Sydney

B’nă ziua! (G’day!)

Așa stă scris deasupra capetelor noastre când ieșim din zona sterilă a aeroportului. Suntem primii la coadă la taxi, iar aceasta fiind o țară civilizată, pentru noi cinci înseamnă un van. Sunt camere de luat vederi pe el, iar pe uși scrie că urmează să fim fotografiați. Hmmm, curios.... Șoferul e tăcut, ne arată din când în când camerele de supraveghere instalate în diferite colțuri ale intersecțiilor. Ele nu îmbunătățesc traficul, dar ajută cu furnizarea dovezilor pentru amenzi. Mai târziu le voi găsi pe stradă, în autobuz (cel puțin trei, câte una pentru fiecare secțiune), metrou... Nu prea îmi place toată supravegherea asta, mă face să mă gândesc la o carte ștințifico-fantastică...

Apartamentul nostru este într-o clădire veche cu gândaci și ferestre prin care suflă vântul, dar e liniște (dacă ignori tropotitul vecinului de sus și convorbirile telefonice ale celor de lângă noi). Stăm aici pentru că e foarte aproape de faimoasa plajă Bondi (ei o pronunță Bon-dai). 

Deși pentru ei e toamnă, echivalentul de octombrie pentru noi, sunt o mulțime de oameni la plajă cu plăci de surf, sau pentru corp sau pur și simplu pentru a înota.

E interesant să îi urmărești: merg pe nisipul fin, găsesc un loc liber, își scot șlapii, lasă să le cadă totul acolo grămadă și intră în apă fără nici o grijă. Când se întorc, fie își iau toate lucrurile și pleacă, așa uzi, fie își întind un prosop și stau la soare. Se presupune că ar trebui să înoți între steaguri, acolo unde este un salvamar cu placă de surf, că nu ai voie să mănânci și să te joci cu mingea, dar toate regulile astea sunt încălcate.

Plaja este un loc social, te întâlnești cu oameni, cu obișnuiții locului, cu prietenii, cu cineva de la lucru, cu oricine. E un loc unde își fac alergarea zilnică, gimnastica și, în special bărbații, își arătă mușchii. Bărbați de toate vârstele sunt atât de umflați, că nu pot să meargă cu mâinile lipite de corp! În jur sunt o mulțime de bodegi, cafenele, restaurante cu mesele jumătate pe dinăuntru și jumătate pe dinafară, ca să poți să mănânci prânzul și să-ți ții câinele lângă tine.

Îi vezi în aceste locuri toată ziulica (bine, nu dimineața devreme) și mult în noapte.

 Toți sunt îmbrăcați frumos, cu haine pe corp (încă nu am văzut pantaloni atârnând sub șolduri), fetele în fuste și cizme... Și beau... Pe la 11 noaptea sunt în diverse stadii de ebrietate. Unii vor rezista până la 4 dimineața, când își vor strânge ghitara, vor face câțiva pași, găsi un nou prieten și vor discuta cum să păcălească drumul ăsta care se mișcă sub picioarele lor.

Am citit în ghidul de Lonely Planet că în 2005 un grup de albi beți au intrat în conflict cu un grup de arabi, situație care a explodat în următoarele zile în rasism violent și distrugeri de proprietăți. Asta explică de ce peste tot este interzis consumul de alcool în locuri publice. Dintr-o dată înțeleg existența camerelor de supraveghere. Se pare că oamenii au adoptat politica struțului, în loc de a recunoaște rasismul. Acum știu că au o problemă și fac eforturi pentru a o remedia. Salvamarii oferă cursuri pentru minorități, au avut inclusiv o fată îmbrăcată în burkina (costum de baie care acoperă corpul conform regulilor islamice).

Dar chiar dacă nu aș fi citit tot aș fi realizat situația. Mergând prin centrul orașului mă simțeam ca și în copilărie peste care se suprapunea sentimentul negativ că ceva lipsește. Crescând în epoca ceaușistă, abia la 15 ani am văzut prima persoană cu pielea neagră. Era student la facultatea de medicină din București. Toți oamenii din centrul Sydney-ului erau albi. Îmbrăcați în costume, cu cămăși albe sau albastre, cu cravate, dar toți albi. Mă întrebam cum de nu sunt asiatici, sau indieni, sau negri, doar albi... Sunt, i-am văzut în metrou sau autobuz. Doar că nu lucrează în centru, sau îmbrăcați în costume.

Primul obiectiv de vizitat a fost Casa Operei. Numele sugerează un singur lucru, dar este mult mai mult decât atât. Este un centru cultural. Am făcut un tur ghidat și am învățat despre ea. Desenul trimis la concurs a fost respins pentru că semăna cu niște linii zmângălite. După ce a câștigat, nu au știut cum să-l construiască. Utzon, arhitectul, a venit cu ideea să toarne plăcile acoperișului ca bucăți ale unei sfere. 

Sunt susținute ”coaste” de ciment vizibile în holuri.

Este un lift fără acoperiș pentru a putea admira frumusețea cimentului. Interioarele sunt decorate în concordanță cu scopul lor, cu panouri de lemn care să reflecte și augmenteze sunetul.

 În sala de concert sunt bare de metal și farfurii de cristal ce sunt coborâte din tavan pentru a ușura transmiterea sunetului. O sală de teatru este concepută cu scena în mijloc și înconjurată din toate părțile de scaune, ca să poți vedea din orice unghi, dacă regizorul vrea așa.

Nici una din  scene nu are un culise mare, pentru că tot decorul este pus pe rotile și depozitat la subsol de unde este adus cu liftul. Au una din cele mai mari orgi din lume (depinde după ce criterii) cu 10 000 de tuburi și care a durat doi ani să fie acordată (au unul sau două spectacole pe an).

Și priveliștea... portul Sydney și podul și centrul comercial.

Este la fel de frumoasă și pe dinafară, cu acoperișul acoperit de ceramică mată albă și bej, cu zidurile din granit roz, cu ferestre încastrate în metal. 

  O să ne întoarcem să vedem acea piesă scoțiană, Macbeth și ca să o admirăm și în lumina reflectoarelor.

O altă vizită a fost la muzeul Australian, unde aveau un spectacol de muzică și dansuri aborigene. Ne-au explicat cum cântă didgeridu, un instrument de suflat făcut din lemn, ce înseamnă cuvintele cântecelor, cum se dansează ca un emu. A fost foarte interesant iar copiii prezenți n-au pregetat să se ducă să danseze și ei.

Am intrat în secțiunea aborigenilor, trecând pe lângă un semn în care ni se spunea că această expoziție cuprinde fotografiile și numele unor persoane decedate, ceea ce ar putea deranja unii aborigeni sau persoane din strâmtoarea Thorres (ei nu îi mai pomenesc pe cei plecați). Expoziția avea din toate câte puțin, prezentând nativii care sunt din mai multe triburi cu nume și limbi diferite, dar doar cel de aborigen a prins. Știind că vom merge la Uluru, unde vom învăța în alt fel despre ei, am trecut mai repede prin partea generală.

Artă aboriginală cu Șarpele Curcubeu

M-am oprit să citesc despre Generațiile Furate (Stolen Generation) despre cei separați de familiile lor, crescuți în misiuni catolice, neavând drepturi, neavând pământ, neavând nimic, dar de la care se aștepta să învețe și să se poarte precum albii și să fie și recunoscători. Filmul The Rabbit Fence (Gardul pentru Iepuri) descrie foarte bine situația. Ca de obicei, omul alb, în falsa lui superioritate, nu a reușit. În jurul anilor 1970 au realizat, în urma mișcărilor sociale pentru drepturile ”proprietarilor tradiționali”, că politica de asimilare nu funcționează și au schimbat pe una de auto-determinare. De la depunerea cererii de returnare a pământurilor, până la aprobarea ei, până la obținerea hârtiei, până la punerea în practică a deciziei au trecut în unele cazuri și 30 de ani. În expoziție erau prezente și eforturile de a reconcilia cele două părți, de implicarea comunităților aborigene în reabilitarea tinerilor care au probleme și nu știu cum să se poarte în nici una din cele două lumi: cea albă sau cea tradițională. În 2008, primul ministru al Australiei a cerut scuze pentru răul făcut.

În muzeu mai erau și alte secții: schelete ale vietăților existente sau dispărute, insecte, pietre (acum pot să afle proveniența geografică a pietrelor prețioase: iau o cantitate infimă de piatră, o ard, iluminează fumul cu o lumină specială și știu dacă vine din Africa sau din altă parte a lumii; asta va ajuta la oprirea traficului de diamante obținute cu vieți omenești). Aveau și pietre care reacționau la lumină ultravioletă.

La ultimul etaj aveau un spațiu deschis amenajat cu computere, rafturi de cărți, animale împăiate pe care le puteai atinge (primul meu ornitorinc), puzzle-uri, tăvi cu gunoi din pădure unde puteai căuta ouă de insecte (aveau un afiș pe care îți arătau ce ar trebui să cauți și când le găseai le dădeai supraveghetorului, care le punea într-un insectar, unde urmau să iasă noile insecte printre frunze și bețe).

Ca de obicei am plecat la ora închiderii, dar acesta este primul muzeu care ne-a epuizat, pe toți.

La acvariu îmbunătățeau unele secții. Fie din acest motiv, fie așa era conceput, dar nu mi-a plăcut: bazinele erau mici și înghesuite, iar felul în care erau aranjate mai mult făcea aglomerație. Ornitorincul nu era în bazinul lui undeva să poată fi văzut, dar am văzut niște cai de mare ce semănau cu un dragon și rechini uriași au înotat deasupra noastră.

Vizita care ne-a plăcut cel mai mult a fost la magazinul Apple. Ca să putem avea acces la internet oriunde în Australia, ne cumpărasem o sculă portabilă, dar era foarte lentă. Ca să punem postările pe blog, dura o sută de ani, dar la magazin, cu rețeaua lor de wi-fi...o fericire.

Grădina Botanică și o sculptură a Visării

Paștile au fost diferite pentru noi anul acesta, din cauza călătoriei. N-am avut de făcut curat, n-am avut de pregătit mâncare, dar ne-am putut duce la slujbe. Cei de la biserica Sf.Maria ne-au primit ca și cum am fi fost de-ai lor. Biserica a fost arhiplină și a continuat să rămână așa până la sfârșitul liturghiei. După miruit ne-am adunat în sala socială de lângă biserică unde coșurile binecuvântate au fost descărcate și am mâncat brânzeturi, și drob, și cozonac și am ciocnit ouă roșii. Pentru ei, era normal să împartă cu noi, pentru mine era comoara la care nu îndrăznisem să visez și în felul acesta, e de două ori neprețuită. XXX Mulțumim pentru darurile primite.