sâmbătă, 26 mai 2012

Uluru



Uluru? Unde e asta? Ce să căutăm acolo? De ce-am vrea să vedem o piatră în mijlocul deșertului?

Răsărit de soare la Uluru, cu Kata Tjuta în stânga fundalului.

Aborigeni este numele unui trib de australieni nativi, singurul care a prins, deși sunt nenumărate triburi. Cei care trăiesc în această zonă își spun Anangu și vorbesc două limbi, total diferite între ele. Părul lor, negru și cârlionțat la naștere, se face blond când au 5-6 ani apoi se închide treptat spre maturitate.
Prima vizită este la centrul cultural, ca să înțelegem despre ce este vorba. N-avem voie să facem poze nici măcar la panourile cu explicații și atunci suntem obligați să le citim și înțelegem chiar atunci, pe loc. Tom Tjamiwa spune: ”Turistul vine aici cu aparatul foto și face poze peste tot. Ce are? Altă poză să ia cu el acasă, să păstreze o parte din Uluru. Ar trebui să-și ia altă lentilă—să vadă drept înăuntru. N-ar mai vedea atunci o piatră mare. Ar vedea pe Kuniya trăind acolo înăuntru, din începuturi. Și-ar putea arunca aparatul atunci...”
Tjukurpa, sau Cunoștința, ne învață că la început pământul a fost neted, fără nici o formațiune și strămoșii în somnul lor au început să viseze și să cânte și mișcându-se, au creat munți, ape, vegetație. Creația continuă și în ziua de azi. Apoi au venit alte evenimente, care au schimbat puțin fața lucrurilor. Toate locurile prin care s-au plimbat strămoșii sunt sfinte, iar oamenii, doar unii dintre ei, știu cântecele. Le cântă în secvențe de 20-30 de secunde, o succesiune crescătoare punctată de câteva note sacadate, procesul repetându-se de câteva ori. Apoi urmează o pauză scurtă, ca și cum n-ar mai ști ce urmează, se uită unii la alții, schimbă două vorbe, apoi reiau cântul, mișcându-se în ritmul melodiei. Bărbații se acompaniază cu două bețe uscate adunate din deșert, iar alții o pictează cu ocru pe stâncă (tutu- ocru roșu, untanu-galben). Femeile desenează povestea cu degetele în nisip, apoi o dansează înapoi în pământ.  Prin cântec, dans, desen și povești oamenii participa la Creație și se transformă în Creație.
Filmulețele de la centru cultural ne arată doar câteva dansuri, și alea incomplete, despre povestea lui Liru și Kuniya, sau despre oamenii Mala. Nu putem să primim toată informația, pentru că nu suntem pregătiți. Cei care manifestă un interes trebuie să petreacă mulți ani în comunitate și să fie invitați să participe la ceremonii și nici atunci nu vor fi inițiați în totalitate. Tjukurpa trebuie purtată în minte și în inimă, doar acolo este loc pentru imensa informație despre lume și oameni, cum să o îngrijim, cum să ne purtăm cu ea și cu frații noștri. Responsabilitatea de a transmite informația cât trebuie, cui trebuie, când trebuie este foarte mare, pentru că se poate pierde, sau cel care o primește nu e pregătit suficient și se sperie, sau împarte secretul cu altcineva și consecințele... nu pot fi exprimate suficient de bine în cuvinte.

Smochine sălbatice, vor fi roșii când se vor coace.


Uluru este un loc mult prea circulat ca să mai facă ceremonii în mod uzual. Marea majoritate le fac la Kata Tjuta ( se pronunță Cata Tiuta sau Ciuta), niște pietre aproape la fel de mari și de aceeași calitate, dar la 40 km de Uluru. Pe jos, pe un drum puțin ocolit spre niște mici oaze, ți-ar trebui două zile sau trei, adunând mâncarea din tufișurile de pe drum: aici niște fructe mov cu multă vitamina C, sau niște smochine sălbatice, acolo niște tuberculi, ceva mai încolo poate găsești niște furnici de miere (li se umflă corpul cu un lichid dulce ca mierea și devine transparent; le prind de cap și de picioare și le mănâncă corpul), bărbații vânează fie păsări, fie alte animale și tot așa, merg peste zi, mai dau foc la ierburi (ca să regenereze pământul, să se deschidă conurile, să iasă semințele), mai culeg o creangă uscată de eucalipt ca să facă un didgeridu, mai spun o poveste la foc, ajung unde au plecat. Numele pietrelor nu poate fi spus, e prea sfânt, dar au primit un nume generic: Kata Tjuta, Multe Capete. Albii le-au numit Olga, iar eu, cum mă grăbeam într-o seară și nu-mi aduceam aminte numele lor, le-am spus Katiușe.
Cele multe capete ale Kata Tjutei.

Sunt mai izolate, turiștii vin cu autobuzele să vadă apusul și eventual fac o plimbare scurtă până la un punct de belvedere. Dar mai este un circuit de vreo 7,4 km, Valea Vânturilor, care te duce peste și printre pietre. E singurul pe care avem voie să mergem,  urmând marcajul cu săgeată albastră. De departe par niște pietre rotunjite roșii-portocalii. 



Pe măsură ce ne apropiem suprafața lor devine aspră, pistruiată cu negru și vezi că sunt din pietre rotunjite mai mici, prinse parcă într-un ciment roșu. Din loc în loc se desprind și lasă în urma lor găvane, ca și cum te-ar privi.


Suntem aproape singuri pe circuitul nostru, dacă nu socotim cuplul chinez și alți doi drumeți. Teoretic, dacă am vrea am putea să mergem pe oriunde, dar mă simt supravegheată de o cioară curioasă. Ne-am așezat în trecătoarea dintre două Kata Tjute și ne mâncam prânzul, când cioara a semnalat sonor unei surori și s-a apropiat de noi, aterizând pe stâncă. 

Priveliștea prânzului.

  Am crezut că îi e foame și a venit să cerșească, precum cele din India, dar m-am înșelat; s-a uitat la noi o vreme, s-a apropiat și mai mult, printre crengile unui tufiș, a cârâit și uguit, cealaltă i-a răspuns, apoi a zburat demnă pe o înălțime, ignorând bucățelele de pâine. Dacă mergem pe unde nu trebuie, o să ne spună și o să ne pierdem drumul, vom fi vrăjiți de spirite, iar strămoșii care locuiesc acolo își vor trimite urmașii, fie un șarpe veninos, fie o altă vietate, să ne pedepsească pentru îndrăzneală. Mai bine pe drumul stabilit, printre ierburi și eucalipți.


Ajunși în parcare ne luăm scaunele pliante și ne instalăm să privim spectacolul zilnic al apusului de soare. Lângă noi sunt niște turiști pentru care s-au adus o gustare și pahare de vin. Maria citește pe i-pod, Ileana ascultă muzică, Ioan filmează și discută cu tatăl lui, iar eu fac poze. Lumina scade treptat, pietrele devenind întâi mai roșii, aproape ca un tăciune aprins, apoi stingându-se încet.


Pe drumul de întoarcere ne oprim să vedem cum se stinge lumina sub un colț de lună.

Luna nu e mincinoasa în emisfera australă, chiar crește când spune C.

O nouă zi este anunțată de către o mulțime de zburătoare, fiecare pe limba ei. O zi în care vom merge în jurul lui Uluru. Ne grăbim să ajungem la ora 8 la punctul Mala, unde un ranger ne va explica diferite lucruri despre Uluru și aborigenii Anangu în timp ce ne deplasăm spre niște chei. Întârziem puțin, discuția deja a început și nu găsesc prilejul să întreb ce caută un gard pe piatră în sus. Marta, căci așa o cheamă pe ranger, ne povestește despre proprietățile curative ale diferitelor tufișuri, cum părțile lor sunt folosite ca și medicament, fie fierte, fie uscate, fie cenușă, cum aici există un ecosistem unic în lume, pentru că este în mijlocul deșertului și totuși depinde de apa ce se adună la baza pietrei, cum a fost afectat de albi (care au venit cu ideile lor tăind în stânga și dreapta, vânând tot ce se poate, construind drumuri cum li s-a părut lor mai bine, fără să țină seama de Anangu, proprietarii tradiționali ai locului), cum se străduiesc să îl refacă prin replantare (dar tot le mai trebuiesc 30 de ani până vor putea reintroduce possum-ul, un marsupial). Așa am aflat că anumite specii de eucalipt se auto-amputează pe vreme de secetă, uscându-și crengi groase, pentru a salva trunchiul. În timp, se găuresc și în scorbura făcută vor locui possumi, sau păsări, sau alte vietăți. 


Așa cum mergem buluc după ea, ne oprim într-un loc cu picturi rupestre, un loc cu semnificație masculină. Aici îi aduceau pe băieții, nyiinka, ce se pregăteau să devină bărbați, wati. Nu vârsta, ci interesul în Tjukurpa, îi selecta. Și în timp ce pictau stânca cu diferitele nuanțe de ocru, bunicii le explicau înțelesul. Educația se continua ani întregi, prin deșert, ce să vâneze și când, pentru supraviețuire, cum să citească locul, cum să-l îngrijească, cum să-și asigure mâncare în anul care vine. Fetele, kungkas, învață tot timpul, de când sunt mici, care tufe sunt bune pentru mâncare, cum să le gătești și pe măsură ce cresc, cum să se poarte, ce să caute în viitorul soț. Adulții duc greul aprovizionării și împart între familii, pentru a nu irosii mâncarea și munca. Cel care primește acumulează datorii morale, cel care dă, e bogat! Bătrânii sunt respectați pentru vârsta lor, cunoștințele și înțelepciunea lor. Ei sunt cei care se ocupă de copiii mici, observându-i în joaca și interesele lor, învățându-i tot ceea ce trebuie.
Mai mergem puțin și ajungem în dreptul unei peșteri ovale, plină de energie feminină și bărbații ar fi bine să nu se uite, căci își vor pierde puterile. Aici s-a întâmplat ceva teribil. Oamenii Mala au venit de la miază-zi (nord în emisfera sudică) și au vrut să facă o ceremonie. Câțiva bătrâni ai lor au urcat pe Uluru și au început, în timp ce femeile lor stăteau la bază și pregăteau mâncarea. Între timp au venit oamenii Wintalka de la apus și i-au invitat la o sărbătoare de-a lor, dar oamenii Mala nu se puteau întrerupe fără să piardă ceremonia și au trebuit să refuze. Auzind aceasta, Wintalka s-au hotărât să îi pedepsească și au creat un monstru, Kurpany, ce se putea preface în orice animal. În apropiere, lângă iazul Ininti, locuia Luunpa, femeia pasăre și ea a putut să-l vadă pe Kurpany, prefăcut în câine dingo. A țipat cât a putut de tare și femeile Mala au auzit-o și au fugit, dar nu toate. Urmele fugii lor au rămas întipărite pe Uluru. Și așa se face că oamenii Mala au fost fugăriți spre miază noapte și nici nu și-au terminat ceremonia.

Pe perete în dreapta poți vedea urma unei femei Mala
Iată-ne ajunși în apropierea unui ochi de apă. Totul este verde în jurul nostru, sunt o mulțime de eucalipți, de ierburi, totul alimentându-se din apa scursă de pe Uluru. E un loc sfânt, ca toate locurile cu apă în acest deșert roșu și de aceea ne oprim înainte să intrăm în el, pentru a mai vorbi puțin. 



Ne arată un copac de 500 de ani, tăiat acum 30 de ani de către un alb, pentru că i se părea că obstrua priveliștea. Acum puteam să stăm pe bănci făcute din lemn uscat și așezate după recomandările oamenilor anangu. Martha ne arată diferite obiecte pe care anangu le folosesc în mod uzual: un paner făcut din scoarță de copac, uscat la foc pentru a se curba într-un anumit fel, având la un capăt o piatră ascuțită prinsă în rezină, un fel de ceară din plante; cu el poți sa cari, poți să agăți, să sapi; un inel făcut din iarbă, învelit în pene moi, pe care îl pun pe cap și cară greutăți. Ne-a povestit de o bătrână care mergea cu cadrul, dar pe cap purta panerul cu trei ouă!

Marta ținând unealta.

Turul se încheie aici, dar noi continuăm în sensul acelor de ceas să mergem în jurul pietrei, la o distanță de câteva sute de metri. Din loc în loc ne oprim să facem poze și să bem apă. Deși e ora 9, soarele arde, iar transpirația noastră se preface direct în sare. Drumul drept este mult mai plicticos decât cel din Valea Vânturilor, dar Uluru se schimbă mereu.













Deja mă dor mușchii gâtului, așa cum țin capul rotit spre dreapta, pentru a-i urmări metamorfoza. Sunt sectiuni întregi unde suntem rugați să respectăm dorința anangu de a nu face poze, locuri sfinte, pe care le admirăm în tăcere. Nu știu despre ce e vorba, dar crăpăturile și umbrele creează un om la capătul unui drum drept, sau o pasăre severă. Această rugăminte se extinde până la drumul de acces rutier, unde sunt instalate semne de oprirea interzisă în unghiul ce pornește din locul sfânt.


Și ajungem unde Kuniya, șerpoaica woma, s-a luptat cu Liru, șarpele veninos. Kuniya a venit din est, purtându-și ouăle în jurul gâtului și ajungând aici a avut mare grijă de ele, ca să iasă puii. De la sud vest a venit Liru, și acesta l-a atacat pe un nepot a lui Kuniya și l-a omorât. Atunci Kuniya a trebuit să apeleze la toată puterea câtă mai avea ca să-și răzbune nepotul. Iat-o cum vine în grabă.

În colțul din dreapta sus vine ca un șarpe, în partea stângă se transformă în femeie.

Se transformă în femeie și face o ceremonie, ca să producă otravă cu care să-l pedepsească pe Liru, pentru că nu a respectat obiceiurile și nu l-a îngrijit pe nepotul ei. Căzând în genunchi, a înfipt în pământ bâta ei de luptă, apoi a luat nisip și l-a aruncat peste corpul ei, ca să se protejeze de propria otravă. Când l-a găsit pe Liru, slăbit de puterea otrăvii, s-a apropiat de el dansând akuta (dans al femeilor care vor să se lupte) l-a lovit cu sulița și el a căzut, dar și-a revenit. Atunci ea l-a mai lovit o dată și de data asta l-a omorât. Apoi s-a prefăcut înapoi în șarpe și-i supraveghează pe toți cei care vizitează.

Linia diagonală scurtă e prima lovitură, cea verticală lungă este a doua, iar lângă linia copacilor pe stânga e capul de șarpe.

La sfârșit am primit răspunsul gardului: este drumul marcat care urcă pe Uluru. La baza,  undeva suficient de vizibil sunt plăci memoriale pentru cei care au căzut și și-au găsit moartea. De mulți ani este o controversă: autoritățile australiene permit cățărarea pe Uluru, oamenii anangu ne roagă să respectăm sfințenia locului și să nu ne cățărăm. Pe lângă faptul că drumul este foarte greu, abrupt, în bătaia vânturilor, fără apă, dar nici nu are baie! Durează 4-5 ore să te cațeri și cam tot atât ca să te dai jos. Turiștii care aleg să urce Uluru poluează sursele de apă, pe lângă profanare.


În centrul cultural există o carte a părerii de rău, făcută din scrisori trimise de cei care au urcat pe Uluru sau au luat pietre. După ani de zile în care s-au simțit urmăriți de o soartă rea, au ales să-și ceară iertare sau să trimită înapoi pietrele cu rugămintea de a împăca spiritele în numele lor. Un tip și-a trimis înapoi adidașii cu care a urcat pentru a fi îngropați în apropiere. Martha ne-a spus că anangu adună toate aceste obiecte într-un camion timp de 3-4 ani, apoi le duc unde numai ei știu și fac o ceremonie. Ei nu-și blesteamă locurile sfinte ca să îi pedepsească pe alții pentru neascultare, ci încearcă să îndepărteze gândurile rele din pietre.


După o scurtă pauza la camping ne întoarcem să vedem apusul de soare. Parcarea lungă are majoritatea locurilor ocupate. Oamenii sunt fie instalați comod cu masă și scaune la un pahar de vin și o gustare, fie în picioare cu aparatele de fotografiat în căutarea unui unghi mai bun. Eu urmez exemplul unui tip și mă sui pe mașină.
 Mă uit la piatră și-mi dau răspunsurile la întrebările de la început: 

Uluru este aproape de inima Australiei... 

aparține unei lumi aparte...

ne îmbogățește...

marți, 22 mai 2012

Melbourne



Îmi place să-mi petrec timpul în aeroport. Oricum trebuie să ajung cu mult timp înaintea zborului, așa că am timp să mă uit prin magazine, să văd ce e nou, să trec prin control și să număr de câte ori pot să trec cu i-podul nano pe mine prin scanner, să-mi găsesc poarta de îmbarcare și să găsesc un grup de scaune unde să ne așezăm împreună cu toate bagajele. Dacă aeroportul are și ferestre pe partea respectivă, cu atât mai bine, pot să văd decolarea sau aterizarea altor zboruri. E liniștea de dinaintea unei furtuni de noi experiențe...
Cercetând toate posibilitățile de transport către apartamentul nostru, Mihai alege trenul. După ce ne lămurim de unde luăm bilete și ce fel de bilete (pentru două ore sau pentru toată ziua), ne suim într-unul. Copiii au ieșit de la școală și migrează în grupuri, fetele aranjate și chicotind, băieții sorbind dintr-un suc și cu hainele mototolite. Oamenii vorbesc tare, putem să le ascultăm conversația, și mă distrează accentul lor.
Mergem pe străzile din cartierul Prahran, uitându-ne la vitrine, la cum se îmbracă oamenii... Ne întâlnim cu proprietara apartamentului pe care l-am închiriat și ne explică tot ceea ce trebuie să știm. E un apartament cu un dormitor, decorat într-un stil masculin, cu un balcon mare. Ne place atât de mult că nu vrem să mai ieșim din el. Asta este o problemă care se agravează pe timp ce trece. Găsim o nouă casă, curată, care ne protejează de mulțimi, de obiectivele de vizitat, de restaurante și de trebuința de a alege ceva de mâncare, ne protejează unul de celălalt. Da, asta facem, găsim un loc pentru propria persoană și cu o carte sau căști, suntem liberi să ne izolăm în lumea noastră. Dar nu durează... Mihai vrea să vadă!
Piața Prahran este cea mai bună piață, un spațiu acoperit, cu lumină naturală, cu diferite spații de vânzare. Mâncare grecească cu măsline, țațichi, humus și pâine, patiserie franceză și brânzeturi, ravioli italian și lasagna vegetariană, toate amestecate printre tarabe cu legume și fructe, flori, lumânări și săpunuri, semințe și bere și vin. Carnea și peștele sunt într-o parte, îndemnându-te să le cumperi de pe patul lor de gheață pisată sau din tăvile lor luminate. Aici este locul de unde poți să-ți cumperi chiftele vegetariene, chiar de lângă chiftelele adevărate. Aici este piața unde poți să-ți faci masaj, sau manichiura, sau o poză cu proprietarul magazinului și să primești o bucată de brânză gratis!



Doar un perete de bere...

Deși am citit de câteva ori ce avem de văzut în Melbourne, tot n-avem nici o idee. Dar un lucru e clar: trebuie să ieșim în stradă.


Dacă un rinocer ar veni spre tine pe un skateboard uriaș, te-ai da la o parte, nu-i așa? Un tramvai cântărește cât 30 de rinoceri, nu vrei să fi lovit de el. UITA-TE. ASCULTA. Fi atent pe lângă tramvai.



Luăm tramvaiul în fiecare zi, ascultând conversațiile celor din jurul nostru, pentru că vorbesc tare. Mă bucură să îi adaug și pe australieni pe listă, pe lângă americani, chinezi, germani, spanioli și slavi. Clădirile sunt moderne, de un design îndrăzneț, amestecându-se cu cele vechi, punându-se în evidență una pe alta.


Intrarea de la biserica Sf. Pavel reflectă noul și vechiul.



Începem cu muzeul Melbourne, dar partea despre aborigeni este închisă până în 2013, așa că admirăm covorul de bun venit și ceva picturi.



Apoi intrăm în pădure, adăpostită sub un acoperiș înclinat cu pereți de plasă care să țină înăuntru păsările.



 Ecosistemul este prezentat în părțile componente, cât de prețioasă e apa, rolul furnicilor și a altor insecte în a transforma copacii căzuți în elemente refolosibile, al păsărilor, al focului care curăță și sterilizează pământul, deschide semințele și le ușurează înrădăcinarea.



Este o expoziție a corpului uman și nasul meu îmi spune că este adevărată, cu material uman prezervat. Este și un semn, confirmându-mi presupunerea, care atenționează și asupra nudității. În Las Vegas a trebuit să plătesc 40$ pe un bilet ca să îi arăt Mariei (care la vremea respectivă era interesată în desenul corpului omenesc).
Ileana s-a pierdut în cea despre mintea omenească, citind despre cum ne păcălim singuri prin simțurile noastre. A trebuit să o căutăm fizic, pentru că nu răspundea la semnalul fluierat al familiei (câțiva s-au uitat la noi ciudat și cineva chiar a încercat să imite parțial semnalul). Căutând-o în fiecare colțișor pe fiecare etaj am văzut în viteză și celelalte expoziții insecte înțepate,


 oase de toate felurile



și insectele care le curăță de carne (cei de la muzeu pun mortăciunea într-o cutie cu pereții de sticlă împreună cu insectele, le lasă pentru un timp, depinde de cât de mare e animalul, și insectele vor consuma TOTUL cu excepția oaselor), pietre și animale împăiate. M-au impresionat cât de modernă era prezentarea, nu numai aranjamentul tridimensional, dar și felul în care era prezentată informația, cu videoclipuri și materiale de manipulat.


Vis-a-vis de muzeu era o clădire veche, Centrul de Expoziție Regală, pe care Mihai voia să o viziteze. A trebuit să mergem însoțiți de ghid și, după spusele lui, să ”stăm împreună”.

Expoziția Regală reflectată în fațada muzeului Melbourne.

 E ciudat cum se schimbă perspectiva: inițial, cei responsabili cu această clădire s-au opus construirii muzeului Melbourne pentru că v-a arăta urât, așa modern cum este; acum sunt fericiți, pentru că a atras atenția asupra clădirii lor, gata aproape să se dărâme, a ajutat la primirea statului de Monument al Umanității și aduce venituri, pentru că oamenii vor să o viziteze. Au făcut o treabă bună cu refinisarea, dar în esență este un spațiu mare gol, construit pentru Expoziția Internațională din ???? și este folosit de câteva ori pe an pentru expoziții sau adunări sociale.

Muzeul reflectat în intrarea la Expoziția Regala.

ibrăria de stat Victoria este un loc minunat să îți petreci timpul. Copiii au fost fericiți cu internetul gratis și jocurile gen Wii. Noi am văzut două expoziții care ne-au impresionat. 



Prima a fost despre cărți, istoria lor, de la manuscris pe pergament la hârtie și presa tipografică, despre cărțile importante și cum au schimbat ele lumea, despre tipuri și stiluri de cărți, despre clasificarea lor, până la epoca modernă cu cărți virtuale. Deși evenimentul este zilnic, mă înfioară să văd demonstrat în fața ochilor mei proverbul ”Scripta manent” ce e scris, rămâne.

Se poate argumenta că trecutul este o țară din care am emigrat cu toții, a cărei pierdere este parte din omenia noastră. Salman Rushdie.

ealaltă expoziție era despre ”Fețele Schimbătoare ale Victoriei”. Statul Victoria a fost populat cu oameni liberi (spre deosebire de Sydney, care a fost colonizat cu pușcăriași), dornici să o ia de la capăt într-o lume nouă, făcând ceea ce știau: să planteze, să crească vite, să construiască, să coasă și tot așa. Expoziția prezenta dificultățile lor într-un mediu ostil (este o fotografie cu un munte de opt tone de șoareci otrăviți de doisprezece oameni), contactele cu aborigenii, haiducii lor și armura de fier impenetrabilă la glonț. totul este atât de recent, mai puțin de 150 de ani... Mă uit în jur și văd studenți adunați să-și facă temele, vorbind cu laptop-urile în brațe, căutând pe internet, citind, sala rotundă cu mesele ei lungi și lămpile verzi, vechi și nou împreună, o energie vibrantă.


 Este la fel și afară, pe străzi. În fața stației Flinders este un grup care luptă pentru educație liberă, transport public mai bun, case mai ieftine, siguranța muncii și reacție la schimbarea climatului. Peste drum se desfășoară Festivalul Comediei unde oamenii stau direct pe trotuar și râd la glume crase sau se miră de femeia cauciuc. Mă uit la fețele lor zâmbitoare, piele diferită, ochi diferiți, nasuri diferite, dar toți sunt la fel. Melbourne este un oraș cosmopolit!

Mergem pe jos spre casă prin parcuri cu lacuri și păsări, fântâni arteziene și statui ale diferiților oameni. Ne oprim să vizităm monumentul ANZAC, pe vârful unui deal, cu o vedere frumoasă spre oraș.



 ANZAC este prescurtarea de la corpurile armate ale Australiei și Noii Zeelande și am găsit diferite monumente în locuri bine circulate. 

Lest we forget- În caz că am uita

..... că și-au dat viața pentru țară și compatrioți. Nu cred că e posibil să uiți când ești înconjurat de atâtea lucruri care îți reamintesc, de la un afiș la o placă pe un zid, de la o statuie a unui soldat ducându-și camaradul căzut, la un monument. Te face să te oprești și să citești: asta este pentru Războiul cel Mare, flacăra asta pentru al doilea...

Placa de pe monumentul ANZAC spunând ce reprezintă sculpturile, cartea cu numele celor care au murit în Primul Război Mondial și ”la ora 11 pe data de 11 noiembrie a fiecărui an -ora la care au încetat ostilitățiel Marelui Război- o rază de soare se odihnește pe cuvântul Dragoste”

Ne-am plimbat prin Grădina Botanică, am făcut poze lacului acoperit de o plantă verde. Azolla filliculoides este o plantă care absoarbe cantități mari de azot și fosfor și este recoltată ca și îngrășământ natural pentru recolte, cum ar fi orezul. Ne-am simțit bine.


Melbourne este un oraș special, plin de energie, ai cărui locuitori sunt în drum spre o întâlnire cu prietenii. Ne-a făcut plăcere să fim parte din el.