vineri, 29 iunie 2012

Părți din Bali



Selamat Pagi! (Selamat paghii) Bună dimineața!
Se presupune că trebuia să fim în vacanță. 
Ceeee, vacanță într-o vacanță? 
Noi călătorim, e o adevărată muncă! Atunci când am pornit la drum, acum șapte luni (atât de mult a trecut?) eram plini de energie, dornici să vedem, să experimentăm, să vedem, să mirosim, să ascultăm, să ne eliberăm de obiceiuri vechi și să ne facem altele noi. Cu trecerea timpului, ne-am adaptat la un nou stil de viață, mai simplu, purtând aceleași haine în fiecare zi, având grijă de ele, dar și de noi în același timp (nu poți să ieși în oraș în pijama când ți se usucă hainele), mâncând ce e disponibil, sterilizându-ne apa și învățând despre ce va să vină. Iar atunci când ne-am făcut planurile, am hotărât să avem o vacanță aici în Bali. După ce am fost în Goa, unde zece zile nu au fost suficiente să acumulăm ceva energie, am decis pentru mai mult timp în Bali, două săptămâni vacanță și două ca să ne plimbăm și vizităm. Doar daca! Ne-am tot mutat dintr-un loc în altul fără să ne putem stabili undeva,dar în felul ăsta am văzut mai mult din Bali. Și de asemenea alte locuri, care nu sunt pe această insulă, dar pentru ușurința blogului, le voi include aici.
Cum e Bali? Depinde de unde stai: pe stradă e turistic, pe terasele de orez e înmărmurit în timp, în locuințe e tradițional.

Benzinărie pe străzile înguste din Kuta.
Strada este un loc foarte aglomerat. Mașini, motociclete, turiști, vînzători. Trotuarul e îngust, acoperit cu gresie, mergând când în sus (la același nivel cu restaurantele), când în jos (la intrarea în magazine, pentru a ușura aducerea mărfii și a motocicletelor). La fiecare colț sunt adunați câțiva bărbați, stând de vorbă. cum intri în cercul lor invizibil, se ridică și încep să strige: Taxi? Ieftin. Mâine? Poate mâine? Câteodată îți arată mașina, mare, cu aer condiționat.
Următorii care îți atrag atenția sunt fetele îmbrăcate în haine tradiționale, invitându-te în restaurantele lor. Ai nenumărate variante: de la indonezian la italian, fiecare cu muzica lui, în speranța că vor acoperi zgomotul străzii. ”Nu, mulțumesc” încă pe buze și ești întrebat cu o voce dulce ”Masaj?” de către maseoze. Stau ciopor la colț de stradă, îmbrăcate în uniforma salonului de care aparțin. Dacă vrei să încerci, te previn că nu au prea multă forță să îți deznoade mușchii și te vor îmbăia în ulei de cocos.
După asta vin vânzătorii de bilete la diferitele spectacole de dans sau de umbre.
Vitrinele îți iau ochii cu moda și culorile lor, cu capetele de Buda și ornamentele lor, cu picturile și baticurile lor. Vânzătorii ne roagă să intrăm, să privim e gratis, dar poate o să cumpărăm ceva. 

Împreună cu Kandak.

Toată lumea e interesată în a ne avea de clienți, pentru că suntem turiști, îi ajutăm să-și câștige traiul. Bucătăreasa de la hotelul din Candidasa a vorbit cu mine câte în lună și în stele: de unde suntem, familie, educație. O cheamă Kandak și are doi copii, iar fata cea mare e tot timpul cu ochii în telefon, trimițând și primind SMS-uri (ți se pare cunoscut?), soțul ei este taximetrist, dacă avem vreodată nevoie de transport am putea să îl chemăm pe el? Iată cartea lui de vizită. De câte ori ne intersectăm privirea cu a cuiva, primim câte o ofertă.


Din strada principală se desprind alei pavate cu mozaicuri albe și negre ce te conduc la diferite locuințe și case de oaspeți și în spatele lor, la terasele de orez. În funcție de soiul de orez, pot avea două (cel tradițional) sau patru recolte pe an. Asta este explicația faptului că vedem terase în diferite stadii: un câmp mocirlos, acoperite cu apă din care ies niște firișoare verzi, o masă verde, sau paie verzui îndoindu-se sub greutatea semințelor. Singurul loc pe care l-am vizitat a fost Jatilow, o vale transformată în terase, urmând a fi declarată Monument XXX. Apa este captată undeva sus în munte, apoi curge din terasă în terasă, până în fundul văii. Printre ele, în apropierea satelor sunt ferme de rațe sau soproane pentru vaci. Oamenii merg pe marginea teraselor si rup iarba cu mâna, ca să o ducă la animalele de acasă.




Locuințele sunt în stil tradițional: casa, bucătăria de afară, templul, toate înconjurate de un zid înalt cu o poartă ornată.

Partea de templu a unei case.


 Într-o țară de musulmani, balinezii sunt hinduși. O femeie aduce ofrande de câteva ori pe zi. Întotdeauna îmbrăcată frumos, cu un sarong, peste care vine o bluză albă de dantelă, încinsă cu o eșarfă, poartă în jurul casei o tavă cu ofrande, cu bețișoarele parfumate aprinse, așezând o bucată de frunză de palmier cu câteva boabe de orez fiert în dreptul fiecărei uși, câteodată păhăruțe de arak (țuica locală).




Se oprește la fiecare răscruce, luând ofranda de pe tavă cu gesturi elegante și apoi, cu mișcări ca de dans, o așează. Intrările importante sunt păzite de statui acoperite de mușchi, cărora li se pun flori roșii la urechi. Câteodată poartă și un sarong cu pătrate albe și negre. 

Religia pătrunde în toate domeniile. Este ceea ce trebuie să facă oamenii, dacă vor să continue să trăiască aici (altfel, zeii s-ar putea supăra și i-ar pedepsi cu erupții, cutremure, prea multă sau prea puțină ploaie). Luna nouă declanșează o serie de ceremonii religioase, unele la templu (unde vin cu întreaga familie, femeile purtând pe cap ofrandele în coșuri frumos împletite), 




altele la plajă. Cele din urmă sunt mai elaborate, au muzicanți, fete purtând coroane împletite din palmier, cu punctul de atracție mișcându-se de câteva ori, din ce în ce mai aproape de mare, terminându-se cu o femeie care a intrat în transă. Dar toate aceste ceremonii au nevoie de o jertfă de sânge, rezolvată elegant cu o luptă de cocoși (pentru că ei nu omoară alte ființe, crezând că sunt frații și surorile lor, în drumul personla spre Nirvana).



Ca hinduși, își ard morții, dar în ziua de azi este foarte scump, așa că îi îngroapă pentru 3 sau 5 ani, până când se adună un număr suficient. Le marchează mormântul cu un băț cu o platformă cu acoperiș, unde pun ofrande.


Templele sunt închise pentru cei de altă credință, dar de dinafară par a avea o arhitectură simplă. Două din ele sunt înconjurate de maimuțe vicioase care le fură oamenilor sticlele de apă și ochelarii (Ioan a fost una din victimele lor, dar paznicii ne-au ajutat să îi recuperăm ochelarii de vedere). Altfel erau foarte drăguțe cum se puricau și cum își educau puii.



Daca ar fi să judecăm  după ce am văzut în muzeul din Denpasar, toată lumea locuiește într-un palat. Același fel de acoperiș cu un gardian sus de tot, aceleași uși sculptate, aceeași verandă cu o platformă înaltă pentru activitățile zilnice ca și în palatul unuia din vechii lor regi.

Garuda protejând casa.


 Doar că obiectele de zi cu zi fuseseră înlocuite cu exponate: despre țesut și diferitele feluri de pânze pe care le îmbracă zilnic (de la cele obișnuite la cele pentru zile speciale, de la oameni simpli la casa regală), 




despre religie, explicând ceremoniile care permează viața individului. Manusa yadnya începe din pântecele mamei, pentru a-l purifica de XXX și nenoroc, leteh, și pentru a evita tentațiile care aduc dezastru și moartea. După naștere este repetată la fiecare 210 zile.
Era explicată și arta, inițial o ramură ce deservea religia, iar după descoperirea Baliului, ca un pământ exotic, de niște pictori europeni, stilul tradițional, ca niște picturi sepia,

Pictură cu dansul focului.

  și stilul actual, liber oricărei imaginații. 


Erau expuse măști cu expresii înghețate, precum cele grecești, folosite în ceremoniile religioase  


și păpușile pentru umbre, făcute din piele de vacă, tăiată, presată, găurită și pictată. 



Păpușile au trăsături recognoscibile, jucând în aceeași poveste, despre lupta dintre bine și rău, despre triumful binelui și importanța unui comportament adecvat. Vraja e dată de echipă: meșterul păpușar spune povestea, mișcând mâinile și picioarele, făcând să zboare păpușile între flacără și ecran; muzicienii, urmărindu-i fiecare mișcare, ascultându-i vocea, punctând gesturile cu un sunet de lemn pocnit; ucenicul, care rearanjează păpușile și le pregătește pentru meșter. De partea cealaltă a ecranului, povestea în bahasa (limba indoneziană) n-are nici o semnificație pentru turiști, iar copiii lor nu sunt încântați de distracția simplă. Spectacoulul e ca o poartă spre o lume pe care trebuie să o știi, e doar un fel de a-ți ațâța imginația pentru a țese o paralelă între poveștile copilăriei și realitatea unei societăți conservative.




Kecak (checiac), dansul focului, l-am văzut de două ori. Este povestea Ramayanei, pusă în dans. Sita se căsătorește cu Rama și pleacă spre noua casă, însoțiți de fratele lui. Pe drum este răpită prin înșelăciune de un vrăjitor. Spre salvarea ei vine Hanuman, zeul maimuță, dând foc castelului. Rama nu vrea să o accepte pe Sita, pentru că ar putea fi prihănită și atunci ea își dă foc, pentru a se purifica. 
Prima oară a fost în Yogyakarta (Giog-giakarta) într-un amfiteatru mare, având ca fundal templul hindus Prambanan.

Prambanan și orchestra gambelan


 Erau o mulțime de dansatori, cusuți în costume elaborate, colorate și sclipicioase (ca să le stea bine strânse pe corp). Orchestra gambelan cânta, iar ei își mișcau mâinile conform mudrelor și ochii precum în stări, spunând fără cuvinte despre dragostea lui Rama pentru soția lui, despre îngrijorarea fratelui de a o lăsa pe Sita fără protecție (Rama fusese atras într-o vânătoare, iar după un prim atac, fratele se duce după ajutor), despre nefericirea ei când s-a văzut în mâinile răului. 
Rama își ia la revedere de la Sita, iar fratele stă de pază.

Arătându-i inelul lui Rama, Hanuman o convinge pe Sita că a fost trimis de soțul ei.

Rama vânând căprioara.


Prambanan în timpul zilei.
A doua oară a fost la un templu în Uluwatu. În mijlocul scenei un candelabru sub formă de șerpi este aprins, binecuvântat și înconjurat de cincizeci de oameni, flori roșii la ureche, piepturi dezvelite, cu o pânză cu pătrate albe și negre, încinși cu un brâu roșu.  



Ca un singur om, au început uvertura, spunând în ritm ciak-ciak, mișcându-și corpurile i mâinile, în timp ce unul cânta povestea fără cuvinte. Acești oameni erau orchestra, povestitorul, decorul, figurația. La un semn făceau un cerc magic în jurul Sitei pentru a o proteja de vrăjitorul cel rău, la un altul îl deschideau. O notă îi ridica în picioare, fluturându-și mâinile în aer, o alta, alergând în jurul scenei.

Fratele face un cerc magic în jurul Sitei.


 La sfârșit ne-au invitat să ne facem poze cu ei.




miercuri, 13 iunie 2012

Drumul și Cărarea



Căutăm un loc să ne petrecem noaptea. ”Dacă vreți să dormiți în oraș, mergeți la un camping cu gard; ciorile beau prea mult și fac probleme” ne spune un alb binevoitor. Mergem și mai departe, la Three Ways (Trei direcții), unde un vecin nu e mulțumit, ar fi trebuit să parcăm cu spatele pe lotul nostru. O să ne mai întâlnim cu asta și în alte campinguri, ar trebui să respectăm regulile, dar noi n-o prea facem. Apa de aici are o culoare gălbuie, un gust metalic, dar e limpede și e bună de băut. E adusă cu mașina și păstrată în niște cisterne uriașe. E gratis! Sau, poți să-ți cumperi o sticlă de plastic, și să o ai pe conștiință, pentru că nu e reciclare în afara orașelor mari.
Drumul drept nu are nici un farmec. Avem 700 de km de condus până să ne oprim pentru noapte. Nu e nimic care să ne rețină privirea: iarbă, tufișuri, câte un copac. Dar la sfârșitul zilei ne dăm seama că sunt nori pe cer, ceva mai mulți copaci (și care nu sunt eucalipți), păsări ce zboară în soare, ulii care mănâncă animalele călcate de mașini. Nu e recomandat să conduci după apusul soarelui, nu pentru că nu e lumină, ci din cauza animalelor, care încep să foșgăie în căutarea mâncării. Nu vrei să te ciocnești cu un euro (așa numesc ei cangurii cei mari) sau să aplatizezi un wallaby (asemănător cu cangurul, dar mai mic, cam cât un câine) sau un possum. Și pe lângă asta, dacă ai un accident, nu e nimeni să te ajute până dimineață.
Trecem prin diferite comunități, stația de benzină, magazinul de mâncare, niște case prăpădite. Puținii oameni îi găsești acolo unde se întâmplă lucrurile, așezați pe o bancă, uitându-se la tine cum te dai jos din mașină, cum umpli rezervorul, urmărindu-te cum mergi, cum vorbești, ce gesturi faci, căutând acel ceva care să le dea un subiect cu mult timp după ce ai plecat. 


Ne oprim la izvoarele calde din Mataranka. Sunt înconjurate de copaci înalți, stații pentru liliecii vulpe zburătoare, în drumul lor pe urmele florilor.


De cum intrăm în pădure aerul se schimbă, mai umed, mai parfumat, plin de sunete. Mintea îmi caută o explicație: de ce le spune calde? Nu e nici o activitate geotermală aici, nici măcar în istorie...În sezonul ploios apa e absorbită în sutele de kilometri de gresie, pentru a fi eliberată aici, după ce a fost încălzită de piatră arsă de soare. Trei iazuri albastre se înșiră, scări de o parte, vegetație de cealaltă. Prima, cea mai adâncă si mai caldă, e ocupată cu oameni în vârstă, unul având și sticla de oxigen cu el. În cea de-a doua, niște cehi si o familie cu o fetiță și un băiețel care mitralia întrebări, admirau un păianjen uriaș. 


Aștia sunt niște păianjeni URIAȘI!



 De-abia mai avem răbdare să ne scoatem hainele. Un pas, încă unul, cu grijă să nu alunecăm... apa e moale, o senzație incredibilă, de degete mângâietoare. Ne mișcăm în jurul celor câteva pietre, explorăm marginile, ne admirăm degetele prin apă. E așa de bine aici...


Împrospătați, ne continuăm drumul spre Cheile Katherine. Când se întâmplă o greșeală,  te uiți înapoi și încerci să vezi unde ai greșit, dar eu nu pot să o găsesc pe a noastră. Apa și combustibilul sunt esențiale în Outback. Nu le găsești pe marginea drumului, iar următoarea localitate este la mulți kilometri depărtare. Rezervorul de apă era plin și aveam o treime de rezervor de diesel pentru următorii 160 km, așa că ne înțelegi surpriza când am văzut o luminiță roșie decorând bordul când mai aveam 60 km. N-aveam nici o idee despre cât mai poate să meargă mașina după ce i se aprinde beculețul, aparatul n-avea cum să fie stricat, era o mașină nouă, etc. Imediat, Mihai a schimbat stilul de a conduce, mergând cu cea mai mică viteză legală, accelerând încet, nedepășind. Mintea mea o ia razna: sunt puține mașini, oare or să oprească să ne ajute, poate au bidoane cu diesel, sau l-ar putea duce pe Mihai până în oraș de unde să cumpere, dar care e cel mai mic bidon de diesel, și cum o să-l care, și tot așa. Soarele apunea și în capul meu vedeam rulota pe marginea drumului, înconjurată de deșert. Kilometrii abia dacă se mișcau, și deși intrasem în orășelul Katherine de câteva minute bune, mai aveam cale lungă până la benzinărie. Cred că ultima sută de metri am mers pe vapori. ”Pe care o vrei—pe cea din stânga sau pe cea din dreapta?” mă întreabă Mihai și îmi dau seama că are dreptate, am putea să alegem, văzând că sunt două benzinării față în față. Ne lăsăm cuprinși de euforie, făcându-i pe copii să se întrebe ce ni s-a întâmplat.
Acum e rândul meu să mă uit la ei, cocoțată în scaunul meu la înălțime. Oamenii merg desculți, sunt mai mult dezbrăcați. Au ieșit de prin case după ce s-a mai răcorit puțin și-și văd de treabă. Sunt foarte interesată de aborigeni. Sunt deosebiți. Mi-ar plăcea să am un fel de fereastră fermecată prin care să pot vedea cum trăiesc, cum le sunt casele, în sat sau în oraș, ce reguli au, să le înțeleg societatea. Apoi mă simt vinovată: sunt oameni, nu exponate!
Totuși am văzut câte ceva când ne-am oprit să ne aprovizionăm. Pe pereți erau lozinci de genul ”Nu-ți bea banii! Fă asta!” Unii sunt îmbrăcați frumos și curat, alții arată ca și cum s-au bătut. E un miros în jurul lor, de fum și transpirație. Iar atunci când ieșim din parcare, vedem un cuplu beat care stă direct pe asfalt și plâng cu vaiete lungi. Între două civilizații sunt și din cei care nu știu pe care să o aleagă.
Ne petrecem noaptea în parcul național Katherine. Wallabies pasc în jurul nostru ca și cum ar fi normal. Hei, ei văd turiști zilnic, noi suntem cei care ne minunăm de ochii și picioarele lor și de felul în care merg!



Dimineața ne pregătim pe îndelete. Parcul e mare, sunt multe lucruri de vazut care necesită timp și energie, dar noi nu prea avem timp așa ca alegem să mergem la centrul de vizitare și să facem o croazieră în primele două chei. Mulți oameni vin aici să își petreacă vacanța sau sfârșitul de săptămână, fac excursii prin cele 13 chei sau plutesc cu canoea, să se bucure de frumusețea naturii.
Pe barcă, oameni în vârstă și o familie cu doi copii mici, vecinii noștri de rulotă. Tatăl își căuta la un moment dat copiii și i-a găsit jucându-se cu o sfoară în praf. ” VOI trebuia să rămâneți CURAȚI pentru zece minute!” Ghidul ne spune despre Jawoyin (giaoin), oamenii care au locuit aici, ne arată crocodili (cuiburile lor marcate cu bile de plastic colorat), sau copaci care își schimbă culoarea scoarței din alb în roșu, la schimbarea anotimpurilor.


Cheile au apărut în timpul Visării, un șarpe le-a produs și continuă să locuiască în locul cel mai adânc, ieșind de acolo ca să îi pedepsească pe pescarii prea lacomi sau pe cei care nu respectă regulile grupurilor de piele si se căsătoresc (copilul moștenește un grup de piele de la mama lui, și o altă formă de identificare din partea tatălui, amândouă dictând cu cine se poate căsători). Plutim printre stânci drepta si plaje nisipoase, dar nu suntem impresionați. Nici măcar când ne dăm jos și trebuie să mergem spre cel de-al doilea lac. 



Din moment ce am terminat atât de repede, ne hotărâm să vizităm și cascada Edith. Pe cer sunt cumuluși așezați la intervale regulate, ca și cum ar ieși dintr-o fabrică.



Pe marginea drumului iarba de 3 metri se clatină în vânt. E frumos. Cascada e scurtă și într-o parte, golindu-se într-un lac unde ne înmuiem picioarele, admirăm peștii dungați și ne păzim de crocodilii cei răi. Crocodilii de apă dulce sunt în regulă, nu te atacă, dar cei de apă sărată... Cresc foarte mari, puternici și sunt teritoriali.
Înotul oprit. Pericol—nu intrați în apă. Crocodili și curenți periculoși pot apărea în acest timp și pot provoca accidente sau moartea. Stați departe de marginea apei. Nu înotați.

Parcul Național Kakadu. În fine. E un teritoriu mare care cuprinde diverse pământuri și ecosisteme și apele lor. Viața noastră devine simplă pentru că avem o rulotă cu șase paturi, deci suntem limitați la drumurile asfaltate din parc. Avem destule de văzut. Dacă adăugăm și pe cele inundate, rămânem aproape fără opțiuni.


Centrul de vizitare este locul în care să te afli! Au aer condiționat! Afară sunt 35 de grade Celsius combinate cu aburi și muște kamikaze care îți intră în gură de cum o deschizi. Pentru ultima situație avem soluție: voalurile, cusute cu multă dragoste de propria-mi persoană.

Muștele astea se ascund, așteptând o ocazie.


Aici învățăm că aborigenii au cinci sau șase anotimpuri.

De la ora 6, în sensual acelor de ceas Gudjewg (muson), Banggereng (timpul recoltelor), Yegge (mai răcoare, dar încă umed), Gurrung (vremea caldă fierbinte), Wurrgeng (anotimpul răcoros uscat), Gunumeleng (anotimpul de dinaintea musonului)


Vedem sacii, coșurile, rogojinile împletite din fibre de palmier, colorate natural, multele feluri de capcane de pescuit, uneltele zilnice de vânat, săpat, toate daruri (și cunoștința de a le face) de la strămoșii Visării. Citim despre munca la fermele de vite, despre prinderea vițeilor, însemnarea cu fierul roșu, în schimbul alcoolului și a țigărilor, iar mai târziu despre mina de uraniu, protestele împotriva ei ignorate. Din nou îmi dau seama că diferențele dintre aceste două culturi, aborigenă și europeană, sunt mari. Una îmi răsare în minte: pământurile arse sunt o rană pentru omul alb, vegetație distrusă,



 pe când pentru nativi este o frumusețe, un semnal pentru o nouă creștere, o nouă viață.

Anbangbang este loc pentru învățat. Ne plimbăm printre pietre uriașe și căutăm desene colorate. 



Namarrgong este Omul Fulger (cel care are antene până la picioare) și Barrginj este soția lui (corpul ei este alb și are doi ochi rotunzi). Fiul lor este Aljurr (tipul ăla mare din mijloc) iar pentru cei care nu pot să îl vadă ca și spirit, pot să îl recunoască  în lăcustele viu colorate cu roșu și albastru. Oamenii din desen sunt o familie care se duce la o petrecere. Iar peștele pe care îl vezi acolo poți să îl pescuiești în apele din apropiere.


Ne oprim la Mlaștinile Mamukala. În fața noastră un covor de apă cu lotuși mari albaștri și alții mici, albi. În spatele lor, o pădure de frunze de lotus mature, martoră a înălțimii apei în Wet. Un uliu plonjează să prindă un pește, dar doar își udă ghiarele. Deși e miezul zilei, sunt o mulțime de păsări, pășind delicat pe frunzele rotunde. Libelulele își adaugă zumzetul la țârâitul neîncetat.

Priveliștea e atât de diferită: am intrat printr-o savană și ieșim printr-o mlaștină 

Jabiru, o pasăre înaltă de doi metri.

Conducem spre parcul Litchfield (licifild), un alt loc minunat. E ca și cum cineva a colecționat cascade și lacurile lor, apoi a unit pietrele între ele.  

Cascadele Wangi (uangai)


Dar noi ne oprim întâi la mușuroaiele de termite, iceberguri maro adăpostind tunele interminabile, tuburi de ventilație și mormintele vechilor lucrători. Colonia supraviețuiește sub pământ, ronțâind iarbă. Sunt multe feluri de termite, poți să-ți dai seama după forma mușuroaielor, deși ghidul le pomenește doar pe cele magnetice. Nu, nu atrag metalul, sunt construite pe axa nord-sud, pentru că asta le permite să aibă cea mai mică suprafață expusă la soare.

O colonie de 50 de ani.


Ai putea să consideri că este parcul orașului Darwin. Oamenii vin în hoarde la sfârșit de săptămână, dorm în corturi și fac baie în cascade. Acum e liniște pentru că nu toate cascadele sunt deschise, s-ar putea să mai fie niște crocodili ascunși pe undeva. Ne petrecem o dimineață minunată într-un șirag de cascade și piscine albastre, lăsând apa să ne maseze mușchii și jucându-ne cu nisipul roz. Băieții și-au încercat talentele și la cascada Florence, dar tot peștii înotau mai bine decât ei.



Darwin, oraș phoenix, ras de uraganul Tracy în ziua de Crăciun 1974, are clădiri cu acoperișuri ancorate de fundație. 

Tripozii inversați ancorează acoperișul de fundație.

  Are un aer modern. Vizităm faleza, plaje cu nisip alb, pustiu. Nu poți să faci baie aici, sunt calcani veninoși. Străzile sunt aproape părăsite, doar câțiva oameni înfruntă căldura.
Următorul este muzeul, și așa cum ai ghicit, am început cu partea nativă. Am învățat că triburile locale și-au făcut un steag prin anii 60, ca să își reclame pământurile (pentru că asta a făcut căpitanul Cook, a declarat Australia pământ britanic prin înfigerea steagului). Acum sunt recunoscuți ca proprietarii oficiali ai pământului, dar ei locuiesc în altă parte. Este o sculptură a unei sirene, varianta feminină a Șarpelui Curcubeu în timpul Visării. Aflăm despre stâlpii de îngropare, bușteni găuriți, pictați și decorați, care adăpostesc oasele (după ce corpul a fost lăsat în aer liber). Arta e simplă, fluidă, cu hașurări, rarrk, cu atât mai dese, cu cât puterea ancestrală a locului este mai puternică în locul pe care îl descrie.




Este o pictură de Kathleen Petyarre, Furtună în Atnangker II, care mă farmecă: puncte albe, puncte bej, rotindu-se pe un fond cărămiziu.
Courtesy of Museums and Art Galleries of Northern Territory.
Vizităm expoziția despre acea zi de Crăciun, cu video-uri și sunete și poze și cum s-au schimbat împrejurimile și oamenii. Și alta făcută de studenți cu sârme, hârtii, fotografii, haine și picturi, exprimând aceleași lucruri: sentimente, stări, grație, dar într-un fel nou, proaspăt. De ce trebuie să ieșim din muzeu?

Pentru că ne e foame! Mâncăm în piața Mindil, o amestecătură de tarabe cu haine, bijuterii, nimicuri și mâncare, lângă plaja de unde putem vedea apusul de soare. Și pentru că trebuie să ne facem bagajele ca să mergem spre Bali a doua zi.
Australia, o țară atât de tânără, care mai duce încă vechile idei ale imperiului britanic, schimbându-se de la supremația albă la autodeterminare; cu diferențe atât de mari între metropolă și sat, cu o diversitate atotcuprinzătoare, de la deșert la mlaștină, de la munte la mare, cu atât de multe lucruri pe care să le experimentezi și să înveți despre, iar noi cu atât de puțin timp. Mulțumim pentru toate!
Aborigenilor nu le place să spună la revedere, ci ”Ne mai vedem!”
Bu-bu Australia!