vineri, 23 decembrie 2011

Ce-aș vrea de Crăciun



Era o poveste chinezească despre un împărat care își dorea să aibă un paravan pe care să fie pictată lupta a doi dragoni, unul roșu iar celălalt galben, dar atât de nemaipomenit, încât să pară că sunt vii. Și-au căutat în toată împărăția un pictor care să poată duce la sfârșit această sarcină. Dar acesta, după ce a ascultat porunca împăratului, a cerut păsuire trei ani. S-a retras în munți, într-o peșteră, unde picta cât era ziua de lungă și când a venit sorocul, a mers la palat. În fața întregii curți, s-a apropiat de paravanul negru cu margine aurie, a luat o pensulă, a înmuiat-o în vopseaua galbenă și a tras o linie. După aceea a luat o altă pensulă și cu vopseau roșie a desenat o altă linie, apoi s-a înclinat respectuos cu capul la pământ în fața împăratului și i-a oferit paravanul. După un scurt moment de neînțelegere, împăratul s-a înfuriat și a poruncit să i se taie capul pictorului, iar paravanul să fie aruncat.
După un timp s-a iscat un război, iar împăratul a trebuit să plece cu oaste multă să-și apere țara. Și așa s-a potrivit, că a reușit să-l pună pe fugă pe dușman. Bucuros foarte de așa succes, a pornit spre casă. Aflând că în apropiere este peștera pictorului a vrut să vadă celelalte încercări ale lui. O vreme l-au cărat slujitorii pe munte, dar de la un moment dat nu s-a mai putut și împăratul a trebuit să urce singur. În gura peșterii înalte era o pictură cât tot peretele. Cei doi dragoni scuipau flăcări, se răsuceau, solzii le scânteiau, dar privirile lor erau stinse. Împăratul s-a mutat la următorul desen, mai în adâncul peșterii, puțin mai mic, dar după ce a privit toate amănuntele și-a dat seama că nici acesta nu era perfect. Și a mers mai departe privind desenele, urmărind lupta dragonilor din ce în ce mai mici și mai schematici, până când a ajuns în fața celor două linii și privindu-le si-a dat seama că în ele erau cuprinse toată forța și lupta pe care o văzuse pe pereții peșterii. Dar era prea târziu pentru pictor, iar paravanul nu a mai fost găsit niciodată.
Ce mi-aș dori de acest Crăciun? Nu-mi tăiați capul încă și citiți cu răbdare rândurile ce se vor concentra în cuvintele:
 Să împart și să primesc.
Primele amintiri despre Crăciun sunt legate de curățenie generală. Mama obișnuia să fiarbă oalele, să spele toate rufele, geamurile, perdelele, să bată covoarele, să frece parchetul cu petrosin si apoi să-l dea cu ceară (treaba noastră a copiiilor era să-l lustruim). Toată casa era trecută prin mână. 
Când am mai crescut, obișnuiam să-mi petrec vacanțele de iarnă la ferma unchiului în Oltenia. Mă trezeam când porcul era deja sacrificat și aștepta pe un pat de paie să fie pârlit. Mă învârteam în jurul lui cu nerăbdare. Mă duceam să mai aduc paie și le presăram în speranța că va fi gata mai repede. Când se termina de pârlit, turnam apa cu ibricul ca unchiu să poată spăla cu șomoiogul de paie funinginea. Odată spălat, aveam voie să încalec porcul, ca să-l frăgezesc și primeam o bucată de coadă sau de ureche să ronțăi.  Scoasă din picioarele lor, se puteau ocupa de tranșarea cărnii. Când reapăream, mă trimiteau după coceni de porumb să-i pună în sobă ca să topească slănina; cu un bețișor mă puneau să întorc mațele pe dos ca să poată fi spălate mai ușor; să torn apă curată, să aduc un vas, să gonesc puii care intrau în bucătărie. Îmi plăcea să amestec și să umplu cârnații. Îl urmăream fascinată pe unchiu Pătruț cum se suia pe scară și-i agăța deasupra vetrei, în coș, să se afume. Cum or să stea acolo fără să cadă? Or să se ardă? Dacă-i fură pisica?
 Agitația nu se termina aici. Trebuia coaptă pâinea și colacii. Tanti Rola mă trimetea în pătul să cern făina, apoi o punea în covata prijonită pe două scaune, făcea o maia de drojdie proaspăta (îmi dădea o bucățică mică amestecată cu zahăr) și frământa pâinea. O acoperea cu o mesală și o lăsa la crescut.  Între timp pregătea cuptorul făcut din chirpici și spoit cu noroi. Scotea cenușa veche, punea coceni de porumb, le dădea foc. Cât păzeam focul, ea ungea tăvile rotunde cu untură, tăia coca cu cuțitul, o mai frământa puțin și o lăsa să se odihnească pe tavă. La urmă o întindea cât tava, o înțepa cu furculița ca să nu se separe crusta și o spoia cu bulion de casă. Pentru mine făcea un puișor de cocă. Cuptorul între timp era bine încins și cu o furcă spărgea tăciunii, îi împrăștia egal. Tăvile, puse pe pirostrii, erau băgate una câte una cu o furcă cu coada lungă, care la sfârșit priponea tabla în gura cuptorului. Din când în când deschidea cuptorul și verifica să nu se ardă pâinea. Îmi scotea puișorul și mi-l dădea să-l mănânc. Iar când era gata, scotea pâinea, ducea tăvile una câte una în casă, le răsturna pe masă și lăsa așa pâinea ca să nu se-ncruzească, acoperită cu o față de masă curată. Mai târziu venea și o întorcea cum trebuie. Colacii erau simpli, sau împletiți, mari și mici. Erau puși pe sală, lângă mere și nuci și abia după ce venea preotul să-i binecuvinteze, puteam să împărțim colindătorilor.
Din sacul cu amintiri ies acum cele despre ornamente. Împodobitul pomului e partea mea favorită. Întâi pui beculețele, apoi globurile, steaua merge în vârf, celelalte după cum îți place (aveam unele sub formă de pitici, conuri de brad, castraveți, mere, ciuperci, clopoței, aveam și o barză) iar la sfârșit pui beteala. Când eram mici-mici de tot aveam câteodată artificii. Să le aprinzi era o bucurie, să le simți fâsâind în mână era înfricoșător, dacă te arzi? 
Colindele au venit mai târziu. Sigur că le-am auzit și le-am cântat, dar ce înseamnă să colinzi am înțeles mare fiind. Darul acesta l-am primit de la familia viitorului meu soț. Veneau din trei orașe, iar în ajunul Crăciunului se adunau în jurul bradului și cântau colindele pe care le auziseră la biserică, sau pe cele abia învățate, sau pe cele din copilăria lor.
Ne-am mutat în Statele Unite și aici sezonul de Crăciun începe imediat după Thanksgiving, adică la sfârșitul lunii noiembrie. În tot acest timp americanii cumpără cadouri, fac vizite, fac prăjituri (un fel de biscuiți dulci), ascultă cântecele tradiționale ale lor până la saturație, iar Crăciunul îl sărbătoresc în pijama desfăcând cadourile apoi mâncând curcan sau o friptură de porc dulce. A doua zi brazii sunt în stradă așteptând să fie luați de gunoieri. 
Timpul ne schimbă; câtă bucurie era în sufletul meu când vedeam pachețelele sub brad în copilărie, iar acum ar putea să lipsească și tot să mă bucur. Pentru că acum sărbătoresc venirea Mântuitorului. 
Unde pot să găsesc pe cineva care să sărbătorească ca și noi?
Răspunsul: la biserică. Fiecare familie are obiceiurile ei, dar toți sărbătorim trei zile Crăciunul, cu toții ne îmbrăcăm în haine frumoase, de sărbătoare, cântăm colinde, avem sarmale și cozonac (poate cumpărate, poate făcute de noi). Oamenii de la biserică au devenit familia noastră extinsă. și sunt bucuroasă că peste mări și țări, este un ostrov românesc.
 Anul acesta suntem pe drum, nu se pune problema nici de familie, nici de brad și beteală, nici de bunătăți culinare, nici măcar de o biserică ortodoxă (greu de găsit pe continentul asiatic). 
Și revin la întrebarea ce-mi doresc de Crăciun.
 Să împart cu alți oameni bucuria Nașterii Domnului. Hristos se naște, preamăriți-L!
 Să le cânt colinde românești și americane.
 Să le povestesc obiceiurile nostre. 
Să particip împreună cu ei la sărbătoare. 
Și prin acestea voi primi și eu.

miercuri, 21 decembrie 2011

De-a v-ați ascunselea

Adânc înrădăcinată în noi este dorința de a fi speciali, de a fi deosebiți de restul lumii și, în pofida aparențelor altruiste, ne bucurăm când ne simțim diferiți. Am fi putut să fim ca restul celor 3 miliioane de oameni care vizitează anual Taj Mahal-ul și să avem poze din toate unghiurile, dar nu... pentru că palatul era învăluit în ceață.
Proprietarul hotelului ne-a spus de cu seară, cum să vă duceți la 6:30 dimineața, e ceață, uite toți turiștii de la mine din hotel, și nu am decât turiști străini, se duc mai târziu. Dar e ziua Mariei și ei îi place să se scoale dimineața și să se bucure de fiecare minut din ea, și-n plus nu ne plac mulțimile, vrem să ne bucurăm de monument în spațiu  și liniște. Majoritatea turiștilor vin din Delhi în timpul zilei, văd apusul la Taj și seara sunt înapoi la hotelul lor, dar noi nu vrem să fim ca majoritatea. 
Așa că ne sculăm la 5:30, înghițim ceva la botul calului și ne întâlnim cu șoferul de taxi la 6. Mergem printr-o ceață groasă de nu vedem drumul, noroc cu felinarele aprinse care ne conduc precum firul Ariadnei (sau deluminatorul lui Dumbledore).



 Suntem salutați din laterale de către indieni care-și dezmorțesc oasele. Bănuiesc că sunt vânzătorii sau ghizii ce ne vor asalta mai târziu. Ghișeul de bilete nu s-a deschis încă dar este activitate: se mătură, se leagă turbane, se pun șaluri în jurul umerilor. Sunt două ghișee, unul pentru indieni, împărțit și el în două cu o balustradă înaltă pentru doamne și domni, și altul pentru străini. La ora asta doar ultimii stau la coadă. E un frig umed care te pătrunde oricâte straturi de haine ai avea. După ce ne cumpărăm biletele ne colectăm papucii de unică folosință și ne așezăm la coada următoare, de intrat în palat. De fapt și aici este segregație și sunt patru cozi, femei indiene, femei străine, bărbați indieni și deținători de bilete de valoare mare (asta pentru că străinii plătesc 750 de rupii față de 20). După ce trecem de controlul corporal, ajungem într-o piață unde sunt mai mulți oameni, au intrat pe celelalte porți.
Poarta în spatele căreia se ascunde Taj Mahalul abia se întrevede și suntem lângă ea! 
 
Admir candelabrul intricat și continui să merg. Portalul încadrează o atmosferă albă.
 Ne grăbim prin grădină spre clădirea în sine, ne punem papucii de unică folosință peste pantofi și urcăm scările de lemn construite peste cele de marmură. Suntem față în față cu Taj Mahal. 

 Intrăm în mausoleu. E cald... Lumina se filtrează prin două rânduri de jali (ferestre din piatră perforată) și prin ferestrele de sub cupolă, la care se adaugă cea rece fluorescentă din lampa alambicată de deasupra mormintelor. Pe deasupra capetelor noastre zboară porumbei și se aud țipetele puilor. Nu știm în care direcție să ne uităm mai întâi. Gărdulețul care înconjoară centrul e ocupat de un grup de turiști care se uită la poarta făcută dintr-o singură bucată de marmură, pe care sunt încrustate pietre prețioase în formă de flori. 
 Ne dăm într-o parte privind la dantela sculptată și urmărim dulceața arabescurilor. Vâna centrală înflorește și se bifurcă în ovaluri delicate. Privirea îi simte netezimea. E atâta dragoste ... nu poate să-ți iasă ceva atât de frumos fără să iubești marmura și munca pe care o ai. Cu greu îmi desprind ochii să mă uit mai departe. 

Dăm roată și ajungem în fața porții: în centru mormântul ei, Mumtaz și lângă, al lui, Shah Jahan, puțin mai mare și mai înalt, dar amândouă învelite în acel model alb cu flori roșii, galbene, cu frunze verzi și scaieți negri. Observ că al lui e puțin ridicat în laterală, ceea ce înseamnă că podeau cu stele de marmură albă separate de lamele negre este curbată pentru ca apa să se poată scurge! 


Ieșim din partea centrală și o ocolim printre jali-uri. Lumina cețoasă se strecoară și încălzește bazoreliefurile florale. 
 Prea repede se termină și ne trezim afară. Așteptăm...poate se ridică...Încercăm să fotografiem versetele din Coran scrise cu negru pe marmura lată de un metru; 
 fotografiem detalii, un măturător...

Frigul umed ne biruie și intrăm din nou. Calm...revedere...ating pereții de marmură și pietre prețioase și le simt căldura...
E timpul să plecăm. Deși am găsit Taj Mel-ul în ascunzătoarea lui (așa cum pronunță indienii), nu l-am văzut bine.

Ne grăbim spre mașină și plecăm spre Ttimad-ud-Daulah. Este mormântul bunicilor lui Mumtaz și se numește...Baby Taj. Așa cum castelul Fointanbleu a fost precursorul Versaille-ului, așa această clădire a inspirat Taj Mahal. O clădire mică, multicoloră, pe o platformă pătrată, înconjurată de fântâni.
 O bijuterie care adăpostește morminte de marmură portocalie. Mă simt fericită, îmi vine să țopăi și să bat din palme.  În interior arcadele sunt pictate cu albastru și auriu.
 Privirea îmi fuge pe zidurile cu flori de piatră galbenă, neagră, roșie, albă, și cea numită verde, dar care are adâncimi turcoaz sidefii. Cu ochii minții văd mâinile care au tăiat, șlefuit, sculptat, lipit și finisat toate amănuntele...atâta muncă... 

Și pentru că suntem în apropierea râului Yamuna ne ducem pe malul lui să vedem Taj Mahalul. Trecem pe lângă Mehtab Bagh, o grădină recent amenajată ca să protejeze monumentul de vântul cu nisip. O cămilă cu harnașamentul turistic își mănâncă prânzul.  Un loc cu mai multe temple mici. Corturi militare, râul și...ca printr-un voal, Taj-ul. O față-i e în soare, alta în umbră. Oricât am încerca, nu-l putem vedea mai bine. Ne facem poze, când din spatele nostru auzim behăit și clinchet de clopoței: o indiancă și câțiva copii veneau cu o turmă de capre să le pască pe malul apei.
Mai departe, spre fortul Agra. Akbar și-a avut curtea aici cât a construit Fathepur Sikri și recunoaștem locuri din filmul Jodha Akbar. În curte un bătrân însoțit de familie ne întreabă dacă suntem din Teheran și aflând că nu, ne spune că toate astea au fost făcute de iranieni. El este din Teheran, dar locuiește la Londra. Mândria națională!
Ca de obicei mergem fără ghid prin curți și ne oprim să citim inscripțiile puse de Institutul Arheologic Indian. Aflăm despre o succesiune de șahi care și-au uzurpat tatăl, despre cei care l-au construit și îmbunătățit, despre sistemul de colectare a apei din râul  Yamuna cu roata de apă a lui Arhimede. Din peste o sută de clădiri, doar 38 au scăpat vicisititudinilor timpului și militarilor britanici. Simetria, alternanța marmură, piatră roșie, repetiția elementelor...Nu se compară cu ceea ce am văzut până acum, dar ai un sentiment de ordine, de ierarhie. Și în final găsim și partea din fort unde și-a petrecut ultimii ani din viață Shah Jahan, întemnițat de fiul său Aurangzeb. Îi urmărim privirea peste râu... dar Taj-ul s-a ascuns din nou în falduri de ceață.
Dar știi ce? Dacă putem să vedem domurile Moscheei Perlă din fort, înseamnă că putem vedea și Taj Mahalul de lângă poarta de sud! Domnul Juned ne-a așteptat cuminte la mașină și străbatem din nou Agra printre piețe, ricșe și vaci. Nu e nimeni la coadă la bilete, nimeni la coada de intrare pentru străini și ne bucurăm că statul indian ne oferă privilegiul de a fi deosebiți: Coada pentru bărbați indieni este dublată pe ea însăși...Înarmate cu biletele noastre de mare valoare trecem de controlul corporal și îi așteptăm pe băieți... care nu mai vin. 
Primim dovada de cât de bună este securitatea monumentului: nu vor să-l lase pe Mihai cu lanterna! Citisem că marmura este translucentă și de dimineață chiar verificasem.
Până și un ghid ne-a rugat să i-o împrumutăm ca să le arate clienților, dar asta nu l-a impresionat pe soldat. N-aveam voie! (dar se vedeau foarte frumos agatele și marmura așa luminate parcă din interior). Iar acum la a doua vizită a trebuit să le promită că nu o va folosi. Nu mai am răbdare să-i aștept să-și scoată o piatră din pantof, mă grăbesc să-mi iau locul în mijlocul porții pentru fotografia turistică.
Zece, douăzeci, treizeci, suta! Cine nu e gata-l iau cu lopata!
Mă prind și ei din urmă și ne așezăm să facem poze la concurență cu ceilalți. Lumina e perfectă, a căpătat o nuanță de roz. Chiar dacă acum putem vedea grădinile, nu le acordăm nici o atenție, n-avem ochi decât pentru Taj. Ne amestecăm cu ceilalți pe platforma centrală a fântânii și facem fotografii clasice. Un indian cu cămașa albastră și dhotti se oferă să ne facă poze ca familie: ne poziționează, ne așează, stați în picioare, stați jos, îi atenționează pe ceilaltți să nu ne intre în poză, se ascunde în arcada de sub scară pentru un unghi mai bun. Ce mai, omul își știe meseria! Bunătatea lui este răsplătită cu 100 rupii. 
După câteva poze cu sărituri, îi las să-și vadă de treaba lor și mă duc să profit de apus pentru poze. Îmi dau seama că mi-am uitat papucii și merg în șosete. Ajung lângă clădire și o privesc doar prin lentilă... aici e un unghi interesant... să prind și soarele prin chioșc...o panoramă de râu...Pe treptele unui minaret stau câțiva indieni care mă urmăresc cu privirea...ciudați turiștii ăștia, vin, fac poze, dar nu se opresc să se bucure... Încerc să prind și vârful de bronz cu semilună, dar pentru asta trebuie să mă întind pe jos; îmi așez pantofii cu tălpile lipite față-n-față pe podea și-n timp ce fotografiez, îi aud comentând, bănuiesc aprobator față de gestul meu (moscheea, mormântul sunt locuri sfinte și  trebuie să urmăm exemplul lui Moise, să ne descălțăm).


Ha, ha, haaa până la urmă tot te-am găsit și te-am fotografiat! Dar m-am bucurat prea repede, pentru că bateria aparatului este descărcată...oooooh și câte poze aș fi putut să fac! Cine râde la urmă...dar nu, nu mă dau bătută, închid și deschid aparatul, zgudui bateria și reușesc să mai scot câteva fotografii, dar până la urmă trebuie să mă opresc. Fără aparat, văd oamenii, nu atât de mulți câți mi-am închipuit că vor fi. Un tată își fotografiază cei patru copii care se cațără pe platformă, iar mama zâmbește obosită și bucuroasă. Le văd tălpițele goale și le urmez exemplul. Marmura e răcoroasă și imperfectă, ușor denivelată, ca și cum s-ar fi tocit mai mult în unele locuri. Mă uit spre locurile care azi dimineață erau pierdute în ceață; se văd, puțin mai clar, puțin mai colorate, și se continuă cu altele. Un monument simbolic, simplu și totuși atât de detaliat... al cui e meritul? Al celui care l-a comandat și l-a plătit? Și l-a plătit el, sau prada din războaie? Al celui care l-a conceput? Al celor care l-au construit? Al celei care l-a inspirat? Acum n-are nici o importanță, toți sunt pe lumea cealaltă.
Îi dau roată încercând să îndes în mine cât mai mult... tot sunt soldați care dirijează traficul, străinii intră direct, indienii stau la coadă... atât de lungă că nu i se vede capătul. Îmi pun întrebarea dacă vreau să intru din nou și refuz, nu vreau să-mi schimb imaginile cu marmură în spațiu și fâlfâit de porumbei... trebuie că e foarte aglomerat...și dintr-o dată mă luminez... de-aia era caldă marmura azi dimineață, de la cei care au respirat și pășit cu o zi înainte.
Îmi regăsesc familia și pornim spre ieșire. Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a dat posibilitatea să venim și să vedem ceea ce nu ne-am închipuit și că am putut să o facem de ziua Mariei. Platforma porții de sud este aproape goală, câțiva turiști și indieni.  Soarele a apus dar tot mai e lumina aceea roșiatecă. Îi cântăm Mariei La Mulți Ani. În spatele nostru pare că aerul s-a întărit în forme bine definite.


Ne luăm rămas bun și plecăm. Tajul s-a tupilat din nou în spatele porții și nu cred c-am să-l mai caut vreodată, să-l scot din ascunzătoare...
Cină, bagaj, culcat devreme, la 5:30 ne sculăm să plecăm la gară...Nu pot să adorm, în fața ochilor mi se perindă toate clădirile, toate luminile, toate pozele nefăcute....hi,hi, hi, până la urmă tot eu am câștigat.

joi, 8 decembrie 2011

Elefanți



Ne terminăm micul dejun în fugă pentru că e timpul să plecăm la elefanți. Ne suim în jeep și conducem pentru câteva minute până la intrarea în Parcul Național Chitwan. Ca să fim cinstitiți suntem doar în zona de tampon. Ne dăm jos și trecem pe lângă câteva tarabe cu sucuri și mâncare și două cu suveniruri. Urmăm cărarea de pământ până la un gard cu scări de lemn. De partea cealaltă... un elefant, pe a cărui spinare se află o saltea de paie și o ramă cubică de lemn. Patru oameni la elefant. Maria se oferă să meargă separat de noi. Suntem instruiți cum să ne așezăm și-mi aleg locul dorit, în spate pe șoldul stâng. Mahutul își îndeamnă animalul și pornim la drum.Întâi încet, alene, ca să ne învățăm cu ritmul. Dang- dang față-stânga, spate-dreapta și de la capăt.

Un moment scurt de pauză. Ne oprim pentru că celălalt elefant din echipă are nevoie să se ușureze. Pornim din nou și constatăm că ne îndreptăm spre râu.


Brusc se schimbă înclinarea: coborâm un mal abrupt! Dacă îi vine vreo idee și ne stropește cu trompa? Din fericire este un elefant bine antrenat și nu face acest lucru. Ajungem cu bine pe malul celălalt. Aici mahutul hotărăște că nu merge suficient de repede și începe să-l  bată cu un băț pe cap, și pentru că e încăpățânat, schimbă cu un ank (instrument de metal cu vârf și cârlig- descris mai bine în "Ank-ul Regelui" in Cartea Junglei de Kipling). Elefantul ascultă, iar nou suntem zgâlțâiți mărunt. Intrăm în așa zisa junglă. Ceața abia se ridică. Auzim păsări și dacă sunt foarte aproape, le și vedem. Vorbim în șoaptă doar strictul necesar, ca să nu speriem eventualele animale sălbatice care n-au reacționat la apropierea elefanților. Sub noi simțim o vibrație abia auzibilă: elefantul vorbește. Comunică prin sunete de joasă frecvență cu ceilalți.
Heeeeeei! strigă mahutul pe limba lui și începe o conversație strigată la distanță cu mahutul celălalt. Până acum am mers împreună, dar pentru că al nostru văzuse niște căprioare, am luat-o pe altă cale. Mai mulți Bambi foarte bine crescuți se uitau la noi de la adăpostul frunzelor.

Mai departe. Încep să ne obosească picioarele. Dacă le lăsăm atârnate, se agață crengi și frunze. Găsesc un fel de băț pe marginea cuștii pe care pot să-mi sprijin talpa.
Dang-dang. Marginea de sus de la cușcă vine în dreptul umerilor. Te face să te simți în siguranță. Dar nu este ergonomică pentru făcut fotografii. Dacă îmi țin mâinile pe desupra ei, îmi amorțesc. Dacă mă sprijin pe umeri și-mi ridic aparatul pe sub bară, doare de atâta zdrăncăneală. Variez pozițiile și e suportabil.
Ne oprim din nou. Mahutul Mariei se dă jos și pleacă în junglă. Oare cât de bine antrenați sunt elefanții ăștia? N-ar putea să plece de unul singur? Păi de-aia stă mahutul nostru, să-l păzească ca să nu-i vină vreo idee!
Plecăm din nou. Pentru un timp apare un al treilea elefant, în spatele nostru. Tufișuri, copaci, tufișuri, copaci. Ce interesant...Fâl-fâl-fâl un vultur micuț cu o șopârlă în ghiare trece prin fața noastră. Dispare și apoi îl revedem așezat în copac. Șopârla era moartă de mult si uscata, iar el privea de jur împrejur, poate găsește ceva de mâncare. 
Acum suntem singuri. Poate o să vedem ceva...Pâș, pâș (în ritm de elefant) intrăm într-un luminiș și....surpriză....ne oprim! Și stăm. Încep să mă îndoiesc de capacitatea mahutului nostru de a găsi animale sălbatice în această zonă. Poate s-a pierdut? Îi așteaptă pe ceilalți să-l scoată din încurcătură?
Stăm cuminți pe elefantul nostru și vedem ceva care se mișcă. Ioan se ridică în picioare  în cușca noastră. O maimuță! Ioan stai jos! Nu, serios, e o maimuță. Copilul are dreptate, o maimuțică se strecoară printre ierburi, se suie până la jumătatea unui arbust, își face nevoile și pleacă mai departe. La scurtă distanță o urmează un pui. 
Hmmm, poate că așteptăm să se adune mai multe maimuțe. Între timp ne-am reunit cu elefantul Mariei. Sigur asta facem, pentru că uite, a mai apărut una la marginea luminișului. Mai stăm puțin și din pădure ies aproape zece elefanți, fiecare cu câte patru turiști și un mahut. Noi eram maimuțele care ne adunam?
Plecăm în grup. Super, acum chiar că nu mai vedem nimic! Toți turiștii sunt tăcuți, mahuții în schimb au limbariță. Țipă de la unii la alții. Reintrăm în pădure și într-un alt luminiș....un rinocer cu puiul lui!
Oooaaau! Brusc turiștii învie, încep să facă poze (noi cel puțin încercam să ne trecem aparatul unul altuia, în funcție de cine avea poziția cea mai bună). Mahuții își îndeamnă elefanții să stea în primul rând, avem timp să ne uităm și cu ochiul liber: puiul stă în spatele mamei, încearcă să mănânce iarbă. Își văd liniștiți de treaba lor și la un moment dat se întorc cu spatele la noi.
Așa arăta scena de-adevăratelea...
Totuși am văzut și noi ceva în plimbarea asta. Grupul de elefanți se separă, fiecare pornind în altă direcție. În liniște totală ne îndreptăm spre o apă stătătoare verde. Mergem pe malul ei și ne oprim. De data asta mahutul nostru simte chemarea naturii. Nici nu se întoarce bine și mai vin doi elefanți. Mahutul nostru se ridică în picioare pe capul elefantului, pășește  pe cel vecin și se așează. Este rândul prietenului și colegului său să se ușureze! Ce bine că turiștii nu au voie, altfel am sta într-un singur loc la coadă la baie!
OK... ne mișcăm. Facem recapitulare: am văzut căprioare pătate, căprioare gri cu un cerb, un vultur, maimuțe, o rinoceriță cu puiul ei... ce altceva mai e de văzut? Locul de debarcare. Ne îndreptăm într-un dang-dang rapid și spontan. Elefantul știe că urmează să mănânce apoi să plece la baie, așa că nu are nevoie de nici un îndemn să se grăbească. Parchează cu spatele... coborâm unul câte unul și ne uităm la elefantul nostru: este o femelă cu pete albe pe urechi și trompă (semn că este destul de în vârstă). O mângâiem: e caldă și  are țepi. Până la urmă trebuie să plecăm, la 11:30 avem de spălat doi elefanți.
Ne îmbrăcăm în costumele de baie lungi, ne punem sandalele Teva special cumpărate pentru acest eveniment și așteptăm agitați. Vine managerul vilelor și ne spune că nu avem nevoie de sandale, iar copiii le abandonează fără regret. Râul este la o distanță de o sută de metri, și se presupune că trebuie să mergem călare pe deșelate pe elefant. Întâi trebuie făcut elefantul să se așeze în locul nisipos special amenajat. Apoi se potrivește scara și ne suim pe el: Ioan, Ileana și eu (Maria va merge pe elefantul ei). Trebuie să ne ținem strâns de mahut ca să nu alunecăm atunci când se ridică în picioare. Nu e greu să stai pe el, doar incomfortabil. Încerc să-mi aduc aminte de la lecțiile de călărie cum să-mi țin picioarele, puțin îndoite și să strâng, asta îmi dă o priză mai bună.
 Intrăm în râu, acolo unde este curentul mai mare și bâldâbâc, dă cu Ileana și cu Ioan în apă (ei nu anticipaseră momentul culcării în apă). Țipete și chirăieli, râsete. Ne spune să ne suim din nou pe spinare elefantului. Mă bucur, mă gândesc că îl mută în altă parte, undeva unde pot să stau în picioare. Bucuria de scurtă durată, îl trage de ureche și-i strigă o comandă din nou și din nou, până când, vrând- nevrând elefantul ne-a stropit cu trompa. O dată, de două ori, de trei ori. Ar fi distractiv dacă i-ar place și elefantului! E un concurs al voințelor, pe elefant nu-l doare că-l trage de ureche și singurele sentimente rănite de țipetele mahutului, sunt ale noastre. Ioan cedează primul și-i spune că e de ajuns. Ne mutăm și din nou dă cu noi în apă. Cu o piatră începem să-i frecăm pielea neagră-maronie. Pe spinare are riduri depigmentate. Pe părțile laterale are mai mult păr, maroniu roșcat.
 Nu durează mult și trebuie să ne suim să plecăm. Ne învață să-l prindem de ambele urechi, să-l apăsăm pe trompă ca să-l obligăm să și-o încârlige în afară și să ne putem sui pe capul lui. Îl mai trage puțin de ureche și de data asta pornește ușor să ne ude și continuă fără încurajare. Încet, cu sentimentul că am făcut ceva deosebit, ne întoarcem la groapa cu nisip de unde am plecat.

După-amiaza avem programata o vizita la centrul de reproducere al elefanților.Ca sa ajungem acolo am fost plimbați cu o canoe lungă făcută dintr-un singur copac (silk cotton tree XXXîn 25 de ani ajunge la dimensiunea bună; din păcate o canoe, cu cea mai bună îngrijire, rezistă doar 10 ani).
Pe bancurile râului Bhuri Rhapti (Bătrânul Râu) am văzut gharial, un crocodil cu botul lung și subțire, crocodili normali, păsări de toate felurile printre care păuni, egrete, chiar și o barză și un kingfisher .
 Centrul consta într-o clădire de dimensiuni mici care adăpostea ghișeul de bilete, camera pentru soldați și camera de informare. În ultima ne-am petrecut vreo 10 minute citind despre istoria parcului, despre elefanți în general (anatomie, reproducere, captivitate), despre dresarea lor. Le trebuiesc trei oameni: unul curăță după ei, altul le pregătește mâncarea și mahutul care îl dresează și conduce. În viața unui elefant (70 ani) există doi sau trei mahuți. La 2 ani începe dresajul. Puiul este separat de mama lui, legat cu picioarele din față de un stâlp, fără apă, până când e suficient de slăbit să asculte și să nu facă rău. Antrenamentul de bază ia o lună și pe parcursul a doi ani vor învăța toate comenzile. Oare n-a studiat nimeni limba elefanților? Reguli de comportament? N-au și ei un fel de om al șoaptelor pentru elefanți, care să se folosească de limbajul corpului și sunete cu frecvență joasă? 
Afară vedem un pui de elefant plimbându-se printre picioarele altuia. Acesta îl împinge cu trompa, ceea ce cauzează un al treilea să-și sune trompa și să-și fluture urechile. Aceasta era mama adevărată! Puiul a venit la ea, a supt puțin și a continuat să se miște liber. 



Am văzut și gemeni, doi băieți de doi ani. Erau cât jumătate de elefant adult și în curând urmau să înceapă antrenamentul...Undeva departe un pui își atingea repetat mama, ca și cum s-ar fi jucat leapșa, iar ea își clătina capul...


de fapt, voia să sugă, dar era prea mare, mai mult era un răsfăț. Până la urmă a primit ceea ce a cerut.

vineri, 2 decembrie 2011

Tibet

Tași delec Tibet!
Bună Tibet!
Primele impresii
Pe peronul gării sunt o mulțime de militari purtând la gât eșarfe albe. Ieșim din gară și fac câteva poze. În fața mea Mihai s-a întâlnit cu ghida noastră și văd că le pune și lor eșarfe. Vreau să le fac poză, dar imediat în fața mea se bagă un soldat care-mi vorbește. Realizez că îmi interzice să fac fotografii, ceea ce mi se pare aiurea pentru că în poza mea nu s-ar fi văzut nici măcar un colțișor de uniformă (pe lângă faptul că el era ultimul soldat dintr-un șir lung pe drumul de ieșire din gară). Facem cunoștință cu Tsewang Lhamo (care înseamnă Viață Lungă și Zână, se pronunță Teuan Lamo). Ne spune că aceste eșarfe se numesc kata și reprezintă inima curată cu care suntem primiți în Tibet. Mă uit pe fereastră și nu mi se pare ceva deosebit: un oraș plat, chinezesc, cu oameni puțini. Apoi intrăm în Lhasa adevărată, tibetană, Lhasa veche, unde sunt o mulțime de oameni, atât de diferiți de chinezi, cu clădiri lipite una de alta, cu o bandă lată neagră în jurul ferestrelor, cu perdeluțe colorate ca un fel de streașină deasupra ușilor și ferestrelor.
Stăm la hotelul Yak în camere cu încălzire, ale căror ferestre dau spre stradă. Putem să vedem în amândouă direcțiile cuștile cu militari, cinci în interior și unul afară. Au căști, scuturi transparente, batoane și arme. La mijlocul distanței sunt gardienii, îmbrăcați în uniforme ca de polițiști. Pe aceeași  fereastră putem vedea apusul de soare peste munți.
Rău de altitudine
În facultate am învățat despre acest subiect sau mai degrabă despre adaptarea la altitudine. Am crescut la nivelul mării. Cum te simți la altitudinea de 3500m? Inițial totul pare normal, doar că nu ai energie. Să urci un etaj? Îți trebuie cinci minute, la sfârșitul cărora ai senzația că-ți dai duhul și că indiferent cât de adânc respiri, parcă tot n-ai aer. La 4500m, chiar după 9 zile de adaptare, te scoli noaptea din somn pentru că simți că te sufoci. Medicamentul cel mai bun ar fi un ceai de coca, dar nu se găsește, așa că ne mulțumim să bem apă cel puțin 3l pe zi. Asta implică să te trezești de câteva ori pe noapte ca să mergi la baie.
Si acum în ordine aleatorie ceea ce am observat:
Religie
În Lhasa sunt oameni în pelerinaj. Poate începe undeva foarte departe, la capătul Tibetului. De ce? Pentru păcatele din această viață și din cele anterioare. Cu mărgelele de rugăciune pe mână, cu protectoare pentru genunchi și vârfurile pantofilor, cu niște șipci de lemn sau de metal în mâini urmează să facă plecăciuni cu fața la pământ până în Lhasa, la templul Jokhang. În picioare fiind își împreună mâinile și le ridică ca un salut în dreptul frunții, al feței și al pieptului, apoi fac un pas, se sprijină și alunecă pe mâini, până ajung cu fața la pământ și atunci își duc pe laterală mâinile deasupra capului. Dacă ar fi în fața templului în acest moment ar muta una din cele 108 mărgici de rugăciune. Se ridică, sprijinindu-se din nou pe șipcile de lemn, fac un nou pas și din nou salutul, din nou prosternarea, în tot acest timp spunând cuvintele de rugăciune: Om Ma Ni Pe Me Un (Om Ma Ne Pad Me Hung) Când ajung în apropierea orașului trebuie să-l înconjoare (partea veche, tibetană), în sensul acelor de ceas, abia apoi pot să intre și să se îndrepte spre templu. Îl vor înconjura și pe acesta, apoi se vor prosterna de nenumărate ori în fața templului și-și vor aduce darul de miros (crenguțe de ienupăr pe care le vor pune pe foc în niște cuptoare de lut vopsite in alb din afara templului). Iar dimineața, vor intra în templu și se vor închina în fiecare capelă, aproape la fiecare centimetru de frescă și la fiecare statuie, vor atinge toate veșmintele, își vor aduce darul lor de unt, pe care îl vor pune cu lingura din pungi speciale, sau îl vor turna din termos, topit, în vasele mari cu fitiluri aprinse în fața diferiților Buda (al Trecutului, al Prezentului, al Viitorului, al Compasiunii, al Longevității, al Înțelepciunii, al Medicinei, al Științei, etc). La fiecare altar lasă niște bani. 
Alții fac kora, merg de jur-împrejurul templului ținând în mâna dreaptă roata de rugăciune și în mâna stângă mărgelele, din care mută câte una după ce termină de spus cuvintele de rugăciune Om Ma Ni Pe Me Un. Aceleași cuvinte se regăsesc întru-n sul tipărit de mână, rulat și sigilat de către călugărițe în rotițele de rugăciune, toate fiind învârtite în sens orar. Rugăciunea lor este pentru toți: pentru zei (Om), semizei (Ma), oameni (Ni) animale (Pad) fantomele flămânde (Me) și ființele vii din iad (Hung). Este permanentă, pentru că se află pe stegulețele de rugăciune pe care le atârnă în bătaia vântului; de câte ori  se mișcă, e ca și cum ar spune ei cuvintele.
Sunt atât de absorbiți în rugăciune încât pare că numai corpurile lor se mișcă, sufletele  fiind cu rugăciunea. Stăteam în fața templului Jokhang încercând să fac fotografii și-i vedeam cum ocoleau obstacolele cu privirile duse.


Mai sunt și alte mânăstiri unde se duc în pelerinaj, învârtind roțile mari de rugăciune (așezate în șiruri lungi pe lângă zid, sau pe munte). Se închină unor imagini ale lui Buda care au apărut pe pietre, iar oamenii doar au pictat pe deasupra, ca să se vadă mai bine.
Puținii călugări care mai sunt în mânăstiri (ajung acolo în urma unui proces îndelungat de aprobări din partea guvernului chinez, care limitează numărul) își petrec timpul rugându-se în grup de trei ori pe zi în sala principală, golind vasele de untul solidificat și punându-l în saci (tibetanii iau acest unt ,,sfințit,, și-l folosesc acasă), măturând și strângând boabele de orz pe care credincioșii le presară pe lângă statui pentru a avea o recoltă bogată, strângând banii dăruiți și punându-i în cutii cu lacăt (vor fi luați de guvernul chinez, la fel ca și cei proveniți din vânzarea biletelor de intrare) tipărind scripturile (cuvinte spuse de anteriorii Dalai Lama, Panchen Lama, Gamen Lama), cosând noi veșminte pentru Buda și scripturi, făcând mandala din nisip colorat și dezbătând scripturile (Mânăstirea Sera).
Călugărul cel tânăr le învață de unul singur, apoi când se întâlnește cu ceilalți, trebuie să le răspundă la întrebări. Cel care răspunde stă așezat pe o pernă în curte. Cel care întreabă este în picioare: ține mărgelele în mâna dreaptă și începe să pună întrebarea, apoi spre sfârșit, alunecă întregul șirag pe mâna stângă până la umăr, ridică piciorul stâng și mâna dreaptă, punctând semnul întrebării cu un pocnit din palme și un bătut din picior. Asta este pentru a-i face atenți pe cei din iad. Dacă răspunsul învățăcelului este corect, îi va ajuta pe cei în suferință.

Sunt multe locurile sfinte: casele și peșterile în care au locuit sau s-au rugat diferiții Lama, înălțimile, cele patru lacuri cu apă sărată și toate sunt prilej de kora, indiferent că ia o oră, o zi, o săptămână (lacul Yamdrok).
Tibetanii își sărbătoresc ziua de naștere de Anul Nou ( e un calendar lunar). Copilul se naște și își primește numele de la parohul mânăstirii sau de la un Lama, nume care poate fi diferit de cel al părinților. Tinerii care se hotărăsc să întemeieze o familie trăiesc împreună și abia după ce se naște primul copil se vor face ceremoniile religioase de căsătorie și botezul copilului (din păcate și la ei rata divorțului este mare, din cauza căsătoriilor aranjate sau a modernizării). Bătrânii peste 80 de ani pot să poarte veșminte albe sau cusut pe haine luna și soarele (un cerc așezat pe un corn orizontal). Atunci când mor se pot face trei feluri de îngropare: prin foc, prin apă sau prin aer. Prima este ușor de înțeles, corpul este ars. Pentru ultimele două este ideea întoarcerii în natură a corpului, dând celor vii: peștilor și vulturilor. 
Viața la oraș
Pe strada principală sunt multe magazine, unul lângă altul: aici ai croitorie de haine tradiționale, lângă un restaurant, lângă care este o farmacie, apoi o măcelărie cu carnea de yak pe tejghea. Pe străzile laterale sunt tarabe cu fructe (mere și mandarine), lână, haine, bijuterii, încălțăminte, mâncare. Din loc în loc auzi muzică tibetană. Lumea se mișcă în toate direcțiile.
 Majoritatea femeilor sunt îmbrăcate în costum tradițional: o fustă de culoare închisă lungă până în pământ, în față cu un șort vărgat cu trei registre verticale, iar sus o haină la baza gâtului care se închide pe dreapta căptușită cu blană. Pe cap pot purta basma sau cele moderne pălărie cu boruri late (tot ele poartă și tocuri). toate au părul lung împletit în două cozi sau strâns în coc jos.
Femeile din Amdo (o regiune a Tibetului) au părul în multe codițe mici pe care le împletesc la capete împreună și le prind cu o bijuterie. Pe cap, în jurul urechilor și pe brâu își poartă lucrurile de preț: turcoaze, agate mari cât pietrele, uneori încrustate în plăci de argint. Bărbații din Amdo căsătoriți au părul lung împletit cu un șnur (negru sau roșu aprins) care se termină cu un ciucure și pe care îl învârt în jurul capului și-și potrivesc ciucurele pe partea stângă a feței. Au o haină lungă până în pământ, legată la brâu cu o eșarfă, cu mâneci lungi (cea de iarnă e căptușită cu blană de miel, cea de vară are două fețe) și o poartă cu mâneca dreaptă scoasă și lăsată pe spate. Am văzut un bătrân ducând un bebeluș în haină! Copiii sunt cărați în spate, legați cu fașă peste pieptul mamei, înveliți în pături, ca să nu înghețe. Când se închină la templu, se apleacă și într-o parte, ca să atingă și copilul cu fruntea obiectele sfinte. Copiii mai măricei, urmează exemplul părinților, sunt foarte cuminți și ascultători, au același respect pentru religie, așteaptă ca adultul să le acorde atenție, să îi ia de mână. Ținutul de mână se extinde la toate vârstele și sexele.

Printre toate fețele smede, apare din când în când fața albă și rotundă a unui chinez, de cele mai multe ori cu o expresie arogantă, și chiar mai rar de european (e iarnă și sunt puțini turiști). Foarte frecvente sunt fețele de militari (chinezi tineri, unii abia au prima mustață mijită, privesc în toate părțile și caută sămânța răzvrătirii) de polițiști și de USLA (unități specializate de luptă antiteroristă, mai maturi, având și femei în rândul lor). Ultimii se amestecă printre pelerini, se bagă printre cei care se prosternează în fața templului, se adresează cu dispreț femeilor, deși soțul lor este prezent, interzicându-le staționarea. Numai prezența lor și se crează tensiune!
Traficul este continuu, fluid, ricșele își sună clopoțelul de bicicletă ca să-ți atragă atenția că sunt libere, mașinile întorc în mijlocul intersecției, motocicletele se strecoară, iar mașina de gunoi are melodie, când o aud, oamenii vin cu sacoșele, cutiile, gălețile de gunoi și le golesc din mers.
Viața la țară
Casele lor sunt din piatră sau chirpici, dreptunghiulare și au etaj. Jos stau animalele, și cu ființa lor vor încălzi locuința oamenilor de deasupra. În mijlocul casei este o vatră sau o sobă, având în apropiere vasele pentru gătit. Pe margine sunt bănci acoperite cu covoare, care noaptea au rol de pat. În fața lor sunt mese joase de lemn vopsit și lăcuit cu modele florale sau religioase, având rol și de dulăpioare. La ferestrele cu un geam este o ramă de lemn vopsit în mai multe culori și perdele în culori tari. Tavanul este acoperit cu țesături, sau covorașe de pânză.
 Curtea este înconjurată de un zid înalt pe care stau la uscat turte de balegă amestecate cu paie. Sunt de calități diferite: de yak, de vacă, de oaie sau capră. Odată uscate se desprind singure și apoi sunt depozitate ordonat pe marginea de sus. Sunt un combustibil eficient, doar că se consumă foarte repede. 

Ciobanii merg și torc lâna spălată și împletită ca un colac pe care îl țin pe încheietura mâinii. Fusul are o cruce în partea de jos în jurul căreia se va face ghemul de lână toarsă. Femeile se mișcă dintr-un sat în altul tricotând. Greutățile se cară într-un coș care se sprijină de-a latul umerilor cu o fâșie. Transportul poate fi căruța trasă de cal sau măgar, călare, dar majoritatea au motociclete sau un tractoraș care trage o remorcă.
Spre deosebire de cei din orașele mai mari, copiii de la țară fac școala cu familia sau cu călugării. Învață să scrie și să citească prin cântece și repetiție. Eram în Vechiul Tingri și ne îndreptam spre han, când am auzit o voce de copil cântând. M-am uitat să văd de unde vine vocea și la fereastra fără geamuri a unei case era o fetiță care profita de ultimele raze ale soarelui ca să cânte urmărind un text. Lângă, mama ei țesea.
Ca de obicei, admir inventivitatea oamenilor de a se descurca cu puțin. Calul își primește grăunțele într-o minge de baschet. Rufele se spală iarna într-un cauciuc căruia  i s-a lipit pe o față o cameră veche de cauciuc.
Mâncarea tradițională
Ceai cu unt
Se face ceai negru, se pune sare și unt, se amestecă bine ca să se facă emulsie, apoi se mai toarnă apă sau ceai și se servește. Cum ai luat o înghițitură, cum ți se completează. 
Țampa (tsampa)
Se ia făină de orz integrală într-un castron, se pune puțin zahăr și puțin ceai cu unt, apoi se amestecă cu arătătorul în sensul acelor de ceas, până se absoarbe tot ceaiul. Ținând policarul sprijinit de marginea castronului se frământă cu cele patru degete până se face un bulz mare, numit bac. Din el se rupe câte un dumicat pe care il mai frămânți puțin, cât să păstreze urma degetelor și se pune în gură. 
 Se poate mânca și ca o ciorbă, în ceaiul cu unt punându-se puțină făină. Este foarte hrănitoare și sățioasă.
Vin de orz (chang)
Se servește în ulciorașe cu gâtul înalt la temperatura camerei. Înainte de a bea tibetanii își înmoaie degetul mijlociu în pahar și, lipindu-l de police, stropesc de trei ori pentru Dharma, Sakya (?) și Buda. E un vin ușor și parfumat, puțin dulceag.
Lhassi
O băutură făcută din iaurt, amestecat sau nu cu un fruct (banană, măr, piersică), puțin zahăr și apă. E foarte bun!
Ce mi-a plăcut































































Mi-a plăcut de Tsewang. O tânără de 26 de ani, cu talent pentru limbi (pe lângă engleză înțelege punjabi, nepali, chineză- pe care se va duce să o studieze în mod oficial după plecarea noastră). Ne-a rugat de la bun început să o considerăm ca un fel de rudă, să nu pregetăm să îi cerem ajutorul sau să o întrebăm orice(și a adăugat, pentru că așa e regula, cu excepția politicii). Asta nu a împiedicat-o să răspundă la întrebarea Mariei, totuși aici ce țară e? cu Tibet, să ne avertizeze că nu avem voie să facem fotografii soldaților, pentru că riscăm să ne confiște memory stick și să ne spună că sunt semne de răzvrătire în estul Lhasei. S-a apropiat foarte mult de copii, în special de Maria, cu care a stat mai mult de vorbă, s-a jucat cu ei, i-a făcut lui Ioan tort de ziua lui. Majoritatea informațiilor pe care le-am scris mai sus le-am aflat de la ea (și încă multe altele, legate de religie, dar care nu-și au locul aici). Tu-ci-cie Tsewang! Mulțumesc Tsewang!
Mi-a plăcut mâncarea tradițională, felul de a fi al tibetanilor, calm, chibzuit, răbdător.
Dar poate cel mai mult mi-a plăcut drumul prin Tibet. Peisajele erau ca de carte poștală. Răsărit de soare în trecătoarea Pang-la la 5050m, lacul Yamdrok turcoaz, înălțimile cu steagurile lor de rugăciune, cătunele cu cei câțiva oameni.
Drumul spre Everest e presărat cu cel puțin 5 puncte de control și pe dealuri e scris cu pietre Zhong Guo (China). Dar după ce treci de ele și ajungi să te sui pe movilița cu placa Tabăra de la baza Everestului, 5200m și vezi zăpada spulberându-se pe vârful lui te năpădesc gândurile: de recunoștință, ne-a ajutat Dumnezeu; de bucurie, am ajuns; de ușurare, am supraviețuit altitudinii și frigului; de uimire cât de frumos poate să fie; de mândrie, am adus o bucățică de România.
Plecăm pe un alt drum, un peisaj marțian: cât vezi cu ochii bolovani albi presărați prin nisip și undeva pierdut un pârâu învolburat cu marginile înghețate. Ieșim din albie și începem să urcăm și să coborâm cum ne duce drumul. O turmă de capre sălbatice o ia la goană. Mai încolo un uliu zboară deasupra unei cirezi de yaci. Ne depărtăm de câteva ore de vârful cel mai înalt din lume și totuși încă îl mai vedem la apusul soarelui.
Ne oprim pentru o ultimă poză și ne luăm la revedere.
Ka li shu Tibet! Am plecat Tibet!
Ka li pei! Eu rămân.