joi, 29 martie 2012

Noi Inceputuri



Salut Prietene! Bine ai venit în Subteran!

Suntem în Christchurch. Am plecat din Asia, URAAA!

Autobuzul de la aeroport ne duce la hotel. Am închiriat un apartament pentru cinci zile. Ca de obicei, prima este pentru acomodare. Am adus cu noi un front de aer rece și trebuie să ne schimbăm planurile. Ileana împlinește cincisprezece ani și voiam să îi dăruim posibilitatea să înoate cu delfinii, dar trebuie să amânăm pentru două zile. O întrebăm ce ar vrea și alege să doarmă până târziu și timp la computer. Dimineață Mihai  închiriază o mașină pe care scrie “Ține Stânga” chiar deasupra volanului. Este o continuă încercare să aplicăm regulile de circulație în oglindă. 

După-amiază vizităm Centrul Antarctic. Pentru un spațiu atât de mic, are o mulțime de informații. Și când te gândești că doar acum o sută de ani oamenii încă încercau să ajungă la polul sud, încă mai desenau hărți cu relieful celui de-al șaptelea continent. Cât de mult s-a schimbat tehnologia și cât de multe am aflat studiind Antarctica. Am “experimentat” schimbarea anotimpurilor, o furtună “adevărată” care se repeta la fiecare jumătate de oră, am văzut un film în patru dimensiuni (aveam ochelari speciali pentru a da senzația de spațiu, iar scaunele se mișcau și stropeau cu apă la momentele cheie) despre viața în Antarctica, Ioan s-a îmbrăcat cu haine folosite pe baza americană. 



Aveau și pinguini adevărați, numiți albaștri, din cauza penelor lor cu relfexe albastru verzui. Erau acolo pentru că fuseseră răniți și salvați și nu s-ar fi descurcat în lumea reală. A fost foarte interesant și din nou, am fost ultimii care am plecat.
Taroa albatrosul și Tawaki pinguinul se certau care din ei este mai bun la zburat și pescuit.  Până la urmă Tane Mahuta, domnitorul pădurii s-a săturat de cearta lor și s-a hotărât să îi pună capăt. Lui Taroa i-a dat cea mai lungă aripă ca să poată zbura vânturile oceanului pe deasupra pământului în căutarea hranei. Lui Tawaki i-a dat o aripă îngustă cu care să poată zbura în valurile oceanului și să prindă tot peștele de care are nevoie.

În ziua următoare am vizitat Grădina Botanică. Vremea e frumoasă și... e toamnă. Martie pentru ei înseamnă sfârșitul verii și frunze galbene. Cum ne plimbăm pe alei, vedem un copac al dorințelor. E un eucalipt uriaș cu o sfoară de jur împrejur de care oamenii agață dorințele lor: doresc fericire și bună stare tuturor celor pe care îi cunosc, pace pe pământ, nu mai vreau cutremure, vreau să fiu artist...

E deja timpul să înotăm cu delfinii. Trebuie să mergem în Akaroa, un vulcan stins și inundat. Drumul până acolo este superb. Cerul e albastru, e relativ cald și marea are valuri de 2 metri înălțime. Fata de la ghișeul Black Cat Cruises ne întreabă dacă suntem buni înotători. NU, nu suntem. Se pare că este un cadou care nu vrea să fie dat. Ileana nu e supărată. Știe că poate oricând să ceară un cadou, dacă o să-l recunoască!
Fără înot, fără croazieră, așa că vizităm Akaroa. Aflăm mai multe lucruri despre scoica paua, care trăiește doar în zona asta. În interior are un sidef albastru cu ape verzui sau mov și celor din crescătorie li se inserează o jumătate de sferă pentru a obține perle de cultură albastre. Toată scoica este folosită pentru bijuterii și obiecte decorative.

Ca să ne întoarcem în Christchurc mergem pe drumul mai lung și mai frumos. Vântul începe să bată cu putere și aduce și transformă norii. Vedem o bucată de deal cu fân netăiat și gândul mă duce la Van Gogh. 



Sunt oi aici, dar le e teamă de oameni. Mai târziu pe marginea unui lac am văzut lebede negre.


O nouă zi începe și este una cu multe “pentru prima oară” : prima oară conducând o rulotă, prima oară dormind într-una, prima oară vedem balene.
Rulota se numește Ursul Mare și are 5+1 paturi. Dacă ar fi al meu l-aș împărți altfel, dar o să mă descurc așa cum e. Ne ia ceva timp până să ne obișnuim cu el, să trecem unul pe lângă celălalt pe culoar. Bagajele noastre intră perfect și în afară de pijamale și lucrurile de toaletă, toate celelalte sunt depozitate.

Suntem stresati până peste cap când începe Mihai să conducă: e așa de mare, cu schimbător de viteze pe stânga, în loc de dreapta și trebuie să meargă pe partea cealaltă a drumului. Face o mulțime de zgomot atunci când schimbă vitezele și indiferent de ce încercăm, nu poate să o bage într-a patra. Abia mai târziu ne dăm seama că viteza a patra e până în 40 km/h și viteza lui maximă este 90. După ce ne-am obișnuit cu zgomotele, cu drumurile înguste, cu podurile cu o singură bandă, ne-am relaxat și am început să ne bucurăm de priveliști și de semnele de pe marginea drumului (100 nu e o țintă; șofează în acord cu condițiile)
Kaikorua (pronunțat Cai-cuura)
Este prima noastră oprire, pentru că vrem să vedem balene. Avem norocul începătorului și din greșeală, în loc să intrăm la croaziera, ajungem la un camping, unde devenim membri (este valabil și pentru partea australiană) și primim o reducere la camp, iar mai târziu și la croaziera pentru balene. Când eram studenți noi am fost cu rucsacii și cortul, dar pentru copii este prima experiență de genul ăsta. A fost plăcut să descopăr  că aveau bucătărie, spălătorie, parc de joacă, cameră de conferință și televizor, chiar și un jacuzzi gratis. Într-un colț de bucătărie erau lucruri lăsate de alți turiști, dacă îți trebuie ceva. Noi ne-am achiziționat lucruri pentru spălat vase.
Femeia de la camping ne-a spus să ignorăm semnul care spune că nu este acces direct către croazieră, ne-a arătat gaura din gard și noi am traversat calea ferată pentru a ajunge la Whale Watcher s Cruise. Fetele n-au vrut să vină, au preferat liniște și internet.
Am vizionat un film despre diferitele feluri de balene, apoi ni s-a făcut instructajul pentru barcă, ne-am suit în autobuzul care să ne ducă la docuri, apoi în barcă și am plecat. Marea era calmă, ziua caldă. Nici n-am avut timp să ne obișnuim cu balansul că au și văzut o balenă de spermanțet ce respira liniștită la suprafață. Ce-am putut vedea din ea era aripioara dorsală, semăna cu o cocoașă, și o parte din cap. Pielea era maronie cu încrețituri adânci și lungi. Din când în când împrăștia apă așa cum plutea în sus și-n jos pe valuri.


  Apoi ne-au spus că asta e, o să se scufunde puțin, o să iasă pentru o ultimă gură de aer și apoi o să se scufunde, arătându-ne coada. Încercam să fac poze, dar părul unei femei îmi intra in cadru, așa că n-am văzut cu ochii mei. A fost o experiență nemaipomenită, o întâlnire, nu scurtă, dar nici suficient de lungă și după care nu poți să spui “Mai fă odată!”


Am navigat din nou, mergând încet, și am mai găsit una. Am făcut aceleași lucruri, dar cu mai mult calm de data asta. E așa de minunat să le vezi. sunt lungi de 16-18 metri dar par atât de mici, aproape pierdute în imensitatea oceanului. Coloana de apă are câțiva metri înălțime, ca un mic gheizer.



Apoi dispare din nou. De data asta am fost pregătită și am prins fiecare mișcare: aripa dorsalp, fiecare vertebră din coloană, ultima parte a corpului, apoi coada, ieșind din apă, ridicându-se, picurând apa de mare, îndoindu-se elegant și scufundându-se încet. În fața ochilor derulam filmul scufundării, o dată și încă o dată, deși în realitate erau doar cercuri pe apă.

DA! Am devenit și mai entuziasmați, comparându-ne pozele, uitându-ne la filmul făcut. De barcă s-au apropiat niște delfini, jucându-se în față, prea rapizi pentru a se lăsa fotografiați. am ajuns la niște stânci pe care se încălzeau niște foci și albatroși. Arătau atât de familiari și atât de intangibili. Imagini din Galapagos mi se învârteau prin cap. Am fost norocoși să putem vizita insulele. Și din nou acum, să fim aici. Undeva în dreapta stâncii era o grădiniță, câțiva pui se jucau cu linia valurilor: cei fricoși erau doar stropiți, cei îndrăzneți erau prinși și aruncați cu valul în alge.



La jumătatea stâncii drumul era blocat de o alta focă: pe unde să treacă? Până la urmă a ales un drum aproape vertical, împingându-se în aripioarele frontale și echilibrându-și coada cu capul. Avea nevoie de un loc sub soare, unde să nu fie deranjată.

Brusc au anunțat o nouă balenă și am pornit cu mare viteză spre ea. De data asta aveam binoclul și o puteam vedea atât de aproape. Erau fracțiuni de secundă în care, după un jet de apa, îi puteam vedea fanta de respirație, ca o semilună musculara. Apoi era imediat acoperită cu apă.


Cum e posibil să te îndepărtezi doar câteva minute de țărm și să vezi balene? Insula vulcanică are canioane subacvatice care ajung la adâncimi de 1300 de metri. În ele balenele găsesc sepii uriașe, din care-și iau apa (sepiile sunt 98% apă), și rechini, pe care îi înghit întregi, și pești.
Și din nou, balena se pregătește să se scufunde, și deși am mai văzut asta de două ori, nune-a ajuns, mai vrem. Ne uităm la coada zimțată ca o amprentă cum despică apa în liniște și dispare.
I Am un moment de fericire tăcută. Croaziera asta era pe lista lui Mihai, eu aș fi trăit liniștită fără. Mă gândeam, după ce am citit un articol in National Geographic că respirația lor o să miroasă a pește, și dacă o să întâlnim o excreție, o pată uleioasă pe suprafața mării, o să aibă un miros de pește putred. Poate de la o distanță mică, sau poate autorul articolului era foarte sensibil cu mirosurile, dar de unde eram eu, mirosea a mare.
Și iar o luăm din loc, cu viteză maximă, urmărind o balenă. De data asta am fost norocoasă și am văzut-o de la distanță, un jet mic de apă întrerupând linia orizontului.

 Și din nou ne uităm, cum respiră, cum se mișcă, cât de lung e capul, fanta, cocoașa. Câteodată sunt cicatrici, dar n-am putut vedea.


 “ Asta-i tot, fiți gata” spune vocea la megafon și noi suntem toți ochi și aparate foto.

Nu ne-a ajuns, dar e timpul de plecare. Un membru al echipajului ne spune puțin mai mult despre ce am văzut. Din cele patru balene, două sunt cunoscute Tiki și Tiaki, care înseamnă Apărător.
După croazieră petrecem niște timp pe plaja cu diferite nivele din pietre negre de diferite dimensiuni.


Un alt nou început.






duminică, 18 martie 2012

Depășind Frica



Mi-e frică de apă! 
Este o forță a naturii, de neîmblânzit, de necontrolat.
 Nu-mi place să fiu în apă adâncă, să nu ating fundul. Dacă trebuie, o voi face, dar nu ca să mă distrez. E o decizie conștientă. Și-atunci cum se face că m-am înscris la un curs de scufundări SCUBA? O facem împreună, ca familie, profităm că în Tailanda apele sunt calde, 28-30 °C. Sunt foarte multe școli și asta face ca prețurile să fie mici și ai de unde să-ți alegi ce fel de școală vrei. Pentru noi trebuie să fie un grup mic, de fapt doar familia noastră (depășim limita grupului cu o persoană) și acest lucru e posibil la școala New Way Dive. Anna va fi instructoarea noastră și Sarah ne va însoți la scufundări.

Odată luată decizia, ne semnăm viața în mâinile lor și începem partea plicticoasă și absolut necesară: reguli și ce facem în caz că... Trebuie să ne uităm la un DVD, să urmărim pe carte și la sfârșit să dăm un test. La primul capitol suntem plini de energie și bunăvoință, dar spre seară, după o noapte scurtă pe tren și o dimineață pe autobuz și feribot, ochii noștri erau din ce în ce mai mici și nu mai înțelegem nici măcar ce spun. Tragem de noi să facem întrebările, verificăm răspunsurile în grup și ne ducem acasă.
A doua zi suntem foarte doritori să arătăm că ne-am făcut tema, că știm. Anna ne povestește din nou ce am văzut aseară, mai dăm un test, unul pentru fiecare capitol, apoi prânz și la 12 plecăm spre barcă. 

n timp ce mergem spre locul de scufundare, punem în practică ceea ce am învățat. Îți deschizi sacul, asamblezi echipamentul, îl verifici, faci lucrurile în ordine. Anna are foarte multă răbdare cu noi, ne zâmbește și ne încurajează. Ioan e puțin pierdut, echipamentul e cam greu pentru corpul lui de 12 ani, dar primește ajutor.

 Noi suntem ocupați cu propriiile noastre persoane. Costumul mi-e cam strâmt, știu că se va face mai mare în apă, dar acum nu mă simt comfortabil, mă ciupește la subraț. Centura de greutate, cea care mă va ține ancorată în apă și nu plutind spre suprafață, se sprijină dureros pe șoldul meu. BCD-ul (buoyancy control device- aparat de controlat flotarea) o vestă care se umflă și dezumflă la comandă, cu tancul de aer comprimat și reglatorul de respirație cu cele patru tuburi și aparate, atârnă greu pe spate.

Trebuie să fac un control cu coechipierul meu, Mihai, că toate centurile și tuburile sunt la locul lor, așa cum trebuie. Fetele sunt una cu cealaltă, iar Ioan este cu Anna. Teoria e proaspătă în mintea mea, dar tot nu găsesc cu ușurință lucrurile.
După ce am controlat totul de două ori, ne punem labele și măștile, reglatoarele în gură, ne cățărăm pe marginea bărcii și aici mă sugrumă frica: trebuie să pășesc spre apă. Respir adânc, de două ori, mă uit să nu cad peste cineva, îmi țin masca și reglatorul cu mâna și pășesc.


Sunt în apă și sunt în regulă.
Ni se spusese să respirăm prin tubul scurt la suprafață, dar ca să ne obișnuim cu senzația, am schimbat pe aerul din tanc. Până când să fac eu schimbarea, ei s-au depărtat de mine. Încerc să îi prind din urmă, dar nu pot, dintr-un motiv oarecare plutesc spre stânga. Îmi aduc aminte să mă întorc pe spate, se pare că e mai ușor să plutesc așa. Acum mă întorc spre dreapta. E vreun curent, ceva? Nu pare, toți ceilalți înoată drept, dar sunt atât de departe. Încep să înot cu putere, dar nu am de ajuns aer prin reglator, ce mă fac, nu pot să respir pe nas, e în mască, N-AM AER! Nu te panica îmi spune o voce. Camează-te! Oprește-te și te odihnește, vesta ti-e complet umflată, plutești, trage-ți sufletul... Este suficient aer. Așa că asta fac, și atunci când pot să respir normal, o iau încet și încep să ii prind din urmă. Ei deja au ajuns acolo unde trebuie să ne facem exercițiile, într-o apă până la brâu (pentru Ioan e aproape de gât).
Anna are scrise pe o plăcuță toate lucrurile pe care trebuie să le învățăm și le facem unul după altul. Apoi mergem ceva mai adânc, stăm pe fundul mării la 1,82m și se presupune că trebuie să ne inundăm și curățăm masca de apă! Mă uit la copii, îi observ cum fac, îmi reamintesc teoria, încerc să rămân calmă, dar mi-e frică. Anna mă întreabă prin semne dacă sunt OK și-i spun da. Îmi inund masca parțial, doar jumătate de mască este cu apă. Îmi țin ochii închiși, nu-mi place senzația de apă sărată în ochi. Trage aer adânc și suflă prin nas îmi spune vocea și ca prin farmec, apa dispare. Acum trebuie să o inund complet. Suflu, dar mai rămâne apă. Când încerc să respir din nou ca să curăț masca, apa mi se strecoară prin nări, în sinusuri, pe gât în jos și o ia pe partea greșită. Simt nevoia să tușesc, dar nu pot, deja nu mai aveam aer, dacă respir din nou, apa o să meargă pe același drum, nu pot să-mi deschid gura pentru că sunt sub apă, așa că mă împing spre suprafață, îmi smulg masca și încep să tușesc. Anna este imediat lângă mine, îmi umflă vesta și îmi vorbește ca să mă calmez. M-am calmat, pentru că sunt la suprafață, dar mi-e rău. Pe gât îmi vine zeamă din stomac, asta îmi mai trebuia. După câteva minute Anna îmi spune că trebuie să mă întorc. Aș mai sta, dar totuși mă scufund. O voce interioară mă întreabă “Ce faci aici? Asta nu e pentru tine.” Mi-e frig, sunt obosită, dar continui.
Se pare că am terminat aici, dar tot trebuie să înotăm până la barcă și să mai facem niște exerciții. Trebuie să-l trag și împing pe Mihai, ca într-o operațiune de salvare, și apoi să facem schimb. El are probleme cu vesta și a rămas complet fără aer în tanc.
Lângă barcă trebuie să-mi scot labele, să le întind unei persoane deasupra mea și apoi să mă urc pe scară. Totul este mult mai greu, pentru că e ud și eu sunt obosită. Din fericire un om mă prinde de braț și mă ajută să mă ridic, apoi să-mi pun tancul la locul lui, ca să pot să-mi scot tot harnașamentul.


Anna ne reamintește ce trebuie să facem. După ce-mi scot și centura cu greutăți, realizez că sunt felii de ananas proaspăt, banane și prăjituri, din care voi mânca pe rând pentru 10 minute.
Ajungem în port, ne dăm jos din barcă, ne suim în mașină, ajungem la școală și după ce ne curățăm echipamentul de apa sărată, intrăm din nou în clasă. Se presupune că ne uităm la capitolele 4 și 5 și dăm testele. Dar înainte de asta, trebuie să discutăm. “NU MAI VREAU!” Aș putea să spun că am facut cursul Descoperiți SCUBA, nu mi-a plăcut, plătesc un preț mai mic și, important pentru mine, nu mai trebuie să mă întorc! Maria e în aceeași situație cu mine. Nici lui Mihai nu i-a plăcut cine știe ce, dar vrea să continue. Ileana și Ioan au fost încântați de fiecare moment. Mie mi-a ajuns, sunt gata să renunț. Dar chiar atunci Mihai spune că trebuie să ne luptăm cu fricile noastre, că ceea ce am făcut astăzi sunt doar exerciții de care nădăjduim să nu avem niciodată nevoie, să încerc să găsesc frumusețea... Beau niște ceai și mă gândesc la ceea ce a spus. Daaaa, aș putea să o fac, uite ce comfortabilă sunt plutind la suprafață, pot să respir cu reglatorul, e diferit de ce e în mod obișnuit, e adevărat, dar am avut suficient aer. Și au zis că la celelalte scufundări n-o să mai avem așa de multe exerciții și o să vedem și pești... aș putea să încerc... Și redevin părintele responsabil: ce fel de exemplu dau eu copiiilor mei? Dacă respect regulile, viața mea nu e în pericol, sunt supraveheată tot timpul, am tot ajutorul de care am nevoie și vreau să renunț pentru că e ceva care nu-mi place? Am început ceva, pot, și îl voi termina! Nu trebuie să mai repet experiența în viața mea dacă nu vreau, dar cursul o să-l termin.
Suntem patru la unu. Maria s-ar mai lupta, dar o amân: Vorbim mâine dimineață.
Din fericire capitolele sunt mai ușoare, terminăm repede și ne ducem la culcare.
Dimineața nu-mi aduce alte gânduri. Tot vreau să renunț, dar am un exemplu de dat. Maria e forțată de împrejurări să continue. Anna încearcă din răsputeri să ne înveselească, simte că nu participăm, și după câtva timp, începem să ne dăm pe brazdă. La 12 plecăm din nou spre barcă și facem aceleași lucruri: ne pregătim echipamentul, ne verificăm unul pe altul, sărim.


De data asta trebuie să ne scoatem complet vesta și tancul, să stăm pe ele la suprafață, apoi să le punem înapoi pe noi. E greu să-mi găsesc echilibrul, dar până la urmă reușesc să stau în genunchi pe ele și să-mi ridic amândouă mâinile în aer. După asta trebue să coborâm ținându-ne de frânghie până la fund. E prima noastră scufundare în adânc și trebuie să învățăm să ne egalizăm presiunea în urechi. Dacă te scufunzi prea repede fără să egalizezi simți o durere ascuțită în timpane. Ca să-ți treacă trebuie să înghiți în sec, sau să-ți sufli nasul, sau să-ți miști falca. Nu știu cât am stat pe lângă frânghia aia, dar Ioan, Maria și Mihai aveau probleme.


Până la urmă Mihai a trebuit să iasă la suprafață și cu el, noi toți. După ce ne-a văzut în siguranță pe barcă, Anna l-a luat doar pe Mihai și au mai încercat odată.
Au reușit să ajungă la 8 metri, după o coborâre cu încetinitorul. Au spus că s-ar ptuea să aibă o răceală, i-au dat un decongestiv și a mai încercat și a treia oară, stând aproape 20 de minute, dar îl durea încontinuu. Până la urmă Anna i-a spus: “Mihai, o să-ți fac o favoare și-ți curm suferința. Nu te poți scufunda.” Îl dureau atât de tare timpanele, încât de acum înainte nu se va mai plânge de nici o durere, comparând cu asta, toate vor părea o glumă.
M-am simțit păcălită: eu voiam să mă opresc, el voia să continue, el nu poate, eu trebuie! Nu-i drept! Dar... am tras aer adânc în piept și am continuat. Era timpul de cea de-a doua scufundare, nu tot atât de adâncă. Alte exerciții și am văzut și ceva peștișori, dar n-am avut prea mult timp.
Terminăm ziua și ne culcăm foarte devreme, la 8:30 suntem în pat. Ultima zi începe la ora 5:50. Ne ducem până la Punctul Champon pe o mare puțin zbuciumată. Mi-e greață. Echipamentul mai e ud încă de ieri. Patru din noi sărim în apă, ne scufundăm și din nou așteptăm o mulțime, până când Ioan se simte comfortabil.
E o lume deosebită. Deasupra e ca o oglindă unduită.


Sunt conștientă că trebuie să respir. Aud fâsâitul aerului în gura mea. Expir și o mulțime de bășicuțe se răspândesc în jurul feței mele, gâdilându-mă. Și din nou... Le văd cum merg în sus: cea de sus, mare, precum o meduză, cu tentacule lungi din buline mai mici.


Îmi intră apă în gură, așa că îmi încleștez dinții pe bucata de cauciuc, strâng buzele în jurul regulatorului și înghit saliva sărat-amăruie. Nu pot să aud prea multe în afara fâsâitului și a bășicuțelor de aer. Câteodată se aude o ciocănitură metalică repetată scurt, dar nu pot să văd cine o face. Lumina din jurul meu are o culoare albastră-verzuie și aprope că o simți. Nu-mi simt greutatea mea sau a harnașamentului din spate, plutesc în sus și în jos odată cu respirația. Mișcările îmi sunt încetinite de nenumăratele picături de apă sărată ce mă înconjoară. Mă îndrept spre niște corali. Arată ca și la televizor, numai că de data asta e diferit: sunt chiar în fața mea. Aici e un coral creier, de culoarea mierii, uriaș; mai departe este unul care seamănă cu niște coarne de cerb, maro șocolatiu cu vârfurile albe. Ceva mai încolo este o stâncă cu anemone și alte vietăți care își întind dendritele ca să se hrănească, dar se ascund în tuburile lor când simt apa mișcându-se diferit.

 Aricii de mare seamănă cu niște stele negre cu șase ochi albaștri. 

 Un melc de mare se mișcă cu grijă pe ventuzele lui franjurate, alb cu maroniu roșcat. 


Și o mulțime de pești. Unul locuiește în craterul unui coral, altul stă adoăpostit între brațele unei anemone roz.

 Un pește papagal își apără teritoriul. Un banc de baracude arginii, adânc sub mine, se mișcă într-o direcție, apoi se învârte în cercuri, pentru a schimba direcția.


 Îmi dau seama că sunt înconjurată de pești mari, plați și galbeni. Nu pot să îi văd prea bine pentru că de câte ori mă întorc spre ei, și ei se întorc. Mă mișc dintr-un loc într-altul urmând-o pe Anna. A găsit un pește scorpion, arată ca o piatră,
 ceva garizi, un țipar. 


Deși sunt 18 metri de apă deasupra mea, mă simt în siguranță. Mă uit în jurul meu și înțeleg de ce unii oameni fac scufundări și le place. Nu se repetă niciodată, întotdeauna schimbându-se, punându-te la încercare, stimulându-te. Pentru mine este așa! Încerc să memorez fiecare bucățică.

E timpul să ne întoarcem în lumea noastră. Dar înainte de asta trebuie să facem un nou test cu masca inundată și de asemenea să ne-o scoatem complet și să o punem la loc. Ultima oară când am încercat, am avut probleme. Deasupra mea este o fortăreață de apă și eu sunt propriu-mi prizonier: nu pot să mă ridic la suprafață suficient de încet ca să respir, aerul din plămânii mei s-ar expanda prea repede și i-ar rupe. N-am de ales, trebuie să fiu calmă și să-mi spun pas cu pas ce trebuie să fac. "Respiră adânc, închide-ți ochii, suflă aer pe gură, inundă masca, suflă aer pe nas, mai este apă în mască, blochează-ți nasul ca să nu-ți intre apă, respiră din nou din regulator, dă-ți capul pe spate și suflă din nou pe nas, ca să forțezi apa afară, apasă-ți bine masca pe față... Gata!"

 Nu m-am panicat, ce ușurare, am fost calmă și am făcut ceea ce trebuie. După exercițiul ăsta să-mi scot și pun masca înapoi e floare la ureche.

Timpul sub apă a trecut mult prea repede, mai vreau încă să mă uit și să văd, și să simt.  Urcându-mă pe barcă mi-am dat seama că am terminat, am completat cursul! E un amestec de sentimente: de ușurare (nu mai trebuie să o fac), de fericire (a fost minunat) de împlinire.
Ne întoarcem la școală să ne spălăm echipamentul, să ne verificăm testele. DVD-ul cu aventurile noastre sub apă este gata și ne uităm împreună cu Anna, Sarah (a ajutat-o pe Anna), Jim (managerul școlii) și Charlie (omul orchestră care a produs dvd-ul). Am primit certificatele de scufundători în apă liberă și jurnalele de scufundări, felicitări, îmbrățișări și noi fani pe pagina de Facebook.
Suntem fericiți că am terminat. Mihai nu se va mai scufunda niciodată, corpul lui va avea grijă de asta. Este mulțumit că a încercat și mândru de noi. Ioan are certificat de scufundător SCUBA. Și el a avut probleme să-și egalizeze presiunea și suntem mulțumiți că am avut încredere în el și i-am permis să nu facă ultima scufundare. La examenul medical a ieșit un traumatism minor. Poate să-și primească certificatul de apă liberă dacă își face ultima scufundare în termen de un an.

 O să vedem ce o să facem. Sunt mândră de fetele noastre, de sirenele noastre, care s-au descurcat atât de bine la curs și una cu cealaltă (nu e ușor să fii tot timpul împreună). Ileana a lucrat cu ușurință și maturitate. Maria s-a luptat cu dorința de a renunța și a câștigat, în plus a avut rezultatul cel mai bun la test.
Deci, ce e după frică? O altă lume, subacvatică, nouă pentru mine. Una interesantă, care mă face să vreau să aflu mai multe despre ea. O încredere; pot să fac o mulțime de lucruri dacă mă hotărăsc. O liniște: nu am de ce să-mi fie frică. 

Dacă sunt mândră? Da, doar PUȚIN! 

Mai mi-e frică de apă? Da, nu sunt perfectă.