranului, povestea în bahasa (limba indoneziană) n-are nici o semnificație pentru turiști, iar copiii lor nu sunt încântați de distracția simplă. Spectacoulul e ca o poartă spre o lume pe care trebuie să o știi, e doar un fel de a-ți ațâța imginația pentru a țese o paralelă între poveștile copilăriei și realitatea unei societăți conservative.

Kecak (checiac), dansul focului, l-am văzut de două ori. Este povestea Ramayanei, pusă în dans. Sita se căsătorește cu Rama și pleacă spre noua casă, însoțiți de fratele lui. Pe drum este răpită prin înșelăciune de un vrăjitor. Spre salvarea ei vine Hanuman, zeul maimuță, dând foc castelului. Rama nu vrea să o accepte pe Sita, pentru că ar putea fi prihănită și atunci ea își dă foc, pentru a se purifica. 

Prima oară a fost în Yogyakarta (Giog-giakarta) într-un amfiteatru mare, având ca fundal templul hindus Prambanan.

Prambanan și orchestra gambelan

 Erau o mulțime de dansatori, cusuți în costume elaborate, colorate și sclipicioase (ca să le stea bine strânse pe corp). Orchestra gambelan cânta, iar ei își mișcau mâinile conform mudrelor și ochii precum în stări, spunând fără cuvinte despre dragostea lui Rama pentru soția lui, despre îngrijorarea fratelui de a o lăsa pe Sita fără protecție (Rama fusese atras într-o vânătoare, iar după un prim atac, fratele se duce după ajutor), despre nefericirea ei când s-a văzut în mâinile răului. 

Rama își ia la revedere de la Sita, iar fratele stă de pază.

Arătându-i inelul lui Rama, Hanuman o convinge pe Sita că a fost trimis de soțul ei.

Rama vânând căprioara.

Prambanan în timpul zilei.

A doua oară a fost la un templu în Uluwatu. În mijlocul scenei un candelabru sub formă de șerpi este aprins, binecuvântat și înconjurat de cincizeci de oameni, flori roșii la ureche, piepturi dezvelite, cu o pânză cu pătrate albe și negre, încinși cu un brâu roșu.  

Ca un singur om, au început uvertura, spunând în ritm ciak-ciak, mișcându-și corpurile i mâinile, în timp ce unul cânta povestea fără cuvinte. Acești oameni erau orchestra, povestitorul, decorul, figurația. La un semn făceau un cerc magic în jurul Sitei pentru a o proteja de vrăjitorul cel rău, la un altul îl deschideau. O notă îi ridica în picioare, fluturându-și mâinile în aer, o alta, alergând în jurul scenei.

Fratele face un cerc magic în jurul Sitei.

 La sfârșit ne-au invitat să ne facem poze cu ei.