joi, 26 ianuarie 2012

India, dragostea mea


“Cât vrem să stăm în India?” Nu știam. Două săptămâni ca să vizităm Triunghiul de Aur păreau insuficiente, dar vom rezista oare cinci săptămâni?
Qutub Minar, Delhi
 Cunoscuții care au vizitat India ne-au dat mesaje mixte. Instinctul îmi spunea să aleg ultima variantă.
“De ce mă ajutați?” l-a întrebat Mihai pe șoferul de taxi care ne oferea o convorbire telefonică gratis cu hotelul nostru din Agra. “Sunteți oaspete în țara mea, este datoria mea să va simțiți bine!” a venit imediat răspunsul, ca din cartea “Enjoying India” de J.D.Viharini. Atunci nu l-am crezut. Un om la 50 de ani, slab, cu riduri, păr scurt negru, plover negru, cu o cămașă cărămizie, pantaloni negri. Numele lui este Juned și este musulman. Două zile de  aici înainte ne va spune care sunt opțiunile noastre, ce e mai bine, ce mai e de văzut în Agra. Iar la sfârșit ne va întreba ce vrem noi să facem. Nu m-am simțit păcălită în nici un fel, chiar am avut o experiență plăcuta.
Ochii mi s-au deschis: sunt oaspete în această țară! Eu am ales să vin aici și să văd lucrurile minunate.
Fathepur Sikri, Agra
 Deci, n-ar trebui să judec! Citind din carte înțeleg o mulțime de lucruri.
Jali de marmură translucentă cu simbolul justiției, la care se uita șahul atunci când judeca problemele supușilor.
Fortul Roșu, Delhi
În India este o ierarhie a societății, provenită din sistemul castelor. Se simte în privirea disprețuitoare a unei femei care pășește lângă o fată nu prea bine îmbrăcată, sau în faptul că servitorii (cei care fac curat în apartamentul pe care l-am închiriat în Delhi) nu se uită direct la tine și au mare grijă să nu-ți stea în cale. Fiecare persoană are un rol în această societate, asta este ceea ce știu, ceea ce strămoșii lor știau, iar ei doar repetă modelul, încercând să se adapteze într-o nouă ordine. Toată lumea lucrează din greu, fiul urmând tatălui. Judecând o situație, văd câteva metode diferite de a face acel lucru, dar asta ar elimina slujba cuiva, care nu știe să facă altceva și nici nu are banii să învețe o nouă meserie. Așa că omul care își rupe biletul în opt bucăți mici și-l aruncă pe jos, are grijă de măturător și de familia lui, îi dă de lucru. Poate că ar vrea să facă mai mult, dar dacă e prins, societatea îi va scădea rangul, vechile legături care l-au ajutat să-și găsească o slujbă, îl pot concedia și atunci familia lui va avea de suferit. Sunt prea multe și prea subtile regulile care guvernează această societate și pentru a o schimba, e nevoie de o dorință interioară, de educație și timp.
Vedem lumea prin ochii noștri și o comparăm cu ceea ce știm.
În centru ar trebui să fie zgârie-nori sau clădiri vechi, frumoase. Aici nu sunt nici unele, nici altele. Poate erau frumoase când le-au construit, dar acum, mucegăite și cu vopseaua scorojită...Da’ ce știu eu cum e aici în timpul musonului?
Casă în Vechea Goa
Oamenii ar trebui să locuiască în case. Aici dorm afară, pe stradă, în curtea templului, în ricșa care îi ajută să-și câștige traiul zilnic, pe căruța care le conține toată marfa.
Omul ar trebui să doarmă într-un pat. Aici folosesc saltele, o împletitură de sfoară pe o ramă de lemn, carton, rogojină, pământ.
Gunoiul stă în coșul de gunoi. Aici gunoiul este peste tot. În felul acesta vacile, caprele și maimuțele vor mânca toate cojile de banană, și frunzele, și cojile de pepene, păsările si câinii vor mânca orezul și firmiturile, iar resturile le vor mânca șobolanii și gândacii. Ciorile și ulii vor ajuta cu animalele moarte, așa că dacă te uiti cu grijă vei vedea că o mulțime trăiesc din acest gunoi. Aici este karma bună.
Dacă cineva are nevoie să se ușureze, folosește toaleta. Aici zidurile sunt un început bun. Deși sunt multe WC-uri publice gratis, relativ curate, dar câteodată nu sunt în apropiere și atunci și un câmp deschis e bun. Asta e valabil pentru bărbați și copii.
Dar după o vreme mă obișnuiesc, nu mi se mai par aiurea. Încep să văd oamenii. Aici e un frizer. N-are nevoie de multe: uneltele, un scaun și umbra unui copac. Vesel trăncăne în timp ce-și face meseria. Doi băieți ne depășesc cărând între ei o sacoșă cu vreo 12 l de lapte. Sunt de înălțimi diferite și este evident că e grea pentru ei, dar ei își schimbă locurile între ei și continuă. La un moment dat, doar unul o cară în spinare. Mai târziu un tînăr va lua sacoșa și băieții îl vor urma fără să încetinească.
Băieții se întorc de la templu, Hampi.
 Aș putea să-ți spun despre omul care repară oale și cratițe lângă gard, stând în praf, sau despre fata îmbrăcată într-un sari verde, care întâmpină fiecare turist pe plajă, sperând să-l atragă în magazinul ei. 
Sau în Goa, la intrarea în piață, un om repară sandale. Cu un ac și o ață groasă coase părțile una de cealaltă, apoi pune o picătură de lipici instant și fetița își primește înapoi sandaua.
Fete din Hampi.
Copiii... sunt iubiți. Cu intensitate. Ca bebeluși, toți, chiar și cei săraci, poartă brățări pe picior, care fac zgomot, ca să știi unde sunt. Și sunt machiați, să le facă ochii mai mari și să nu le facă rău demonii.
Poarta Indiei, Delhi
 Dacă încep să plângă, adulții încep și fac fețe, îi gâdilă, încearcă să-i facă fericiți și să uite de lucrurile rele. Sunt îmbrățișați, sărutați, purtați în brațe și pălmuiți. Și după plânsete și țipete de amândouă părțile, totul e înapoi numai iubire.
La școală poartă uniforme. 
Excursie cu școala la muzeul arheologic din Hampi.
Școlile sunt de fete sau de băieți, așa e societatea. Bărbații sunt vizibili, stau afară, la taclale, fumează, beau ceai. 
Piața din Fortul Cochi
Sunt amici, se țin după umeri, se îmbrățișează, se țin de mână, sau se joacă în piscină. Toate astea sunt momente trecătoare într-o zi, camaraderie adevărată, iar nu gesturi cu înțeles dublu.
Detaliu cu viața de zi cu zi, templul Somnathapura, Mysore.
Cuvintele nu-mi ajută să spun cât de frumoase sunt femeile indience cu sari-urile lor, cu fardurile lor, cu toate brățările de mâini și de picioare, cu toți cerceii, cu toate inelele de mâini, de nas, de picioare. O față nu e completă fără bindi, un bulină mică lipită peste cel de-al treile ochi.
Vizitând templul Bahai.

 Merg cu capul sus, singure sau cu prietenele, elegante sau cărând o boccea pe cap.
Mysore.
 Și ele au societatea lor închisă,
La lăut, Kerala.
 și munca, grea de cele mai multe ori: gătit peste foc de vreascuri, spălatul rufelor la râu. 
Maria a fost surprinsă ținând mâna acestei femei să o simtă aspră și tare. Arăta ca o prințesă pe dinafară.
Qutub Minar
Ospătarul francez se mândrește cu abilitatea lui de a-ți servi prânzul în exact o oră. Americanul va fi fericit cu orice ospătar care îi aduce cât de repede ce a comandat. În India.... e pe vine. M-aș putea supăra, dar aleg să mă ridic și să-mi iau singură sarea sau meniul, ei nu se supără. Iar atâta timp cât mâncarea este fierbinte, nu mai contează că a durat jumătate de oră.
Mâncarea indiană este minunată, dacă îți place iute. Problema mea este că după prima îmbucătură, când simt diferite arome, gura-mi amorțește, și dacă mănânc pui sau altă carne, nu pot să-mi dau seama, totul e iute. Ochii îmi lăcrimează, nasul îmi curge. Nu contează dacă e curry sau altceva, au o mulțime de mirodenii și sunt balansate de pâinile cu care servesc mâncarea: naan, ciapati, porota. Ultima am încercat-o într-un restaurant mic din Kerala (pronunțat Cherla) unde eram singurii clienți la ora respectivă. Șeful de sală și bucătarul se învârteau în jurul nostru să vadă dacă ne place ce au gătit pentru noi, să-mi aducă iaurt ca să-mi treacă iuțeala. A doua seară au avut grijă ca mâncarea mea să nu aibă nici măcar un ardei iute. Ai auzit vreodată de lasi cu lămâie și ghimbir? E minunat. Sau de banane prăjite cu înghețată?
Restaurantul Greenix Village.
La sfârșitul mesei, când îți aduc nota de plată într-o cutie ca de argint, îți aduc și somb, semințe de chimen învelite în zahăr, care-ți lasă un gust de prospețime în gură.
Dacă vrei să-ți gătești singur mâncarea trebuie să mergi la piață. Ai să găsești toate bananele la un loc, 
Piața din Mysore
restul fructelor în alt loc, mirodenii, uscate sau proaspete, la stânga, orezul și lintea la dreapta, legumele lângă banane. 
Dacă mănânci carne, s-ar putea să devii vegetarian după ce vezi piețele indiene. Vita, porcul, atârnă în cârlige la umbră, cu muște în jurul lor. Vrei pui? Alege unul din cușcă. Unul viu e în jur de 200 de rupii (12 lei noi). În mai puțin de cinci minute este jupuit și eviscerat, îl vrei întreg sau bucăți mici?
Dacă vrei să cumperi ulei, sau făină, sau altceva, trebuie să renunți la ideea că le poți găsi pe toate în același loc. Sunt o mulțime de magazine mici, toate vânzând aproximativ aceeași marfă, la prețuri ușor diferite. Și dacă nu mai au aici, sigur găsești în altă parte.
Dacă nimerești într-o vineri, este piață de flori: lanțuri de crăițe,

 ghirlande de trandafiri și ranunculus, 
Moșulețul voia neapărat să fie în poză!
văluri de pus peste coc din flori de salcâm sau tuberoze, care-ți întorc capul cu mirosul lor. Dar cartea mă avertizează că nu am voie să miros florile. Indienii consideră că mirosindu-le, le prihănești. Aș spune: aiureli, dar altceva mă îndeamnă să cred: o femeie mânca așezată pe trotuar și-și ferea mâncarea de priviri cu o umbrelă, iar un vânzător de porumb copt nu m-a lăsat să fac poză.
India e atât de diversă, atât de diferită dintr-un loc în altul. Și în ciuda diferitelor limbi, sau obiceiuri, sau religii, e aceeași. 
Pe jali sunt legate nenumărate fire roșii, rugăciuni către un sfânt sufi, pentru a avea copii.
Fathepur Sikri, Agra.
Sunt atât de multe lucruri care mi-au făcut plăcere
Jantar Mantal, centru astronomic, Delhi.

Felul meu de plajă! Cherai (se pronunță Cerai), Insula Vypeen.
 și despre care aș vrea să aflu mai multe...
Mohiniyattam, însemnând dans al unei fete frumoase.
Greenix Village, Fort Cochi, Kerala.
Dar acum trebuie să spun La revedere. Vameșul indian ne întreabă o mulțime de întrebări, una după alta, în stil indian: unde am fost, cât am stat în India, ce am vizitat, unde ne ducem, mirându-se ce vacanță lungă avem, de ce nu sunt copiii la școală, ce facem ca să trăim. În același timp își făcea treaba verifica viza, fețele noastre, ne ștampila pașaportul. Al meu este ultimul. Se uită la mine, se uită în pașaport, apoi din nou la mine și spune: 

“Arăți a indiancă.” 
“Dhanyavad, mulțumesc!”

Namaste India! Sper să te mai vizitez!

duminică, 22 ianuarie 2012

Conducând prin India




Să-ncepem cu începutul: conduc pe cealaltă parte! E o moștenire britanică și la început trebuie să te gândești de două ori, și în oglindă. Obișnuiai să schimbi vitezele cu mâna dreaptă, acum trebuie să o faci cu stânga. Dar după o vreme te obișnuiești și e mai ușor.

Vechea Goa

În apropiere de mormântul lui Humayun.

Drum înseamnă o zonă specială pentru trafic. E o cale de a te muta dintr-un loc într-altul. Poți să găsești autostrăzi excepționale, cu benzi și bandă de rezervă. Pe panourile publicitare poți citi: Ești în siguranță când conduci între linii (respecți banda) și multe mașini vor încerca să stea între aceste benzi albe. Dar nu toată lumea. Vei găsi vreun șofer de tuk-tuk care s-a săturat și va încerca să se strecoare printre, claxonând în stânga și-n dreapta. Și în timp ce mașina merge și te gândești ce bine e, traficul încetinește și-ți dai seama că e un polițist adormit (așa le spun indienii acelor gâlme de pe asfalt, care te obligă să încetinești). Ăștia sunt foarte eficienți și atât de frecvenți, încât nu poți să depășești limita de viteză (de care oricum n-am văzut).


Sunt tot felul de drumuri. Unele cu gropi și asfalt care se sfărâmă. Sau fără asfalt.



Astea sunt foarte aglomerate. În oraș poți să vezi mașini, autobuze, camioane, motociclete, tuk-tuk-uri, biciclete și vaci în același timp, într-un spațiu restrâns.
Mergând spre Taj Mahal, Agra.

 Și ghici cine are prioritate?....Hai, spune....Da, vaca! Ea se va îndrepta încet spre următoarea grămadă de gunoi. După ea, are prioritate cel mai mare: autobuzul față de camion, camionul față de mașină, ultima față de ricșă. Sau are prioritate cea mai sprințară: mașina. De ce nu motocicleta? Șoferii lor conduc încet. Sunt singurii care poartă cască, dacă o poartă, iar în spatele lor sunt fie încă doi oameni, sau un copil și o femeie îmbrăcată în sari, stând într-o parte.

Un copil, un bărbat, o capră și o femeie!

Deja știi că toată lumea claxonează și pe majoritatea vehiculelor este scris ¨Te rog claxonează˝. Ca și fluieratul polițistului francez, claxonul este un limbaj în sine. ˝Sunt în spatele tău/ Vreau să te depășesc˝ și cealaltă mașină claxonează înapoi, spunându-i ˝E-n regulă, du-te˝. ˝Deja te depășesc, dă-te pe stânga!˝ ˝Atenție toată lumea!˝ ˝Stai acolo și nu te băga!˝ Sunt sigură că poți să găsești și alte traduceri. Cred că le place să claxoneze. Erau o mulțime de mașini și motociclete așteptând să se schimbe semaforul. Un șofer ne face semn să traversăm și ne grăbim ( nu știi niciodată) și până să ajungem pe partea cealaltă deja claxonau, ca și cum noi eram cei care îi țineam pe loc. Hm!

Fortul Roșu, Delhi.
Cărțile de călătorie îți recomandă să angajezi o mașină cu șofer, pentru că el știe drumurile și limba și e obișnuit să conducă pe partea cealaltă. Câteodată e o persoană calmă, care va aștepta o ocazie să depășească. Câteodată nu, și atunci vei avea parte de claxoane și vezi cum se apropie cei de pe sensul opus, te tragi pe stânga ca și cum ai putea face mașina mai subțire, îți ții respirația și te rogi să nu ai un accident, dar tot ai ochii deschiși. Când realizezi că mai trăiești, revezi filmul ultimelor secunde și-ți dai seama că toată lumea a făcut loc, trăgându-se pe laterale. Și începi să respiri din nou, până data viitoare. 

Insula Vypeen, Kerala.

Traficul urmează alte reguli, nu cele pe care le știi, cea mai utilizată fiind: să nu te oprești. Atâta timp cât te miști ești în regulă. Trebuie să judeci rapid situația și să te poziționezi în spatele unor mașini care au probabilitate scăzută de oprire (nimeni n-a auzit de semnalizare, poate doar cu mâna). Dacă nu vine nimic pe contrasens, întreaga stradă devine cu sens unic, cu depășiri multiple. O motocicletă tot va fi obligată să meargă pe margine, totul revenind la normal numai pentru un autobuz sau un camion. Autobuzele vor opri, dar numai pentru scurt timp, așa că trebuie să fi rapid, să sari pe scară și să te miști repede înainte, ca și cei din spatele tău să se poată urca.
În Delhi, unde erau cam 16 C, n-am înțeles de ce indienii insistă să aibă ferestrele deschise. În Goa, la 35 C mi-am primit răspunsul: dacă nu ne mișcăm, aerul nu se mișcă, și atunci simțim transpirația picurând pe diferite părți ale corpului. Poate le place aerul proaspăt!
Autobuzele sunt de toate formele și dimensiunile. Cel mai ieftin este Hrănitorul metroului, cel care transportă oameni la și de la stația de autobuz la metrou. Arată ca și cum urmează să decedeze în orice minut, învechit, cu gratii, cu băncuțe pe care încap doi copii. Celelalte autobuze arată mai bine și unele au chiar aer condiționat (astea sunt mai scumpe)


Șoferii le împodobesc cu semne ale religiei lor: poze de zei hinduși, roți de rugăciune, cruci, ceva scris în arabă, toate cu o ghirlandă de flori. Un autobuz avea toate religiile!

Se apropie Crăciunul!

Autobuz în Goa.


In Kochi, au nume ca și Succes sau Vijey

In Fort Cochi

Autobuz în Goa.

In Goa mașinile au sub bara de protecție frontală o lămâie și câțiva ardei iuți.
E plăcut să mergi într-un tuk tuk sau ricșă. Nu merg mai repede de 40km/h și ai timp să observi lucruri în jurul tău. Și ele sunt decorate cu inimioare pe tavan și franjuri, chiar și pe volan. Unele au uși de plastic, rulate, în caz că plouă. Doisprezece oameni pot să încapă în ea, inclusiv șoferul, deși nu pot să pricep cum.

Pe căruț este o țeavă uriașă de metal iar motocicleta duce o fereastră și o bucată mare de placaj.

Am ales să angajăm mașină cu șofer pentru că ar fi fost prea stressant să conducem noi. Șoferii nu știau întotdeauna drumurile, chiar dacă erau semne mari spunându-le pe unde să o ia, și noi aveam harta pe iPhone, ei tot se opreau să întrebe un trecător.
Poate nu e foarte diferit de condusul în România, dar ai conduce în India?

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Capitala Indiei




Vă plac șalurile? Doar câteva?
Dacă mi-a plăcut în Delhi? La fel ca și proprietarul acestei bocceluțe, a trebuit să-l iau cu totul.
Am fost impresionată de aeroport, de calitatea drumurilor, arăta mult mai bine decât Katmandu. Uitându-mă la apartamentul pe care voiam să-l închiriem: podea de marmură, camere spațioase, un balcon mare... nu m-am mai gândit la autostrada din fața noastră. Plătisem deja banii când mi-am dat seama că în timpul nopții dărâmau clădirea de lângă noi, cu un buldozer care hrănea cu moloz o coadă lungă de camioane. Salvarea îmi e în dopurile de urechi, pe care le voi purta zilnic.

Dimineața mă uit pe fereastră: un om doarme pe un pat improvizat, acoperit cu șalul. Ceilalți muncitori vin unul câte unul, înveliți în pașminele lor, stau pe vine și vorbesc în timp ce fumează. Pe la 9 vor începe să lucreze: cu un drug de fier unul din ei va disloca parte dintr-un zid de cărămidă, altul va separa cărămizile, altul le va curăța curăța de mortar și le va pune pe cele bune într-o grămadă. Doi dintre ei vor lua barosuri și în ciocănituri ritmice vor transforma o podea de ciment în moloz și rețeaua de fier forjat. Încă doi stau lângă ei, privindu-i în timp ce așteaptă să le ia locul. Asta este ce fac toaaaată ziua: dezmembrează clădirea bucată cu bucată. În timpul nopții un camion va veni si-l vor încărca cu mâna toate cărămizile, pentru a fi refolosite în altă parte. Intr-o altă noapte buldozerul se va întoarce să dărâme ceea ce oamenii n-au putut, să sape o groapă în care să împingă resturile de cărămizi și mortarul. Un om va dormi lângă grămada de fier forjat recuperat, și mâine totul începe din nou. Până la sfârșitul săptămânii au desfințat un etaj dintr-o clădire de 30/12m. Nici măcar nu știu dacă sunt aceeași oameni, de la distanța asta arată la fel: scunzi, negricioși, slabi, îmbrăcați cu bluze cu mâneci lungi și pantaloni lungi, cu un șal subțire care poate fi folosit ca turban, pătură, izolator, față de masă, sac și tot așa.

Adevărați eroi!


Încercând să ne croim drum spre stația de autobuz, observ că pe cealaltă parte a blocului nostru construiesc. Cărămizile sunt cărate cu spatele, mortarul e amestecat pe podea cu o sapă și transportat pe cap la zidar. Singurul zgomot specific construcției este cel de la fierăstrăul cu care taie marmura gri.
Adăugați la astea și praful de la mașinile de pe autostradă, cel de sub autostradă, cel dintr-un vechi spațiu verde și veți putea înțelege de ce când ștergeam masa buretele era noroios.
Timpul nostru în Delhi este limitat și deja ne-am ales ce voiam să vedem. Fiecare monument merită un articol cu fotografii și ne-am simțit bine când le-am vizitat. Dar avem un gust dulce amărui determinat de multe și mărunte.
Distanțele sunt uriașe, comparabile cu cele din Beijing. Metroul este doar la început și cartiere întregi sunt deservite doar de autobuz. 
Autobuzul acesta duce pasagerii din stația de autobuz la cea de metrou.



Și nici unul din obiectivele turistice nu este aproape de vreo stație. Trebuie să iei o ricșă! Prima dată am stat noi patru în spate și Mihai a împărțit locul cu șoferul. După asta nu mai voia să se suie în ele și a trebuit să depunem muncă asiduă de convingere să încerce din nou. Acum stă în spate și-i ține  ori pe Ileana ori pe Ioan.

Prima călătorie cu ricșa.


În timp ce mergeam trebuia să fim atenți unde călcăm, să sărim peste o groapă, o mână, o băltoacă de pipi sau altceva. Traficul este intens, spațiul lor personal fiind mult mai mic decât al meu. 

Omul din stânga își are afacerea de reparat biciclete chiar aici, lângă gard.

Am fost fericită să constat că la metrou au un vagon numai pentru femei. Conductorii păzeau ușile și fluierau feroce dacă un bărbat încerca să intre. Mi-au dat voie să intru cu băiatul meu și am văzut un bătrân cu baston stând, deci există și excepții.


Stație de metrou pe fundal de templu Bahai.


Cultura este diferită. În bagajele noastre avem  o fustă lungă până la glezne și tricou cu mânecă scurtă. Asta pentru că prea multă piele la vedere pune probleme în această țară, iar picioarele deasupra gleznelor sunt incitante. E și mai dificil când trebuie să-mi schimb comportamentul. Nu pot să-mi țin soțul de mână, nu pot să-l îmbrățișez în public, nimic din ceea ce presupune intimitate. A te uita în ochii bărbaților... este o invitație la flirt. Să faci cu ochiul cuiva nu înseamnă o glumă în India. Fluieratul are substraturi sexuale și am atras multe priviri fluierând semnalul familiei încercând să-mi localizez soțul pe o stradă plină cu bărbați. Sunt și femei pe stradă, îmbrăcate în sariurile lor colorate, dar se mișcă cu copiii și sacoșele lor, uitându-se cumva pe deasupra ta sau prin tine. Ele nu sunt acostate de indieni, așa ceva ar fi o impolitețe. Dar noi suntem străini, cu noi se poate! Așa că în fiecare zi eram grijulie să pășesc în urma lui Mihai. El primea toate ofertele de taxi, tuk-tuk, vederi și mă scutea pe mine de răspunsuri în van (un bărbat nu va urma instrucțiunile unei femei). Cu toate astea lumea tot se uita la noi, chiar ne urmărea. Au fost câțiva tineri care ne urmau de la o distanță respectabilă pe tot timpul vizitei unui obiectiv turistic. Îi observam când ne opream, pentru că erau acolo pretinzând că se uită la altceva.

Centrul din Delhi.


I-am ignorat cu desăvârșire pe toți cei care încercau să ne atragă atenția. Asta pe dinafară, pentru că îți trebuie multă energie să ignori o ființă care încearcă să-și câștige traiul. Nu cumpărăm lucruri pentrucă nu le vrem, nu avem nevoie de le, n-avem loc pentru ele. Dacă întrebi prețul îți vor da o sumă uriașă din care vor tot scădea ca să-ți facă o favoare. În final tot vor câștiga de câteva ori prețul minim. Îți intră în spațiul personal, te țin de mână, te înghesuie (vecinul lui își așteaptă rândul să-ți vândă și el ceva), te urmăresc. “Nu mulțumesc” înseamnă că totuși ar putea să te intereseze.

Centru, între Fortul Roșu și moscheea Jama Masjid


Cerșetorii sunt de vârste variate, mulți sunt mutilați, dar din “Slumdog Millionaire” și din cartea “Enjoying India” de J.D. Viharini știu că asta e meseria lor. Fac semnul ăsta cu mâna dreaptă înspre gură ca și cum le-ar fi foame, dar dacă le oferi mâncare, îți vor cere să desfaci sandwich-ul ca să vadă ce are înăuntru și-l vor refuza dacă religia lor nu le permite. Îl vor refuza de la bun început dacă îl oferi cu mâna stânga, considerată necurată.

Flori pentru a fi oferite la templu.

Da, Delhi nu este curat, e de-a dreptul murdar în unele locuri, multe locuri, dar ici și colo sunt monumente din ere diferite, clădiri care sunt frumoase și pictate și a căror verdeață este spălată zilnic de praf. Și amestecul de oameni: hinduși, musulmani, sikh, creștini, îmbrăcați tradițional sau modern, urmând regulile sau ținându-se de mână pentru poză.
O să vă spun mai multe, așteptați un pic...