joi, 29 decembrie 2011

Ioan: Trafic asiatic

Ioan: Trafic asiatic din 29 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ne-a fost cam greu să ne ferim de traficul asiatic.

E o nebunie, cu excepția Japoniei. Acolo ai șoferi drăguți care sunt atenți să respecte regulile. Poți să aștepți foarte mult timp ca să se schimbe culoarea la semafor. Majoritatea oamenilor așteaptă tot acest timp, chiar dacă nu trec mașini.

Apoi ajungi în China și simți că oamenilor nu le pasă dacă trec peste tine. Ei doar își doresc să ajungă la destinație, dar bineînțeles că le pasă dacă mașina li s-ar strica. În unele părți din China au construit poduri peste trafic. URA!

Ăsta e un caz. În China și Tibet (care este în China) traficul nu se oprește, așa că de obicei am urmat câte un localnic, sau pur și simplu am socotit cât am putut de bine și am FUGIT!

Nepal a fost aproximativ la fel doar că străzile erau mai înguste și la fel este și India. Aici am sărit într-un autobuz din mers pentru că șoferii nu opresc, ci doar încetinesc.

Dacă citești aceste cuvinte, înseamnă că suntem în viață.

vineri, 23 decembrie 2011

Maria: India

Maria: India din 23 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Probabil că vă țineți pumnii strânși să plec odată din Goa ca să puteți citi despre monumente și culturi, dar… să fim serioși. E India. Mai e ceva de spus?

Femeile indiene poartă sari-uri care le lasă abdomenul descoperit, dar își acoperă fețele. Bărbații poartă turbane sau acele acoperământuri de păr. Poți să vezi oameni îmbrăcați tradițional peste tot, în special femeile (ceea ce e minunat, pentru că majoritatea țărilor s-au modernizat și poartă blugi și tricouri). Bărbații poartă în general haine după moda vestică, probabil și pentru că ei trebuie să se adapteze lumii afacerilor sau poate pentru că unii oameni nu te iau în serios dacă nu porți un costum.

Vânzătorii ambulanți sunt peste tot și întotdeauna vor să-ți vândă ceva. Cel mai bine este să nu le răspunzi. Vor încerca în continuare să-ți vândă Taj Majal-uri micuțe și brățări de glezne, dar nu cum ar fi dacă le-ai acorda atenție.

Oameni cu brațe sau picioare ciudat răsucite stau în jurul gărilor, târându-se dintr-un loc în altul. Nu cerșesc (asta înseamnă că eu nu i-am văzut făcând-o) ceea ce e ciudat pentru că alți oameni, care arată bine hrăniți, o fac.

Cerșitul este  o adevărată meserie aici. E mai bine să nu le dai bani — ei vor continua să „meargă la servici“. Nu-i bine să le acorzi atenție cerșetorilor — dacă observă asta (pozitivă sau negativă) vor continua să lucreze. Dacă chiar te simți prost și vrei să le dai ceva, dă-le mâncare.

Am avut o interacțiune interesantă cu un om la gară ce a venit spre noi în timp ce mâncam ouă fierte și sandwich-uri. Ne-a cerut de mâncare și Mama i-a oferit un ou. A clătinat din cap. Mama i-a oferit un sandwich. A clătinat din cap. Apoi a cerut 10 rupii ca să-și cumpere de mâncare. Evident că nu îi era foame.

Oamenii par să lucreze tot timpul. Când intri într-un magazin este un om a cărui treabă este să-ți ia chitanța și să rupă o mică bucățică din ea. Asta e tot ce are de făcut. DAR… e plătit și nu trebuie să cerșească pe stradă. Partea negativă este că, fiind client, trebuie să mergi prin tot magazinul ca să plătești pentru cumpărături sau să comanzi ceva.

Filmele englezești au titrajul în engleză și toate scenele cu săruturi sunt eliminate. Chiar și în videoclipuri, le editează ca să vezi o altă parte de video pe durata sărutului.

Am văzut în aeroport materiale comemorative pentru un actor de Bollywood care a murit anul acesta. Avea cam optzeci de ani și a jucat în mai mult de o sută de filme. Practic erau peste tot, cu tot felul de informații interesante despre el. (Mi-aș dori să-mi pot aminti cum îl chema). În America nu fac asta nici măcar pentru Steve Jobs!

Ce-aș vrea de Crăciun



Era o poveste chinezească despre un împărat care își dorea să aibă un paravan pe care să fie pictată lupta a doi dragoni, unul roșu iar celălalt galben, dar atât de nemaipomenit, încât să pară că sunt vii. Și-au căutat în toată împărăția un pictor care să poată duce la sfârșit această sarcină. Dar acesta, după ce a ascultat porunca împăratului, a cerut păsuire trei ani. S-a retras în munți, într-o peșteră, unde picta cât era ziua de lungă și când a venit sorocul, a mers la palat. În fața întregii curți, s-a apropiat de paravanul negru cu margine aurie, a luat o pensulă, a înmuiat-o în vopseaua galbenă și a tras o linie. După aceea a luat o altă pensulă și cu vopseau roșie a desenat o altă linie, apoi s-a înclinat respectuos cu capul la pământ în fața împăratului și i-a oferit paravanul. După un scurt moment de neînțelegere, împăratul s-a înfuriat și a poruncit să i se taie capul pictorului, iar paravanul să fie aruncat.
După un timp s-a iscat un război, iar împăratul a trebuit să plece cu oaste multă să-și apere țara. Și așa s-a potrivit, că a reușit să-l pună pe fugă pe dușman. Bucuros foarte de așa succes, a pornit spre casă. Aflând că în apropiere este peștera pictorului a vrut să vadă celelalte încercări ale lui. O vreme l-au cărat slujitorii pe munte, dar de la un moment dat nu s-a mai putut și împăratul a trebuit să urce singur. În gura peșterii înalte era o pictură cât tot peretele. Cei doi dragoni scuipau flăcări, se răsuceau, solzii le scânteiau, dar privirile lor erau stinse. Împăratul s-a mutat la următorul desen, mai în adâncul peșterii, puțin mai mic, dar după ce a privit toate amănuntele și-a dat seama că nici acesta nu era perfect. Și a mers mai departe privind desenele, urmărind lupta dragonilor din ce în ce mai mici și mai schematici, până când a ajuns în fața celor două linii și privindu-le si-a dat seama că în ele erau cuprinse toată forța și lupta pe care o văzuse pe pereții peșterii. Dar era prea târziu pentru pictor, iar paravanul nu a mai fost găsit niciodată.
Ce mi-aș dori de acest Crăciun? Nu-mi tăiați capul încă și citiți cu răbdare rândurile ce se vor concentra în cuvintele:
 Să împart și să primesc.
Primele amintiri despre Crăciun sunt legate de curățenie generală. Mama obișnuia să fiarbă oalele, să spele toate rufele, geamurile, perdelele, să bată covoarele, să frece parchetul cu petrosin si apoi să-l dea cu ceară (treaba noastră a copiiilor era să-l lustruim). Toată casa era trecută prin mână. 
Când am mai crescut, obișnuiam să-mi petrec vacanțele de iarnă la ferma unchiului în Oltenia. Mă trezeam când porcul era deja sacrificat și aștepta pe un pat de paie să fie pârlit. Mă învârteam în jurul lui cu nerăbdare. Mă duceam să mai aduc paie și le presăram în speranța că va fi gata mai repede. Când se termina de pârlit, turnam apa cu ibricul ca unchiu să poată spăla cu șomoiogul de paie funinginea. Odată spălat, aveam voie să încalec porcul, ca să-l frăgezesc și primeam o bucată de coadă sau de ureche să ronțăi.  Scoasă din picioarele lor, se puteau ocupa de tranșarea cărnii. Când reapăream, mă trimiteau după coceni de porumb să-i pună în sobă ca să topească slănina; cu un bețișor mă puneau să întorc mațele pe dos ca să poată fi spălate mai ușor; să torn apă curată, să aduc un vas, să gonesc puii care intrau în bucătărie. Îmi plăcea să amestec și să umplu cârnații. Îl urmăream fascinată pe unchiu Pătruț cum se suia pe scară și-i agăța deasupra vetrei, în coș, să se afume. Cum or să stea acolo fără să cadă? Or să se ardă? Dacă-i fură pisica?
 Agitația nu se termina aici. Trebuia coaptă pâinea și colacii. Tanti Rola mă trimetea în pătul să cern făina, apoi o punea în covata prijonită pe două scaune, făcea o maia de drojdie proaspăta (îmi dădea o bucățică mică amestecată cu zahăr) și frământa pâinea. O acoperea cu o mesală și o lăsa la crescut.  Între timp pregătea cuptorul făcut din chirpici și spoit cu noroi. Scotea cenușa veche, punea coceni de porumb, le dădea foc. Cât păzeam focul, ea ungea tăvile rotunde cu untură, tăia coca cu cuțitul, o mai frământa puțin și o lăsa să se odihnească pe tavă. La urmă o întindea cât tava, o înțepa cu furculița ca să nu se separe crusta și o spoia cu bulion de casă. Pentru mine făcea un puișor de cocă. Cuptorul între timp era bine încins și cu o furcă spărgea tăciunii, îi împrăștia egal. Tăvile, puse pe pirostrii, erau băgate una câte una cu o furcă cu coada lungă, care la sfârșit priponea tabla în gura cuptorului. Din când în când deschidea cuptorul și verifica să nu se ardă pâinea. Îmi scotea puișorul și mi-l dădea să-l mănânc. Iar când era gata, scotea pâinea, ducea tăvile una câte una în casă, le răsturna pe masă și lăsa așa pâinea ca să nu se-ncruzească, acoperită cu o față de masă curată. Mai târziu venea și o întorcea cum trebuie. Colacii erau simpli, sau împletiți, mari și mici. Erau puși pe sală, lângă mere și nuci și abia după ce venea preotul să-i binecuvinteze, puteam să împărțim colindătorilor.
Din sacul cu amintiri ies acum cele despre ornamente. Împodobitul pomului e partea mea favorită. Întâi pui beculețele, apoi globurile, steaua merge în vârf, celelalte după cum îți place (aveam unele sub formă de pitici, conuri de brad, castraveți, mere, ciuperci, clopoței, aveam și o barză) iar la sfârșit pui beteala. Când eram mici-mici de tot aveam câteodată artificii. Să le aprinzi era o bucurie, să le simți fâsâind în mână era înfricoșător, dacă te arzi? 
Colindele au venit mai târziu. Sigur că le-am auzit și le-am cântat, dar ce înseamnă să colinzi am înțeles mare fiind. Darul acesta l-am primit de la familia viitorului meu soț. Veneau din trei orașe, iar în ajunul Crăciunului se adunau în jurul bradului și cântau colindele pe care le auziseră la biserică, sau pe cele abia învățate, sau pe cele din copilăria lor.
Ne-am mutat în Statele Unite și aici sezonul de Crăciun începe imediat după Thanksgiving, adică la sfârșitul lunii noiembrie. În tot acest timp americanii cumpără cadouri, fac vizite, fac prăjituri (un fel de biscuiți dulci), ascultă cântecele tradiționale ale lor până la saturație, iar Crăciunul îl sărbătoresc în pijama desfăcând cadourile apoi mâncând curcan sau o friptură de porc dulce. A doua zi brazii sunt în stradă așteptând să fie luați de gunoieri. 
Timpul ne schimbă; câtă bucurie era în sufletul meu când vedeam pachețelele sub brad în copilărie, iar acum ar putea să lipsească și tot să mă bucur. Pentru că acum sărbătoresc venirea Mântuitorului. 
Unde pot să găsesc pe cineva care să sărbătorească ca și noi?
Răspunsul: la biserică. Fiecare familie are obiceiurile ei, dar toți sărbătorim trei zile Crăciunul, cu toții ne îmbrăcăm în haine frumoase, de sărbătoare, cântăm colinde, avem sarmale și cozonac (poate cumpărate, poate făcute de noi). Oamenii de la biserică au devenit familia noastră extinsă. și sunt bucuroasă că peste mări și țări, este un ostrov românesc.
 Anul acesta suntem pe drum, nu se pune problema nici de familie, nici de brad și beteală, nici de bunătăți culinare, nici măcar de o biserică ortodoxă (greu de găsit pe continentul asiatic). 
Și revin la întrebarea ce-mi doresc de Crăciun.
 Să împart cu alți oameni bucuria Nașterii Domnului. Hristos se naște, preamăriți-L!
 Să le cânt colinde românești și americane.
 Să le povestesc obiceiurile nostre. 
Să particip împreună cu ei la sărbătoare. 
Și prin acestea voi primi și eu.

miercuri, 21 decembrie 2011

De-a v-ați ascunselea

Adânc înrădăcinată în noi este dorința de a fi speciali, de a fi deosebiți de restul lumii și, în pofida aparențelor altruiste, ne bucurăm când ne simțim diferiți. Am fi putut să fim ca restul celor 3 miliioane de oameni care vizitează anual Taj Mahal-ul și să avem poze din toate unghiurile, dar nu... pentru că palatul era învăluit în ceață.
Proprietarul hotelului ne-a spus de cu seară, cum să vă duceți la 6:30 dimineața, e ceață, uite toți turiștii de la mine din hotel, și nu am decât turiști străini, se duc mai târziu. Dar e ziua Mariei și ei îi place să se scoale dimineața și să se bucure de fiecare minut din ea, și-n plus nu ne plac mulțimile, vrem să ne bucurăm de monument în spațiu  și liniște. Majoritatea turiștilor vin din Delhi în timpul zilei, văd apusul la Taj și seara sunt înapoi la hotelul lor, dar noi nu vrem să fim ca majoritatea. 
Așa că ne sculăm la 5:30, înghițim ceva la botul calului și ne întâlnim cu șoferul de taxi la 6. Mergem printr-o ceață groasă de nu vedem drumul, noroc cu felinarele aprinse care ne conduc precum firul Ariadnei (sau deluminatorul lui Dumbledore).



 Suntem salutați din laterale de către indieni care-și dezmorțesc oasele. Bănuiesc că sunt vânzătorii sau ghizii ce ne vor asalta mai târziu. Ghișeul de bilete nu s-a deschis încă dar este activitate: se mătură, se leagă turbane, se pun șaluri în jurul umerilor. Sunt două ghișee, unul pentru indieni, împărțit și el în două cu o balustradă înaltă pentru doamne și domni, și altul pentru străini. La ora asta doar ultimii stau la coadă. E un frig umed care te pătrunde oricâte straturi de haine ai avea. După ce ne cumpărăm biletele ne colectăm papucii de unică folosință și ne așezăm la coada următoare, de intrat în palat. De fapt și aici este segregație și sunt patru cozi, femei indiene, femei străine, bărbați indieni și deținători de bilete de valoare mare (asta pentru că străinii plătesc 750 de rupii față de 20). După ce trecem de controlul corporal, ajungem într-o piață unde sunt mai mulți oameni, au intrat pe celelalte porți.
Poarta în spatele căreia se ascunde Taj Mahalul abia se întrevede și suntem lângă ea! 
 
Admir candelabrul intricat și continui să merg. Portalul încadrează o atmosferă albă.
 Ne grăbim prin grădină spre clădirea în sine, ne punem papucii de unică folosință peste pantofi și urcăm scările de lemn construite peste cele de marmură. Suntem față în față cu Taj Mahal. 

 Intrăm în mausoleu. E cald... Lumina se filtrează prin două rânduri de jali (ferestre din piatră perforată) și prin ferestrele de sub cupolă, la care se adaugă cea rece fluorescentă din lampa alambicată de deasupra mormintelor. Pe deasupra capetelor noastre zboară porumbei și se aud țipetele puilor. Nu știm în care direcție să ne uităm mai întâi. Gărdulețul care înconjoară centrul e ocupat de un grup de turiști care se uită la poarta făcută dintr-o singură bucată de marmură, pe care sunt încrustate pietre prețioase în formă de flori. 
 Ne dăm într-o parte privind la dantela sculptată și urmărim dulceața arabescurilor. Vâna centrală înflorește și se bifurcă în ovaluri delicate. Privirea îi simte netezimea. E atâta dragoste ... nu poate să-ți iasă ceva atât de frumos fără să iubești marmura și munca pe care o ai. Cu greu îmi desprind ochii să mă uit mai departe. 

Dăm roată și ajungem în fața porții: în centru mormântul ei, Mumtaz și lângă, al lui, Shah Jahan, puțin mai mare și mai înalt, dar amândouă învelite în acel model alb cu flori roșii, galbene, cu frunze verzi și scaieți negri. Observ că al lui e puțin ridicat în laterală, ceea ce înseamnă că podeau cu stele de marmură albă separate de lamele negre este curbată pentru ca apa să se poată scurge! 


Ieșim din partea centrală și o ocolim printre jali-uri. Lumina cețoasă se strecoară și încălzește bazoreliefurile florale. 
 Prea repede se termină și ne trezim afară. Așteptăm...poate se ridică...Încercăm să fotografiem versetele din Coran scrise cu negru pe marmura lată de un metru; 
 fotografiem detalii, un măturător...

Frigul umed ne biruie și intrăm din nou. Calm...revedere...ating pereții de marmură și pietre prețioase și le simt căldura...
E timpul să plecăm. Deși am găsit Taj Mel-ul în ascunzătoarea lui (așa cum pronunță indienii), nu l-am văzut bine.

Ne grăbim spre mașină și plecăm spre Ttimad-ud-Daulah. Este mormântul bunicilor lui Mumtaz și se numește...Baby Taj. Așa cum castelul Fointanbleu a fost precursorul Versaille-ului, așa această clădire a inspirat Taj Mahal. O clădire mică, multicoloră, pe o platformă pătrată, înconjurată de fântâni.
 O bijuterie care adăpostește morminte de marmură portocalie. Mă simt fericită, îmi vine să țopăi și să bat din palme.  În interior arcadele sunt pictate cu albastru și auriu.
 Privirea îmi fuge pe zidurile cu flori de piatră galbenă, neagră, roșie, albă, și cea numită verde, dar care are adâncimi turcoaz sidefii. Cu ochii minții văd mâinile care au tăiat, șlefuit, sculptat, lipit și finisat toate amănuntele...atâta muncă... 

Și pentru că suntem în apropierea râului Yamuna ne ducem pe malul lui să vedem Taj Mahalul. Trecem pe lângă Mehtab Bagh, o grădină recent amenajată ca să protejeze monumentul de vântul cu nisip. O cămilă cu harnașamentul turistic își mănâncă prânzul.  Un loc cu mai multe temple mici. Corturi militare, râul și...ca printr-un voal, Taj-ul. O față-i e în soare, alta în umbră. Oricât am încerca, nu-l putem vedea mai bine. Ne facem poze, când din spatele nostru auzim behăit și clinchet de clopoței: o indiancă și câțiva copii veneau cu o turmă de capre să le pască pe malul apei.
Mai departe, spre fortul Agra. Akbar și-a avut curtea aici cât a construit Fathepur Sikri și recunoaștem locuri din filmul Jodha Akbar. În curte un bătrân însoțit de familie ne întreabă dacă suntem din Teheran și aflând că nu, ne spune că toate astea au fost făcute de iranieni. El este din Teheran, dar locuiește la Londra. Mândria națională!
Ca de obicei mergem fără ghid prin curți și ne oprim să citim inscripțiile puse de Institutul Arheologic Indian. Aflăm despre o succesiune de șahi care și-au uzurpat tatăl, despre cei care l-au construit și îmbunătățit, despre sistemul de colectare a apei din râul  Yamuna cu roata de apă a lui Arhimede. Din peste o sută de clădiri, doar 38 au scăpat vicisititudinilor timpului și militarilor britanici. Simetria, alternanța marmură, piatră roșie, repetiția elementelor...Nu se compară cu ceea ce am văzut până acum, dar ai un sentiment de ordine, de ierarhie. Și în final găsim și partea din fort unde și-a petrecut ultimii ani din viață Shah Jahan, întemnițat de fiul său Aurangzeb. Îi urmărim privirea peste râu... dar Taj-ul s-a ascuns din nou în falduri de ceață.
Dar știi ce? Dacă putem să vedem domurile Moscheei Perlă din fort, înseamnă că putem vedea și Taj Mahalul de lângă poarta de sud! Domnul Juned ne-a așteptat cuminte la mașină și străbatem din nou Agra printre piețe, ricșe și vaci. Nu e nimeni la coadă la bilete, nimeni la coada de intrare pentru străini și ne bucurăm că statul indian ne oferă privilegiul de a fi deosebiți: Coada pentru bărbați indieni este dublată pe ea însăși...Înarmate cu biletele noastre de mare valoare trecem de controlul corporal și îi așteptăm pe băieți... care nu mai vin. 
Primim dovada de cât de bună este securitatea monumentului: nu vor să-l lase pe Mihai cu lanterna! Citisem că marmura este translucentă și de dimineață chiar verificasem.
Până și un ghid ne-a rugat să i-o împrumutăm ca să le arate clienților, dar asta nu l-a impresionat pe soldat. N-aveam voie! (dar se vedeau foarte frumos agatele și marmura așa luminate parcă din interior). Iar acum la a doua vizită a trebuit să le promită că nu o va folosi. Nu mai am răbdare să-i aștept să-și scoată o piatră din pantof, mă grăbesc să-mi iau locul în mijlocul porții pentru fotografia turistică.
Zece, douăzeci, treizeci, suta! Cine nu e gata-l iau cu lopata!
Mă prind și ei din urmă și ne așezăm să facem poze la concurență cu ceilalți. Lumina e perfectă, a căpătat o nuanță de roz. Chiar dacă acum putem vedea grădinile, nu le acordăm nici o atenție, n-avem ochi decât pentru Taj. Ne amestecăm cu ceilalți pe platforma centrală a fântânii și facem fotografii clasice. Un indian cu cămașa albastră și dhotti se oferă să ne facă poze ca familie: ne poziționează, ne așează, stați în picioare, stați jos, îi atenționează pe ceilaltți să nu ne intre în poză, se ascunde în arcada de sub scară pentru un unghi mai bun. Ce mai, omul își știe meseria! Bunătatea lui este răsplătită cu 100 rupii. 
După câteva poze cu sărituri, îi las să-și vadă de treaba lor și mă duc să profit de apus pentru poze. Îmi dau seama că mi-am uitat papucii și merg în șosete. Ajung lângă clădire și o privesc doar prin lentilă... aici e un unghi interesant... să prind și soarele prin chioșc...o panoramă de râu...Pe treptele unui minaret stau câțiva indieni care mă urmăresc cu privirea...ciudați turiștii ăștia, vin, fac poze, dar nu se opresc să se bucure... Încerc să prind și vârful de bronz cu semilună, dar pentru asta trebuie să mă întind pe jos; îmi așez pantofii cu tălpile lipite față-n-față pe podea și-n timp ce fotografiez, îi aud comentând, bănuiesc aprobator față de gestul meu (moscheea, mormântul sunt locuri sfinte și  trebuie să urmăm exemplul lui Moise, să ne descălțăm).


Ha, ha, haaa până la urmă tot te-am găsit și te-am fotografiat! Dar m-am bucurat prea repede, pentru că bateria aparatului este descărcată...oooooh și câte poze aș fi putut să fac! Cine râde la urmă...dar nu, nu mă dau bătută, închid și deschid aparatul, zgudui bateria și reușesc să mai scot câteva fotografii, dar până la urmă trebuie să mă opresc. Fără aparat, văd oamenii, nu atât de mulți câți mi-am închipuit că vor fi. Un tată își fotografiază cei patru copii care se cațără pe platformă, iar mama zâmbește obosită și bucuroasă. Le văd tălpițele goale și le urmez exemplul. Marmura e răcoroasă și imperfectă, ușor denivelată, ca și cum s-ar fi tocit mai mult în unele locuri. Mă uit spre locurile care azi dimineață erau pierdute în ceață; se văd, puțin mai clar, puțin mai colorate, și se continuă cu altele. Un monument simbolic, simplu și totuși atât de detaliat... al cui e meritul? Al celui care l-a comandat și l-a plătit? Și l-a plătit el, sau prada din războaie? Al celui care l-a conceput? Al celor care l-au construit? Al celei care l-a inspirat? Acum n-are nici o importanță, toți sunt pe lumea cealaltă.
Îi dau roată încercând să îndes în mine cât mai mult... tot sunt soldați care dirijează traficul, străinii intră direct, indienii stau la coadă... atât de lungă că nu i se vede capătul. Îmi pun întrebarea dacă vreau să intru din nou și refuz, nu vreau să-mi schimb imaginile cu marmură în spațiu și fâlfâit de porumbei... trebuie că e foarte aglomerat...și dintr-o dată mă luminez... de-aia era caldă marmura azi dimineață, de la cei care au respirat și pășit cu o zi înainte.
Îmi regăsesc familia și pornim spre ieșire. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat posibilitatea să venim și să vedem ceea ce nu ne-am închipuit și că am putut să o facem de ziua Mariei. Platforma porții de sud este aproape goală, câțiva turiști și indieni.  Soarele a apus dar tot mai e lumina aceea roșiatecă. Îi cântăm Mariei La Mulți Ani. În spatele nostru pare că aerul s-a întărit în forme bine definite.


Ne luăm rămas bun și plecăm. Tajul s-a tupilat din nou în spatele porții și nu cred c-am să-l mai caut vreodată, să-l scot din ascunzătoare...
Cină, bagaj, culcat devreme, la 5:30 ne sculăm să plecăm la gară...Nu pot să adorm, în fața ochilor mi se perindă toate clădirile, toate luminile, toate pozele nefăcute....hi,hi, hi, până la urmă tot eu am câștigat.

marți, 20 decembrie 2011

Maria: O zi de naștere

Maria: O zi de naștere din 20 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ieri s-a văzut diferența dintre mine și sora mea.

Mama ne-a întrebat dacă am vrea să ne trezim devreme și să vedem răsăritul soarelui la Taj Mahal. Deja spusesem „da“, dar Ileana s-a uitat la Mama cu o privire ce spunea clar „Ai înnebunit?“ Și a continuat „tocmai asta e plăcut la zilele de naștere, că poți să dormi cât vrei“
Poate pentru tine“ spune Mama, „dar— tocmai asta e ideea, să te scoli super devreme ca să te bucuri de ele!“

Și m-am trezit devreme. La cinci m-am sculat și am lucrat la o foaie de calcul pentru MilWordy’12, apoi i-am terorizat pe Ileana și Ioan să se trezească la 5:30.

Șoferul care ne-a dus ieri la Fatehpur Sikri ne aștepta afară la 6:15, cincisprezece minute mai târziu eram deja în parcarea de la Taj Mahal. Ca să ajungem acolo a trebuit să mergem pe un drum practic abandonat prin ceață pentru cine știe cât, până când am ajuns la cotitura la dreapta. Din moment ce nu puteam vedea la mai mult de 3 metri în fața noastră, și din moment ce era beznă, nu eram chiar siguri că suntem în locul potrivit până când am văzut un semn MARE pe care scria „Obiecte interzise în Taj Mahal“. Lista include ghiduri de călătorie și pașapoarte.

Am așteptat la ghișeul de bilete până pe la 6:55 ținându-ne degetele încrucișate ca răsăritul să nu se întâmple fără noi. Toată lumea de la coadă părea să tremure. Mie nu-mi era frig, dar mâinile mele erau amorțite.

N-am văzut Taj-ul până când practic nu eram în el. Un element pe care nu-l vezi în fotografii sunt florile sculptate în marmură, sau pietrele prețioase încrustate în pereți. Sau scrierile din Coran pe deasupra ușilor, în acea scriere curgătoare ce seamănă cu absolut nimic altceva decât cu niște mâzgăleli sofisticate.

Pe lângă Taj în sine, obiectivul principal este mausoleul lui Mumtaz Mahal și al soțului ei. În interior fotografiile nu sunt permise — dar asta nu înseamnă nimic — din loc în loc sunt scoase panourile de sticlă de dinafară și oamenii își potrivesc aparatele pentru a fotografia lucrătura complexă ce înconjoară cele două morminte.

Ceața tot nu s-a ridicat până la ora opt și după ce ne-am întâlnit cu o tânără ce fusese în România acum patru ani și vorbea, în cuvintele ei „româna bebelușilor“, am început să vorbim chiar la ieșirea din mausoleu, stând pe o marmură încrustată cu însemne negre și , să fiu cinstită, să perorăm. Heidi și Brandon (prietenul ei) ne-au ascultat foarte drăguți, aproape ca Emma, și a fost o ușurare să întâlnim pe cineva necunoscut care avea timp să asculte. Ne-a fost dor de asta — conversația zilnică cu oameni care nu au văzut exact același lucru pe care l-am văzut și noi.

La ora nouă ne-am întors la mașină ca să mergem înapoi la hotel și să mâncăm micul dejun — mâncasem doar o jumătate de banană și doi biscuiți fiecare, așa că ne era foame.

După micul dejun (omletă și pâine cu unt și gem) ne-am verificat emailurile și am răspuns la urările de ziua de naștere (și am trimis eu unele — La mulți ani Rowan!) apoi la prânz am plecat spre Itimad-ud-Daulah supranumit micul Taj. Deși nu arată de loc precum Taj, Micul Taj este tihnit și delicat și este precursorul Taj Mahalului. A fost construit pentru bunicul lui Mumtaz Mahal, de către fata lui. După vreo oră la Micul Taj ne-am dus la Fortul Roșu.

Acest fort mughal a fost filmat în Jodhaa Akbar (un film istoric superb cu staruri celebre de Bollywood Aishwarya Rai și Hrithik Roshan). Era nemaipomenit să recunoaștem zone din Fortul Roșu ca scene din film — și în timp ce ne uitam la realitate, îmi puteam imagina splendoarea din film, personajele îmbrăcate în haine regale brodate — discutând în sala tronului, mergând prin curte…o trăire deosebită. Lucrarea în piatră atât de complexă, cu flori și fagure de miere și zig-zag-uri și tot felul de alte modele— cumva stai și te întrebi cine are timp și bani pentru a plăti așa ceva.

Era și o moschee la Fortul Roșu, care era complet albă — a trebuit să ne scoatem pantofii  să putem intra, dar era absolut superbă cu cerul albastru și marmura albă. A fost frumos de asemenea și că eram aproape singuri în acea moschee. (XXX?)

După Fortul Roșu ne-am întors la Taj Mahal să încercăm să facem și niște fotografii — cu ceața de azi dimineață n-am putut să facem niște fotografii ca lumea nici măcar de aproape, darmite din fața fântânii.

După ce am făcut o mulțime de poze și videouri cu Taj Mahalul ce părea că se dizolvă din nou în ceață și distanță, am mers spre el.

La un moment dat ne-am oprit să încercăm să sărim în fața Tajului, făcând o mulțime de poze, în timp ce Mama s-a dus să mai vadă încă o dată mausoleul, care sunt convinsă că era mult mai aglomerat decât azi dimineață.

Având atât de multe fotografii frumoase și fiind obosiți ne-am îndreptat spre mașină, ignorând vânzătorii de brelocuri cu Taj Mahal, sau conducători de carete trase de cămilă, sau șoferii de tuk-tuk.

La hotel am comandat cina și desert.

Mâncarea a fost delicioasă (ceva care uneori este greu de găsit în lume) și familia mi-a cântat „La mulți ani“ în timp ce toată lumea de la hotel se uita cu mândrie. În loc să suflu în lumânări (băiatul de la hotel ce fusese trimis să le cumpere nu se întorsese încă) am suflat un pupic în camera video.

Dar încă un lucru:

În timp ce așteptam să ne vină mâncarea, am vorbit cu două femei din China și le-am povestit despre călătoria noastră.

"OOAAA!" a exclamat una din ele, acoperindu-și capul cu mâinile „Cincisprezece luni! Asta-i nebunie! Nu-ți lipsesc prietenii? Familia?“

„Câteodată“ am spus zâmbind. „În mod special astăzi“

Mi-aș dori să fiți cu toții aici!

Agra

Mihai: Agra din 19 decembrie 2011 tradus de Ileana Ruxandra în 2019

Ne-am dus la Taj Mahal de două ori de ziua Mariei. Am văzut cea mai frumoasă clădire din lume, pe dinăutru și pe dinafară, la răsărit, pe o ceață groasă și mai târziu, la apus, și n-am fost nici un pic dezamăgiți. Este fenomenală, maiestoasă, incredibilă și perfectă, este mai mult decât pot eu să descriu în cuvinte. Având clădirea ca fundal în spate, în timp ce ușuiau turiștii afară, i-am cântat Mariei în românește cele două cântece de la mulți ani și am avut și un „discurs de mulțumire“. 

A avut o zi de naștere frumoasă. A început cu o zi înainte, când am mers la Agra. Aveam numele șoferului ce urma să ne ducă de la Delhi la Agra și înapoi. Am trimis un mesaj,  a răspuns, apoi n-am mai avut nici un contact. Am cumpărat două seturi de bilete de tren. Pe cel care era mai devreme, eram pe lista de așteptare, am primit confirmare abia la 6:30 dimineața.  Setul de mai târziu, cu locuri deja rezervate, era doar în caz că și am fi ajuns la Agra la 4:30 după-amiaza. După norocul nostru, totul a mers bine și am ajuns la Agra la 12:30. Am fost imediat înconjurați de taximetriști. Ne arătau toneta pentru plata călătoriei, după ce plăteam pentru traseul nostru, ei ne aduceau taxiul. Ne-a plăcut de șoferul nostru. Așa cum am învățat relativ repede în India nu poți să ai încredere în oricine, dar omul ăsta mai în vârstă era greu să nu ai încredere în el. „De ce vrei să mă ajuți?“ l-am întrebat. „Sunt un șofer de taxi, domnule, și treaba mea este să mă asigur că ai o experiență bună aici“. Chiar credea acest lucru!

I-am urmat sfatul, mai ales că se potrivea cu felul în care plănuisem eu vizita. Agra e un oraș micuț, doar 1,3 milioane de oameni, dar are un rol important în istoria Indiei, în special în epoca împăraților mughali din secolele 16-17. Mai târziu a devenit un bastion al armatei britanice, urmată de cea indiană și a devenit oraș industrial, iar de curând turismul a devenit mai important. Pe lângă Taj mai sunt câteva atracții importante. Fortul Agra, Itimad-ud-Daulah sau palatul Fatehpur sunt fenomenale, oricare dintre ele ar aduce faimă oricărei țări. Majoritatea celor 3 milioane de oameni care vizitează Taj Mahalul în fiecare an o fac într-o excursie de o zi și ca urmare pierd aceste locuri — noi voiam mai mult.

Așa că în prima după-amiază am mers la Fatehpur Sikri, la 40 km de Agra. Pentru scurt timp a fost capitala lui Akbar și are 46 de palate și o mare moschee. Este Monument al Umanității. Tot menționez aceste lucruri pentru că eu cred că este important. UNESCO se implică pentru renovarea și protecția Monumentului, dar și țara gazdă trebuie să arate un adevărat angajament. Țările se mândresc cu un astfel de Monument și beneficiază de publicitate. La Fatehpur, câteva palate arătau grozav. Sunt cam din aceeași perioadă cu Renașterea sau Machu Picchu, doar cu 100 de ani mai vechi decât Versailles, și totuși atât de diferit și la fel de frumos. Niciunul din noi nu a părut să fie deranjat că Akbar a avut atât de multe neveste și din moment ce favoritele primeau palatul lor, trebuie că și ele erau împăcate cu asta. Este uimitor pentru timpurile noastre toleranța religioasă implicată. Nu numai în design-ul palatelor, cu elemente diferite din diferite culturi, dar și în alegerea soțiilor ca fiind cea musulmană, cea hindu, cea creștină. Am văzut același lucru și în Tibet, la faimosul lor rege.


Una din structurile de la Fatehpur Sikri cu aer condiționat instalat în secolul 17
Ileana face o poză pieței principale
Acest mic palat a fost al Sultanei, nevasta de origine turcă
Nimeni nu știe cu adevărat ce a fost acest loc, probabil grajdurile elefanților sau locuințele servitorilor.

A doua zi ne-am decis să încercăm să vedem Taj Mahalul la răsăritul soarelui. Șoferul ar veni să ne ia la 6 dimineața, am fi acolo pe la 6:15 înainte să se deschidă. Proprietarul hotelului la care stăteam s-a revoltat „Îl cunosc pe omul ăsta, cum a putut să vă spună așa ceva, n-o să vedeți nimic, e perioada anului în care sunt cețuri groase! Mergeți la 8 dimineața, chem eu șoferul, spuneți-i să vină mai târziu!“ După o scurtă conversație am hotărât totuși că vrem să mergem devreme. Măcar nu vor fi turiști. Și dacă e nevoie o să mergem și seara. Ileana Ruxandra a descris foarte foarte frumos toată aventura. Maria a scris și ea la rândul ei (link). O prietenă de pe internet a vizitat și ea de curând și l-a descris la fel, și chiar am primit niște comentarii pe facebook la postarea ei. Oricât de bună ar fi o descriere, eu cred totuși că Taj Mahal-ul nu poate fi descris. Cineva citind descrierea nu ar putea simți ceea ce am simțit eu:



  • un pic de dezamăgire pentru că nu puteam vedea nimic atunci când am ajuns, chiar în fața lui. Un schimb rapid de cuvinte cu un turist, ceața se va ridica în curând, fără nici un dubiu.
  • uimirea realizării că pășim în Taj fără a-l vedea. Oare câți oameni au făcut asta? O să-l vedem după ce ieșim.
  • uluiala de a fi acolo, chiar în mijlocul lui, bucurându-ne de tot timpul de a descoperi fiecare detaliu. Pentru o vreme au mai fost niște oameni, dar mai târziu am fost aproape singuri pentru o oră.
  • bucuria copilărească de a înregistra sunetele din Taj (nu sunt permise fotografiile, video, lumini, nimic, dar nu s-au gândit să interzică înregistrarea audio)
  • bucuria de a-i vedea pe copiii noștri distrându-se cu Heidi și Brandon. Ușoara neplăcere că se laudă și vorbesc prea mult despre ei înșiși în timp ce se sprijină de balustrade în mijlocul Taj-ului.
  • tristețea pe care am simțit-o o oră mai târziu. Eram împăcați cu posibilitatea că ceața nu se va ridica niciodată, dar văzându-i pe unii plecând, m-am întristat pentru ei, s-ar putea să nu-și mai poată permite timpul și banii de a veni mai târziu. Și 
  • cu adevărat de nedescris sentimentul de a fi acolo și de a-l vedea în toată splendoarea lui. Este adevărat, l-am văzut, e mult mai frumos decât în toate pozele, sau decât în toate descrierile pe care le-am citit despre el. Cât despre reclamă, merită de o sută de ori mai mult. Da, va trebui să mergi și să vezi.
Prima imagine
Ultima privire
Distrându-ne, încercăm să imităm cum stau indienii la poză.

Detaliu

După primele trei ore la Taj am luat o scurtă pauză la hotel și apoi am mers mai departe. Itimad-ud Daulah, supranumit micuțul Taj este un mormânt mic construit cu 10 ani înaintea Taj-ului, prima clădire construită în întregime din marmură. Este micuț și delicat și în afara circuitului turistic.

Dacă nu ar exista Taj Mahal-ul acesta ar fi o atracție fenomenală

Micuțul Taj - e atât de norocos și mândru să stea în spatele fetei mele!
Apoi am mers pe malul râului Yamuna și am văzut profilul Tajului la orizont. Probabil o priveliște deosebită dacă ar fi senin, dar a fost suficient ca să ne confirme că trebuie să-l vedem din nou mai pe seară. Am traversat din nou râul și ne-am dus la Fortul Agra pentru orele amiezii. A fost fantastic, nici nu-mi vine să cred că majoritatea fortului încă mai este ocupat de armată și ca urmare inaccesibil civililor.

Absolut fenomenalul Fort Agra, privire spre râu și Taj


Anul trecut am închiriat pe Netflix filmul „Jodhaa Akbar“ fetelor le-a plăcut și erau încântate să vadă câteva din palatele în care a fost filmat. Știau povestea marelui împărat mughal ceea ce a făcut ca acel loc să fie cu atât mai deosebit. Chiar aici, în una din ultimele piațete deschise pe care le-am vizitat în după-amiaza de dinainte de a merge la Taj când am realizat:  am văzut atât de multe lucruri deosebite în viața mea, am văzut atât de multe în ultimele două luni, dar probabil nimic atât de frumos ca această piațetă. Nici măcar nu am putut să îi aflu adevăratul nume, dar mi-a plăcut. Cât de ciudată e mintea omului!






Unul după altul, lucruri extraordinare la Fortul Agra.

duminică, 18 decembrie 2011

Capitala Indiei




Vă plac șalurile? Doar câteva?
Dacă mi-a plăcut în Delhi? La fel ca și proprietarul acestei bocceluțe, a trebuit să-l iau cu totul.
Am fost impresionată de aeroport, de calitatea drumurilor, arăta mult mai bine decât Katmandu. Uitându-mă la apartamentul pe care voiam să-l închiriem: podea de marmură, camere spațioase, un balcon mare... nu m-am mai gândit la autostrada din fața noastră. Plătisem deja banii când mi-am dat seama că în timpul nopții dărâmau clădirea de lângă noi, cu un buldozer care hrănea cu moloz o coadă lungă de camioane. Salvarea îmi e în dopurile de urechi, pe care le voi purta zilnic.

Dimineața mă uit pe fereastră: un om doarme pe un pat improvizat, acoperit cu șalul. Ceilalți muncitori vin unul câte unul, înveliți în pașminele lor, stau pe vine și vorbesc în timp ce fumează. Pe la 9 vor începe să lucreze: cu un drug de fier unul din ei va disloca parte dintr-un zid de cărămidă, altul va separa cărămizile, altul le va curăța curăța de mortar și le va pune pe cele bune într-o grămadă. Doi dintre ei vor lua barosuri și în ciocănituri ritmice vor transforma o podea de ciment în moloz și rețeaua de fier forjat. Încă doi stau lângă ei, privindu-i în timp ce așteaptă să le ia locul. Asta este ce fac toaaaată ziua: dezmembrează clădirea bucată cu bucată. În timpul nopții un camion va veni si-l vor încărca cu mâna toate cărămizile, pentru a fi refolosite în altă parte. Intr-o altă noapte buldozerul se va întoarce să dărâme ceea ce oamenii n-au putut, să sape o groapă în care să împingă resturile de cărămizi și mortarul. Un om va dormi lângă grămada de fier forjat recuperat, și mâine totul începe din nou. Până la sfârșitul săptămânii au desfințat un etaj dintr-o clădire de 30/12m. Nici măcar nu știu dacă sunt aceeași oameni, de la distanța asta arată la fel: scunzi, negricioși, slabi, îmbrăcați cu bluze cu mâneci lungi și pantaloni lungi, cu un șal subțire care poate fi folosit ca turban, pătură, izolator, față de masă, sac și tot așa.

Adevărați eroi!


Încercând să ne croim drum spre stația de autobuz, observ că pe cealaltă parte a blocului nostru construiesc. Cărămizile sunt cărate cu spatele, mortarul e amestecat pe podea cu o sapă și transportat pe cap la zidar. Singurul zgomot specific construcției este cel de la fierăstrăul cu care taie marmura gri.
Adăugați la astea și praful de la mașinile de pe autostradă, cel de sub autostradă, cel dintr-un vechi spațiu verde și veți putea înțelege de ce când ștergeam masa buretele era noroios.
Timpul nostru în Delhi este limitat și deja ne-am ales ce voiam să vedem. Fiecare monument merită un articol cu fotografii și ne-am simțit bine când le-am vizitat. Dar avem un gust dulce amărui determinat de multe și mărunte.
Distanțele sunt uriașe, comparabile cu cele din Beijing. Metroul este doar la început și cartiere întregi sunt deservite doar de autobuz. 
Autobuzul acesta duce pasagerii din stația de autobuz la cea de metrou.



Și nici unul din obiectivele turistice nu este aproape de vreo stație. Trebuie să iei o ricșă! Prima dată am stat noi patru în spate și Mihai a împărțit locul cu șoferul. După asta nu mai voia să se suie în ele și a trebuit să depunem muncă asiduă de convingere să încerce din nou. Acum stă în spate și-i ține  ori pe Ileana ori pe Ioan.

Prima călătorie cu ricșa.


În timp ce mergeam trebuia să fim atenți unde călcăm, să sărim peste o groapă, o mână, o băltoacă de pipi sau altceva. Traficul este intens, spațiul lor personal fiind mult mai mic decât al meu. 

Omul din stânga își are afacerea de reparat biciclete chiar aici, lângă gard.

Am fost fericită să constat că la metrou au un vagon numai pentru femei. Conductorii păzeau ușile și fluierau feroce dacă un bărbat încerca să intre. Mi-au dat voie să intru cu băiatul meu și am văzut un bătrân cu baston stând, deci există și excepții.


Stație de metrou pe fundal de templu Bahai.


Cultura este diferită. În bagajele noastre avem  o fustă lungă până la glezne și tricou cu mânecă scurtă. Asta pentru că prea multă piele la vedere pune probleme în această țară, iar picioarele deasupra gleznelor sunt incitante. E și mai dificil când trebuie să-mi schimb comportamentul. Nu pot să-mi țin soțul de mână, nu pot să-l îmbrățișez în public, nimic din ceea ce presupune intimitate. A te uita în ochii bărbaților... este o invitație la flirt. Să faci cu ochiul cuiva nu înseamnă o glumă în India. Fluieratul are substraturi sexuale și am atras multe priviri fluierând semnalul familiei încercând să-mi localizez soțul pe o stradă plină cu bărbați. Sunt și femei pe stradă, îmbrăcate în sariurile lor colorate, dar se mișcă cu copiii și sacoșele lor, uitându-se cumva pe deasupra ta sau prin tine. Ele nu sunt acostate de indieni, așa ceva ar fi o impolitețe. Dar noi suntem străini, cu noi se poate! Așa că în fiecare zi eram grijulie să pășesc în urma lui Mihai. El primea toate ofertele de taxi, tuk-tuk, vederi și mă scutea pe mine de răspunsuri în van (un bărbat nu va urma instrucțiunile unei femei). Cu toate astea lumea tot se uita la noi, chiar ne urmărea. Au fost câțiva tineri care ne urmau de la o distanță respectabilă pe tot timpul vizitei unui obiectiv turistic. Îi observam când ne opream, pentru că erau acolo pretinzând că se uită la altceva.

Centrul din Delhi.


I-am ignorat cu desăvârșire pe toți cei care încercau să ne atragă atenția. Asta pe dinafară, pentru că îți trebuie multă energie să ignori o ființă care încearcă să-și câștige traiul. Nu cumpărăm lucruri pentrucă nu le vrem, nu avem nevoie de le, n-avem loc pentru ele. Dacă întrebi prețul îți vor da o sumă uriașă din care vor tot scădea ca să-ți facă o favoare. În final tot vor câștiga de câteva ori prețul minim. Îți intră în spațiul personal, te țin de mână, te înghesuie (vecinul lui își așteaptă rândul să-ți vândă și el ceva), te urmăresc. “Nu mulțumesc” înseamnă că totuși ar putea să te intereseze.

Centru, între Fortul Roșu și moscheea Jama Masjid


Cerșetorii sunt de vârste variate, mulți sunt mutilați, dar din “Slumdog Millionaire” și din cartea “Enjoying India” de J.D. Viharini știu că asta e meseria lor. Fac semnul ăsta cu mâna dreaptă înspre gură ca și cum le-ar fi foame, dar dacă le oferi mâncare, îți vor cere să desfaci sandwich-ul ca să vadă ce are înăuntru și-l vor refuza dacă religia lor nu le permite. Îl vor refuza de la bun început dacă îl oferi cu mâna stânga, considerată necurată.

Flori pentru a fi oferite la templu.

Da, Delhi nu este curat, e de-a dreptul murdar în unele locuri, multe locuri, dar ici și colo sunt monumente din ere diferite, clădiri care sunt frumoase și pictate și a căror verdeață este spălată zilnic de praf. Și amestecul de oameni: hinduși, musulmani, sikh, creștini, îmbrăcați tradițional sau modern, urmând regulile sau ținându-se de mână pentru poză.
O să vă spun mai multe, așteptați un pic...