vineri, 25 noiembrie 2011

Alte locuri din China

Pesterile Longman

Am ajuns in Luoyang. Suntem puțin dezorientați după o noapte de dormit  în tren. Luăm autobuzul dintr-un capăt în celălalt și trecem pe lângă un șantier continuu pe amândouă părțile. Aici sunt dărâmături, aici este o groapă imensă, aici o construcție de cărămidă, aici ditamai blocul de prefabricate, aici un morman mare de pământ. Șoferul autobuzului claxonează orice vietate îi apare în cale. După aproape o oră ajungem la punctul terminus, de unde trebuie să ne cărăm bagajele cu spinarea.

Peșterile Longman au început în secolul al V-lea e.n. ca o manifestare a budismului. Irving Stone în cartea intitulată Agonie și Extaz, spunea despre capacitatea lui Michelangelo de a vedea statuile într-o bucată de piatră și de a le scoate la iveală, că el doar îndepărta excesul de marmură. La fel se poate spune și despre aceste peșteri: există nenumărați Buda și bodysatvva și demoni și regi, doar oamenilor le-au trebuit mai multe secole pentru a-i scoate la iveală. Din nefericire tot oamenii le-au și desfigurat cu ocazia unor reciclări morale și culturale.


Pe fața peretelui de stâncă sunt sculptate deschideri pătrate sau dreptunghiulare, care sunt adâncite și în mijloc va rămâne un Buda. Pentru cele care sunt foarte mari, de câțiva metri înălțime, pe margine sunt fie mii de Buda mici, în basorelief, fie alte personaje religioase mai mari sau mai mici. Unele peșteri sunt ușor accesibile, altele trebuie să urci mai multe scări. Când am ajuns noi era o ceață groasă să o tai cu cuțitul, așa că peșterile le descopeream pe măsură ce ne apropiam de ele. Biletele ne asigurau accesul la peșterile de vest (care erau cele mai numeroase și interesante), de est (puține, nu m-au impresionat, decât cu excepția unui basorelief cu o mie de mâini, dar îți ofereau o imagine de ansamblu a celor de vest), ceva templu și o grădină la care nu am mai fost.






Ne era foame  și copiii ar fi vrut să mănânce pe strada turistică, unde erau câteva oferte, dar le-am spus că vrem să prindem un anume tren și mâncăm la gară, că sigur vom găsi ceva. Ne-am înțeles cu taximetristul la un preț și ne-a dus la gara cea nouă din Luoyang, o gară care semăna a aeroport, în mijlocul unui deșert construibil, mărginit de blocuri futuriste aproape terminate! Mihai se așează la coadă, în scurt timp ia bilete și ne grăbim să prindem trenul de mare viteză spre Xian. După ce trecem biletele printr-o mașină ca la metrou, ajungem pe peron, care are locurile însemnate pentru uși, cu numerele vagoanelor. Trenul se apropie silențios, nici măcar nu fâsâie. Ușile se deschid, afară pășește o stewardesă. Interior ca de avion, scaunele au măsuțe, sunt ecrane de televizor și o bandă pe care anunță electronic stațiile următoare și cu ce viteză circulăm (vom atinge 300 km/h). Pornim, nici măcar nu ne dăm seama că a început să se miște. Stewardesa ne oferă cafea (25 yuani, nu mulțumesc) și ceva mâncăruri. Ne scormonim prin diferitele sacoșe de rămășițe de mâncare, ne cerem iertare de la copiii și le promitem că vom mânca bine în Xian.


Ajungem într-o gară asemănătoare cu cea din care am plecat, dar ca să ieșim trebuie să luăm metroul. Un băiat ne ajută cu cumpărarea biletelor și ne spune unde trebuie să coborâm. Metroul este atât de nou încât mai sclipește. Pe televizor încă mai rulau reguli de comportament. Lumea își făcea poze cu picturile murale, iar copiii sigur se dădeau doar de distracție.

Când ajungem afară ne așteaptă un amestec de nou și vechi. Din secolul trecut aveau polițiști în mijlocul intersecției pe un podium și cu multă pompă se întorceau cu fața spre trafic și făceau semne de oprire sau de mers, fluierau. Din cel actual aveau clădirile.



După ce mâncăm ne îndreptăm pe jos spre hotel. Și aici distanțele sunt foarte mari dar ajungem într-un final la hotelul nostru simplu.



Soldații de teracotă

Ne trezim devreme pentru că trebuie să luăm autobuzul până la gară și de acolo un alt autobuz care să ne ducă până la soldați, un drum de două ore. Șmecheria era să găsim autobuzul public, și nu cumva să ne înscriem în vreun tur, care să ne ducă și pe la ceva fabrici. Era o mare de autobuze parcate, oameni așezați la mese cu liste, oameni în picioare care trag de tine și-ți spun că te duc ei, oameni în uniforme, care nici nu catadicsesc să se uite la tine, dar să-ți răspundă. Până la urmă răspunsul nostru ne sare în ochi: acolo unde era o coadă mare în mijlocul tuturor lucrurilor, aparent la nimic evident, acolo era unde trebuia să ne așezăm pentru autobuzul public. Reușim să intrăm în al doilea autobuz (toată lumea trebuia să stea pe scaune).

După ce ne întâlnim cu bunicii, ne suim în mini-autobuz pentru a ajunge la complex. Ghidul bunicilor ne va vorbi și ne va lăsa liberi pentru a face poze în fiecare din cele patru clădiri. Cea mai mare este numărul unu, unde se găsesc cei mai mulți soldați refăcuți și cele mai multe fragmente lăsate așa cum au fost găsite. Tot aici există o secțiune în care încă mai asamblează diferitele fragmente.





La numărul trei se găsește comandamentul. După haine și încălțări, au dedus că erau ofițerii, dar n-au găsit capetele decât la câțiva! (se pare că nu le terminaseră, hmm-hmm).


La numărul doi este așa zisa infirmerie și au avut și o trăsură. Mai sunt numeroase puncte care au fost excavate țintit după ce le-au inspectat cu raze și așa au alcătuit expoziția cu arcașul îngenuncheat ( a cărui urmă de sanda ar trebui patentată), cu arcașul în picioare, cu ofițerul pântecos, cu soldatul cu cal și cu un general. Mai sunt două trăsurici de bronz, mai mici decât dimensiunile normale, adevărate bijuterii prin execuție și ingeniozitatea mecanismelor de cuplare. Vârfuri de săgeți, sulițe și săbii care au un strat subțire de chromiu, ceea ce le-a păstrat ascuțite două mii de ani.




Zidul Orașului Xian

A fost construit începând cu 1370. Are 12 m înălțime și o circumferință de 13,7 km. La bază variază între 12 și 18 m grosime. Are patru porți, una pe fiecare direcție cardinală și nenumărate arcade pentru a lăsa să treacă străzile. Pe zid sunt pagode multicolore (luminate noaptea) și din loc în loc magazine cu mancare și sucuri și loc de închiriat biciclete. Pe margine are felinare cu lampioane roșii și stegulețe, specifice laturii (cea de vest avea un fel de ghepard, cea de sud un fel de dragon). În unele locuri mai puteam vedea cum se chema cel care a făcut cărămida respectivă.





Ne-am plimbat puțin cu bunicii, apoi ei au plecat la programul lor, urmând să ne întâlnim mai târziu cu ei. Am rămas la baza porții de sud și ne-am jucat jocuri specific chinezești. Cel mai mult ne-a plăcut fluturașul de picior (lovești într-un fluture ca de bedmington care are pene și ceva greutăți adăugate și ideea e să-l ții cât mai mult în aer; se poate juca de unul singur sau mai mulți), apoi să alergi cu cercul de metal. Era drăguț să îi vezi pe chinezi cum încercau să-și învețe copiii (pentru părinți era o distracție grozavă, pentru copii era ceva frustrant)

Marea Moschee din Xian

Este ascunsă în inima bazarului, sau mai degrabă bazarul a crescut în jurul ei. Până să ajungem la ea ne-am bucurat de viermuiala oamenilor. Ne-am cumpărat un fel de pita cu carne. A scos atunci carnea din oala aburindă, a tocat-o cu cuțitul (era atât de fiartă că se sfărâma numai dacă te uitai la ea) și a pus-o în pâinea încălzită. Mmmm... foarte gustos. Am mai încercat un fel de gogoși făcute din pastă de persimone (ceea ce le dădea o culoare portocalie): unele aveau umplutură cu susan, altele cu nuci.



Moscheea era foarte liniștită la acea oră de prânz. Un amestec de arhitectură chineză cu cea musulmană. Senzația de vechi. În incinta de rugăciune nu aveam voie să intrăm dar ne-am uitat la ea de la ceva distanță.



Xining

Pot să spun că am fost și în acest oraș, dar am văzut doar drumul dus și întors de la gară. Suntem ultimii călători care ieșim din gară și un bărbat ne i-a la sigur: suntem clienții lui. După o scurtă târguială îl urmăm spre mașină, un fel de van intrat la apă. Merge încet având grijă să ocolească gropile, să încetinească pentru bump. Mașinile de pe contrases intră pe banda noastră ca să-l ocolească pe al lor. Îi claxonează pe cei care îi apar în cale. Pe bord are o roată de rugăciune budistă, care se învârte de una singură. Noi ne uităm pe fereastră să vedem cât e de diferit orașul față de ceea ce am văzut până acum. Afară răsare soarele. Șoferul nostru își potrivește mașina aproape de mijlocul străzii, cu mult în fața stopului, își scoate telefonul și începe să încadreze soarele printre blocuri. În spatele nostru un camion ne claxonează cu patos. Nimic nu-l deranjează pe șofer, care după ce și-a făcut poza, pornește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Hotelul are influențe islamice în arhitectură și mobilier. Șefa hotelului are trăsături mongole. Oamenii din holul hotelului se uită la noi de parcă am veni de pe altă lume. Sunt sinceri, nu se pot opri să ne privească.
Ca de obicei nu înțelegem nimic din ceea ce se vorbește în jurul nostru, dar disting alte sunete, diferite de cele chinezești, mai multe hașuri și r-uri. De fapt ce mi-a atras atenția a fost intonația cuvintelor, ceva de genul "De ce nu mă crezi? Așa e cum îți spun eu, ai să vezi că eu am dreptate!"




Două zile bolnavă în pat. La plecare Ileana și Ioan vor fi cei care se vor îmbolnăvi.
În gară ne găsim un loc să nu fim ținta privirilor. Vor trece în jurul nostru și vor încerca să prindă o frântură din noi, mai ales din Ileana și Ioan care dormeau ghemotociți pe bancă. Este primul nostru contact cu tibetanii. La rândul nostru le studiem hainele și obiceiurile. Un bărbat în vârstă se plimbă prin gară și în mâna dreaptă învârte o roată de rugăciune, în stânga are mărgelele de rugăciune. Nu se oprește nici când vorbește.

De data asta avem bilete la hard sleeper. Sunt șase paturi și nu este ușă. Nu ai lumină personală, nu poți să stingi lumina și nu poți controla volumul de la muzică. De asemenea nu te poți izola de ceilalți oameni și de fumul lor de țigară. Ne vom petrece o mare parte din timp schimbându-ne personal așternuturile. E destul de frig și ne punem și sacii de dormit.


Ne uităm pe fereastră la munți, la deșert, la apa înghețată, la turmele de oi sau de yak. Pe culoar un băiețel tibetan vine și ne studiază. Nu are nici o problemă să îndrept camera asupra lui, doar să nu mă uit direct la el, atunci se rușinează și fuge. Se împrietenește cu Maria, de care va râde doar dacă se uită la el.




În final vreau să scriu puțin despre limba chineză și traducerile in engleză. Limba chineză este o limbă monosilabică, fiecare din semnele ei pronunțându-se ca o silabă ghee, dii, maa, zhi. Nu are cuvinte în sensul pe care îl înțelegem noi, ci înțelesul apare prin alăturarea semnelor. Nu are gramatică, deci nici timpi, ci viitorul sau trecutul apar din conținut, De asemenea nu sunt spații sau virgule, doar punct. Chiar și semnul întrebării este un hanzi. Deci este greu de tradus. În călătoria noastră am întâlnit o mulțime de traduceri caraghioase. Pe o pungă de pâine feliată am găsit scris sliced pain adică durere feliată. Într-un pamflet turistic aflăm că cerul albastru seduce norii albi, iarba verde seduce oile și boii. O moschee poate să țină cel mult 10 000 de rugăciuni între timp. Dar poate recordul de traducere este deținut de un semn în toaleta trenului: no flushing while meeting emu (nu trageți apa la întâlnirea cu emu)

Din punctul meu de vedere am terminat cu China.  Mi-a plăcut ceea ce am văzut, chiar așa prăfuit și murdar și aglomerat. Principiile confucianiste sunt în continuare la baza societății (familia este unitatea, fiul datorează supunere tatălui, frații mai mici celui mai mare și de abia de aici încolo în afara familiei). Femeia este cea care lucrează în timp ce o mulțime de bărbați stau de vorbă și beau ceai, dar cred că nici nu-și imaginează că se poate și altfel. Copiii sunt super-prețioși, deci super-răsfățați. Sunt cărați în spate sau în brațe (dacă sunt mai mici) dar nu am văzut cărucioare. Cu toții sunt înregimentați.

Unul din lucrurile care m-a deranjat a fost lipsa de perspectivă. Grădinile, parcurile, curțile, sunt așezate în așa fel încât să ai o cantitate redusă de peisaj. Educația presupune să fi în stare să-ți înalți mintea, să ai viziune de ansamblu, în ciuda obstacolelor fizice. Oare ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar realiza că pot trăi în pace și bună înțelegere?

miercuri, 16 noiembrie 2011

Ultimele Zile in Beijing

Luni a fost zi de pauză. Adulții au ales să își dezmorțească febra musculară mergând în două parcuri: Beihua (Marea de Nord) și Jinshan, amândouă la nordul Orașului Interzis.  Din primul îl puteam vedea pe al doilea, amândouă având ceva pagode și temple, dar motivul principal a fost să vedem de la înâlțime Palatul Imperial. Chiar era un spectacol, în fața noastră fiind o imensitate de acoperișuri galbene așezate ordonat și simetric. Nici măcar nu încăpeau toate într-o panoramă!

Pe lângă asta ne-am plimbat pe străzi și am intrat în hutong. Pe o alee îngustă, de nici nu puteai să îți întinzi mâinile pe laterală, te strecurai în linii drepte frânte printre casele oamenilor. Intrările sunt mascate, ca să intri pe laterală (din motive feng-shui care spune că energiile negative circulă în linie dreaptă), deasupra aleei și pe acoperiș întinzându-se vrejuri de pepeni sau dovlecei. Oamenii care trăiesc acolo sunt o comunitate strânsă, toți trăind în interiorul acelorași ziduri. Am trecut și printr-o piață, unde lumea se înghesuia să cumpere pâine, biscuiți, fructe, legume, murături, semințe, motorete strecurându-se printre toți, iar în altă parte doi jucau ceva care semăna a table, înconjurați de cel puțin zece chibiți. Noi ne uitam la ei și când ne descopereau, și ei se uitau la noi. Nu știu ce îi încurca mai tare: că nu eram asiatici sau că zâmbeam cu gura până la urechi.

Viața de cartier am continuat să o descoperim și a doua zi, când am plecat cu bunicii și cu Nașa într-o plimbare, pentru a-i ajuta să ajungă pe fusul orar chinezesc. Blocurile sunt separate de o stradă, cu trotuare, mărginite de mini parcuri cu o alee umbrită de copaci. Aici oamenii joacă mah-jong, fac gimnastică, un bătrân mergea cu spatele, se plimbau câinii (de multe ori nu curăță după ei), se joacă cu copiii. 



Se apropie ora la care oamenii ies de la servici, copiii de la școală. Traficul este o nebunie, oamenii traversează pe verde la stop, iar autobuzele se bagă și intră în intersecție pe roșu, ca și cum s-ar fi plictisit să mai aștepte. Claxonul este cuvântul de ordine și deși benzile nu sunt respectate, n-am văzut mașini ciocnite. Arată ca un furnicar care își vede de treabă: se suie în autobuz, coboară în pasaj, intră în magazin, traversează, merg, fumează, scuipă, vorbesc. Printre ei se plimbă măturători fie doar cu fărașul și mătura, fie cu motoreta și un clește, fie cu coșul pe roți. Sunt foarte mulți oameni!


Seara îl sărbătorim pe Mihai de ziua lui de nume la restaurant unde comandăm rață Peking. Șefa restaurantului a venit la masa noastră și, cu ajutorul unui chelner care știa engleză, ne-a urat bun venit, ne-a mulțumit că am ales restaurantul ei (la recomandarea lui John, șoferul care ne-a dus la Marele Zid) și ne-a spus că o doamnă ne va învăța cum să mâncăm. Lângă noi venise un chelner care cu un ditamai satârul tăia cu mișcări sigure feliuțe subțiri de piept și pulpe, pe care le așeza ordonat pe platou. După ce au fost puse pe masă a început instrucția: se ia o clătită foarte- foarte subțire și se unge cu un sos acrișor, se pun bețișoare de castravete, pepene galben și ceapă verde, peste care se adaugă două-trei feliuțe de rață, se împăturește și se mănâncă. Mmmmmm...Aaa. Dar acum trebuia să ne facem singuri și era cam greu să iei cu bețișoarele. Ne descurcăm destul de bine, dovadă platourile goale.

După ce îi suim pe bunici în taxi ( o aventură în sine, pentru că nu prea vor să ia străini: tu spui că vrei la Moscheea Bivolului și el nu înțelege că vrei la Niu... noroc că aveau cartea de vizită a hotelului și așa nu trebuiau să se înțeleagă prin semne și i-phone) noi plecăm spre metrou pe jos. Ajungem în piața de seară: un șir lung de tarabe, cu acoperișuri și lanterne roșii, pe care erau expuse sepii, cai de mare, larve de fluturi de mătase, stele de mare, scorpioni (50 yuani unul mare sau 15 doi mai mici)


Ileana a vrut să mănânce și i-am satisfăcut curiozitatea. A declarat că i-a plăcut și aproape că nu voia să împartă cu tatăl ei!

Expoziția continuă cu tofu, mâncăruri, kebab de fructe.  Spectatorii fac poze, își comandă mâncare, o fetiță își acoperă ochii să nu vadă. Ieșim de aici  pentru a intra pe una din cele două străzi pietonale din Beijing. Magazine cu reclame luminoase pe margine, tarabe cu toate nimicurile pe mijloc. Era ora închiderii și ceva mai puțină lume, dar tot ocupau tot spațiul.




Orașul Interzis
Ne întâlnim cu bunicii în ciuda faptului că este o mulțime descurajantă. Ghidul ne povestește foarte puțin despre principalele obiective și se uită precum găina după pui să nu ne piardă. Ne întreabă dacă vrem să facem poze în fața diferitelor obiective și ne mutăm mai departe. Cumva mă frustrează acest mers cu cârdul, nu am libertatea de a-mi găsi un unghi bun, sau o încadrare mai frumoasă, ca să nu mai vorbesc de lumină, dar tac, pentru că știu că noi rămânem în palat și voi putea face mai târziu poze pe placul meu. După prima curte, e cea de-a doua, și după ea este palatul cu scările din filmul Ultimul Împărat.

Totul este la o scară uriașă, cinci poduri, cinci scări, nenumărate semnificații, nenumărate protocoale și peste toți, turiștii! Trebuia efectiv să ne împingem de bună voie, într-o masă de corpuri, cu care să ne luptăm, pentru a ajunge la balustradă, să vedem tronul și dragonul care se juca cu perla (pe tavan).

După acest punct parcă se mai liniștește, diferitele grupuri urmând alte interese în oraș. Cartierul concubinelor, dormitorul împăratului cu un pat lung (pentru o viață lungă) și relativ îngust, spații mai umane, cu dimensiuni reduse. Grădina avea acele construcții din piatră cu găuri, cimentate împreună pentru a da senzația de munți, ceva pagode și copaci care cresc lipiți.



Bunicii pleacă, noi ne ducem la expoziția de cesuri primite de diferiții împărați. Cel care a inventat expresia un ceas cu vâsle rotitor sigur a fost și le-a văzut pentru că noi am fost martori cum acoperișurile de la o pagodă au intrat unul în altul, în timp ce niște flori se învârteau, personje se roteau  și totul cânta o melodie (vreo zece ceasuri dau spectacol de două ori pe zi). 
Am încercat să găsim și expoziția de jad, dar în ciuda faptului că aveam harta în mână și ne-am plimbat pe diferitele culoare, nu am putut-o găsi și am renunțat. De asemenea eram prea obosiți ca să ne mai întoarcem la primele curți și m-am mulțumit cu ceea ce am putut să fotografiez atunci.
Seara ne-o vom petrece în urma unui marș forțat prin mulțime la Teatrul Roșu, unde am văzut un spectacol de Kung Fu. Povestea era despre un băiat care s-a hotărât să devină călugăr Kung Fu, cum învață tot ceea ce trebuie (stă pe săbii ascuțite, sparge bețe de lemn și drugi de metal și plăci de piatră), cum este tentat de imaginație și este alungat, cum se căiește și cu disciplină, recuperează și va deveni următorul instructor de Kung Fu. Copiii au fost superîncântați!



Templul Raiului
Este un complex care are legătură cu religia. Împăratul venea să se roage pentru roade bogate și vreme potrivită în diferite locuri, după ce petrecea noaptea în absitență, aducând jertfe de animale. Erau prezente și plăcuțele cu numele strămoșilor, fiecare cu altarul lui și vasele pentru aprins tămâie. Olane smălțuite albastre, porți roșii, bumbi aurii, o bogăție de culori.


O platformă ridicată pe alte trei (ca un tort etajat) în centrul căreia se găsește o piatră convexă înconjurată de nouă pietre în primul cerc, optsprezece în al doilea și tot așa pănă la al nouălea cu optzeci și una de pietre.(nouă era numărul perfect).


Este un loc foarte frumos, cu o grădină cu jnepeni de sute de ani.


Pentru mine spectacolul au fost oamenii. Este joi la prânz și parcul este plin. Tineri, bătrâni, sunt de toate vârstele. Sub copacul ăla niște femei exersează operă chinezească urmând textul și notele pe hârtie. Mai încolo în mijlocul aleii sunt vreo zece cupluri care dansează un fel de rock lent. Se vede că sunt experimentați pentru că se mișcă lin. Două femei dansează împreună și cea care conduce are scurte ezitări, nu e învățată să conducă. Printre ei se strecoară pietonii, o bunică are grijă de copilașul care abia a învățat să meargă. Pe mine mă mănâncă picioarele, m-aș băga și eu. Noi vom dansa la ceva distanță de ei și chinezii se uită la noi mai abitir decât la ai lor.


Mai mergem vre-o sută de metri și găsim rânduri de femei care dansează Macarena chinezească. Aici chiar mă bag și urmăresc pașii care se repetă pe direcțiile cardinale și în scurtă vreme mă distrez. Mihai îmi spune că eram singura care zâmbeam. La sfârșit le-am mulțumit partenerelor, care erau foarte gălăgioase și bucuroase de participarea mea (și a Mariei).

Și iar mai mergem și sub niște copaci era o femeie cu panglici colorate pe care le mișca în ritmul muzicii. I-a invitat și pe copii, apoi m-am alăturat și eu. Nu era ușor să faci panglica să zboare în opturi prin aer. În scurtă vreme eram transpirați și obosiți. În partea mai liniștită de parc am văzut oameni stând relaxați, cu ochii închiși în fața unui copac, sau pe o bancă în poziția lotusului, sau făcând un exercițiu de tai qi.


Ș-așa am văzut noi Beijing-ul. Și ne-am suit în trenul cu paturi moi(dar ferme) spre Luoyang și v-am spus povestea așa.
Zai jian! Pe mâine!



Aventuri in Xian

Atențiune: acesta este un subiect plicticos și egoist, este despre MINE. Voi descrie cu multe amănunte experiența mea personală, așa că cei sensibili sau neinteresați sunt rugați să sară peste această postare.

V-ați putea aștepta să vă povestesc despre alte locuri pe care le-am mai văzut, dar azi am alt subiect: bolnav și pe drumuri. Toată lumea răcește din când în când, iar eu nu fac excepție. În ultimii trei ani o simplă răceală mă pune la pat. Nu-mi curge nasul, nu mă doare capul, nu-mi pierd gustul, doar că n-am putere să mă țin pe picioare. După 24-48 de ore la pat, mă scol ca nouă și nici nu-mi mai aduc aminte că am fost bolnavă. Dar acum am simțit că mă ia în timp ce aveam de vizitat obiective. Suntem la marea moschee din Xian și-mi vine să mă întind pe o bancă la soare, așteptând să mă facă cineva bine. Conștiința mă înghiontește, spunându-mi că sunt singura care are cunoștințele necesare.

Când eram mică, mama știa întotdeauna când eram bolnavă (dar mai ales, când nu eram și nu mă lăsa să chiulesc de la școală). Imediat îmi făcea baie cu apă fierbinte cu sare la picioare, mă punea în pat, îmi făcea masaj pe tot corpul cu oțet aromatic, îmi punea cârpă roșie pe burtă stropită cu alcool, îmi schimba compresa udă de pe frunte, mă punea sub două plapumi ca să transpir și nu mă lăsa să mă dezvelesc, și ca să realizez cât de bine era pentru mine, îmi povestea cum atunci când era ea mică și făcea febră o puneau într-un sac cu frunze de salcie stropite cu țuică și o legau la gât ca să nu poată să iasă până nu-i scădea febra. Îmi spunea cu lux de amănunte cum se lipeau frunzele de ea și o gâdilau, dar dacă se mișca se lipeau altele și primele se dezlipeau și era mai rău. Asta mă mai potolea și stăteam cuminte, nu cumva să înceapă din nou cu masajul. Mama avea mână grea și un talent deosebit pentru a găsi toate locurile dureroase: Ia uite ce noduri ai aici și nu se lăsa până nu dispăreau. În timp ce mă schimonoseam de durere și chelălăiam precum un cățel (nici o șansă să scap din mâna ei) îmi povestea cum o duceau la Niță Sanitarul, care nu avea nici o educație de acest gen, decât poate din războiul al doilea, și-i freca nodurile de pe mână cu un os. Mă punea să beau ceai de mușețel îndulcit cu miere și aveam voie să mănânc în pat pâine prăjită unsă cu unt și puțină miere, tăiată pătrățele de tata.

Deci caut prin sacul cu amintiri și încep să îmi fac masaj pe mâini, pe picioare, pe cap. Mă simt ceva mai bine și ne continuăm programul. Este ultima zi în care ne vedem cu bunicii și cu Nașa în China. Ne plimbăm prin bazar, încercăm diferite dulciuri, apoi ne ducem la ei la hotel unde stăm de vorbă până târziu.

Când ajung în camera noastră mă cuibăresc mulțumită în pat, plimbând o sticlă cu apă fierbinte pe diferite puncte ale corpului. Îmi sensibilizez soțul la una din dorințele nerostite ale acestei călătorii în jurul lumii: de a face un tratament de acupunctură.

Paranteză: am încercat să creem o listă cu lucrurile pe care vrem să le facem în călătorie, dar nu am ajuns prea departe. S-a vorbit despre sky-diving,zipping, deltaplanare, scufundat în cușcă pentru a vedea marele rechin alb, dat la vale într-o cutie rotundă ca pentru șoareci. N-am spus nimic despre tratament, pentru ca ce ar putea sa trateze, daca sunt sanatoasa? In State mă duc de câțiva ani la acupunctură cu rezultate bune. Am luat și prafuri. Va spun un secret: nu iau medicamente. Medicamentele clasice (paracetamol, sudafed) îmi modifică simptomele și mă fac să mă simt mai rău. Iau totuși antibiotice în fața evidenței de infecție bacteriană. Dar în general mă tratez cu leacuri băbești și pilule homeopatice. Cine mă vede, nu știe că am terminat facultatea de medicină.

După un refuz categoric, Mihai văzând că nu sunt cu mult mai bine a doua zi, s-a apucat să caute pe internet și a găsit un spital care asigură și medicină tradițională. Ne ducem cu autobuzul (nu avem adresa scrisă în chineză și nici un taxi nu se încurcă cu noi fără) îl găsim (după ce l-am ocolit pentru că nu semăna destul de mult cu un spital), dar cabinetul este în pauza de masă până la 14:30. Un portar foarte drăguț ne duce la un ghișeu de unde îmi iau un carnet de sănătate, apoi îmi arată unde să stau și așteptăm. Lumea vine, își trece numele pe un carnet atârnat de ușa cabinetului (vreau și eu, dar portarul îmi face semn că nu e nevoie). Am timp să observ: pereții vopsiți albi și murdari de urme de tălpi, podeaua cu gresie pe care sunt tot felul de mizerii pentru că toată lumea aruncă pe jos, ca și cum nu ar exista coșuri de gunoi. Culoarul ăsta este singurul care conectează exteriorul cu alte ghișee, așa că e un permanent dute-vino.

Chiar ceva mai devreme de ora anunțată apar o mulțime de halate albe în spatele unui civil, bănuiesc doctorul și rezidenții. Mulțimea din jurul meu se mișcă instantaneu, formând un semicerc în jurul ușii. O tipă scundă la vreun metru treizeci și grasă începe să strige nume și-i lasă să intre în cabinet. Portarul vine și pune o vorbă pentru noi, Mihai spune Xie- Xie (șie șie, adică mulțumesc), dar tipa mă oprește cu brațul și nu mă lasă să intru. Vociferez în engleză că am fost acolo de mult timp și până la urmă intru, dar nu mai e nici un pat liber. Cabinetul este de fapt o cameră mai mare cu trei partiții, în fiecare din ele câte trei paturi și un punct de comandă unde este un birou cu telefon și rețete, două scaune și o măsuță rulantă pe care se găsesc eprubetele cu acele sterilizate, vată și alcool. În spatele ușii este un coș de gunoi din care se revarsă mizeria și o grămăjoară care n-a mai încăput.
Mi-e frig și stau încotoșmănată cu haina de iarnă, căciulă și gluga pe cap. Fac rabat și îmi scot mănușile. Doctorul s-a spălat pe mâini, și-a pus halatul alb și începe să vorbească cu fiecare pacient. Le ia pulsul, îi pipăie pe diferitele zone, apoi ia acele lungi de aproximativ 5 cm de la o rezidentă, șterge locurile cu alcool și le înfige adânc în mușchi, 3-4 cm. Știam acest lucru de pe vremea când m-a pasionat acupunctura în facultate, dar e altceva când vezi. Tratamentele care mi-au fost administrate au fost întotdeauna cu înțepare superficială. Urma să simt diferența pe pielea mea.
Întâi începem cu un interviu. Rezidenta se mai liniștise, nu mai era atât de severă și cu o pronunție foarte bună dar un vocabular limitat, mă întreabă ce am. Apelăm la serviciile unui traducător telefonic, profesorul ei, care aproape că nu mă lasă să îi spun ce mă deranjează. Mă întreabă dacă cred că sunt răcită, am diaree, cum e urina, mi-e foame, am temperatură, am durere de cap? și apoi îmi cere rezidenta înapoi. Mi se ia pulsul, întâi la mâna dreaptă, apoi la stânga. Mă pune să scot limba, apoi să o ridic în sus. Le spun că sunt transpirată, dar mi-e frig. Pașii se repetă cu doctorul. Diagnosticul: am o răceală, dar nu de oricare, ci una fierbinte. Aș putea avea una rece, sau una de vânt, sau udă.

Următorul pas este să mă duc să plătesc. Plecăm cu o rezidentă la case. Întâi plătim un yuan pe o chitanță, apoi cu aceasta ne ducem la alt ghișeu unde plătim 22 yuani. Ne reîntoarcem la cabinet de unde suntem trimiși să mi se facă analizele. O luăm pe culoarul pe care am stat vreme de 45 min și ajungem la o fereastră joasă în perete în fața căreia erau scaune. Pe pervazul lat era o pernă tare învelită în ziar pe care îți puneai mâna ca să poată să-ți ia sânge. Asistenta folosește bețișoare de șters în urechi pentru a mă da cu iod și apoi cu alcool și-mi ia o cantitate mică de sânge. Ne întoarcem la cabinet unde aștept să-mi vină analizele și să se elibereze un pat. Uite ăsta! NU. Pat..scurt, tu... lungă! Apare și Mihai cu hârtiuța mea pe care a luat-o dintr-un coș în care puneau asistentele pe măsură ce veneau rezultatele și aparținătorii căutau numele rudei lor. Analizele arata o infectie.
Până la urmă se eliberează un pat pe dimensiunile mele. Îl întreb pe doctor prin semne care parte din mine trebuie să fie dezvelită: de la genunchi și de la coate în jos. Mă grăbesc ca și ceilalți pacienți să mă dezbrac. Doctorul și rezidenta zâmbesc când văd că nu mă deosebesc de chinezii bolnavi: și eu port pantaloni lungi pe dedesubt și jambiere tricotate de mână. Patul are aceeași lenjerie, nimeni nu a schimbat-o după pacientul anterior, dar e curată și apretată. În momentul de față nu mă interesează decât să îmi primesc tratamentul și să mă fac bine. M-am întins pe pat, m-am acoperit cu propriile haine și am închis ochii. Doctorul mă trezește pentru a-mi arăta că folosește ace noi, atunci scoase din ambalaj. Îi mulțumesc pentru gest, n-aș fi avut nici o obiecție pentru cele sterilizate. După 30-40 min la 180 grade Celsius nu mai rezistă nici un germen. Așa s-au făcut operațiile ani de zile, echipamentul de unică folosință e doar o invenție modernă.

Momentul adevărului: mă șterge cu alcool și cu siguranță înfige acele în mine. Doare, nu atât înțepătura superficială, pe care aproape că n-am simțit-o, ci în profunzime, acolo unde energia este blocată. Diferența între cele două feluri de acupunctură este ca între o mângâiere și un masaj profund. Senzația de durere va ceda în scurt timp, va reveni când îmi va scoate acele (care parcă nu mai voiau să iasă). Doctorul a folosit exact aceleași puncte pe care le știam din experiențele anterioare, în total unsprezece. Mi-a pus o lampă cu infraroșii ca să-mi încălzească picioarele, m-a acoperit cu jambierele și m-a lăsat acolo. După ce a trecut timpul necesar, cred vreo 20 min, rezidenta mea mi-a scos acele si mi-a făcut semn să mă întorc pe burtă. Surpriza surprizelor: îmi pune ventuze! Și asta era o dorință a mea nerostită. Lângă mine este o pacientă care are ace pe spinare și mă întreb cum poate să respire cu capul în pernă. Reușesc să-mi găsesc o poziție comodă și dintr-o dată simt pe mine prima ventuză rece, nu prinde bine și o pune din nou. În scurt timp spinarea mea scoate clinchete la cea mai mică mișcare. Mă acoperă cu haina și mă mai lasă un timp. Simt cum se încălzește și cum parcă îmi trage o înțepeneală de o parte și de alta a șirei spinării. Sunt un om fericit, mai rămâne să mă fac și bine.
Shen me ming zi? o întreb pe rezidenta mea, care mă îngrijește cu blândețe acum. Care-i numele meu? repetă ea întrebarea în engleză. Tian Fei. Xie-xie nin, îi mulțumesc eu cu formula politicoasă. Bu qe chi, n-ai de ce, îi simt duioșia în voce.

Plecăm spre casă într-un taxi înarmați cu două medicamente chinezești. Costul total $25. Mă simt mult mai bine. Voi lua dimineață, prânz și seara trei dintr-unul și patru din celălalt, îmi va dispare senzația de foc din plămâni, va începe să-mi curgă nasul, să mă doară ochii, dar totul este spre bine. Pe spinare am nouă vânătăi rotunde pe care le voi da cu homeotine, ca să se vindece mai repede.La Xining îmi voi petrece două zile în vârful patului, dar toate astea sunt amănunte. Mă fac bine!

marți, 8 noiembrie 2011

Marele Zid Chinezesc


Este duminică dimineața ora 7 și aș vrea să-mi iau bilețelul roșu pentru micul dejun de la hotelieră, dar ea doarme cu capul pe o pernă pe masă. Nu vreau să o trezesc, dar totuși o fac și-mi spune ceva ce nu înțeleg și se culcă la loc, așa că intru în restaurant unde nu este nimeni. Continui în bucătărie unde o salut pe bucătăreasa care tocmai forma gogoșile. Îmi face semne să o urmez și se uită din când în când peste umăr să fie sigură că vin. O trezește pe hotelieră, care începe să apese tastele de la calculator foarte frustrată și apoi reușește să articuleze breakfast 8 o clock înainte de a-și trânti capul pe pernă. Ies în oraș, care este foarte treaz și activ la acea oră, cu vânzători de hamburger sau gogoși la colț de stradă, cu magazinele și alimentarele deschise. Apucăm să mâncăm înainte să vină John, șoferul nostru care ne va duce la Jiankou și ne va aștepta la Mutianyu. Două ore în mașină, timp în care ne explică cum există șase linii de centură fiecare cu trei benzi pe sens, ne spune despre diferitele clădiri pe care le vedem, despre blocuri, îl întreb despre școli (încep la 7 dimineața, au o pauză pentru prânz, continuă după-amiaza până aproape de 5, șase zile pe săptămână, au uniforme, excepție zonele sărace). Când ajungem la periferie seamănă cu șoseaua Slatina-Craiova, fabrici, sate, magazinul central, plopii pe margine vopsiți în alb (explicația lui a fost pentru a vedea mai bine noaptea), porumb boabe pus la uscat pe banda de bicicliști, păzit din corturi improvizate. 


Ne-a întrebat dacă am vrea să ne oprim să vedem produse artizanale chinezești și am fost de acord. Am intrat la o fabrică de cloissone. Vizita a constat dintr-o succesiune de intrări și ieșiri de câteva secunde în diferite camere: unde se formează vaza din cupru, unde se adaugă filigranul, unde se umple spațiul cu vopsea, unde se arde, unde se șlefuiește și în cinci minute eram în sala de prezentare unde aveam voie să stăm cât vrem. Erau foarte frumoase exponatele, culorile, vaze clasice, tablouri moderne, bijuterii, bibelouri. Băieții au găsit o vază de 290 706 dolari, apoi ne-am continuat drumul.


La marginea unui sat ne-am cumpărat bilete. Doamna din fața lui Mihai s-a întors pentru că nu îi ieșea numărul biletelor la socoteală. Când Mihai și-a numărat biletele în mașină a constatat că are cu unul mai puțin, dar ăsta era singurul punct de control (inventivitatea oamenilor de a-și rotunji venitul într-un stat comunist!)


Am stabilit unde ne întâlnim cu John și am pornit pe cărare în sus. La o răscruce am luat-o greșit, dar ne-am îndreptat greșeala și după două ore de urcuș cu nenumărate halte (din cauza mea) am ajuns la baza zidului. Am urcat pe o scară din trunchiuri de copac pe zid și ca să urcăm în turn mai era o scară, dar păzită de un om în uniformă albastră care ne cerea 5 yuani de cap. Ioan a coborât să vadă dacă mai e și alt drum, dar n-a găsit, așa că omul a desfăcut scara de jos, ca să nu ne piardă, acum că ne avea la mână! Îmi venea să râd, iată-ne în postura gâștii bune de jumulit.


Zidul... e mare. Îl vezi pe dealul din fața ta, coborând și apoi urcând spre tine, te întorci și-l vezi continuând spre celălalt deal, apoi pe coamele dealurilor de mai departe, până se pierde în  aer. Pe zid mai sunt două grupuri de chinezi, unii am senzația că fac măsurători, vorbesc prin walkie-talkie cu cei de pe turnul învecinat, iar alții mănâncă. Le urmăm și noi exemplul, apoi pornim la drum. La început e doar o cărare peste pietre printre tufișuri. Marginile sunt surpate din loc în loc. În alte părți e mai bine păstrat. În general mergem pe o pantă dulce, doar trebuie să fim atenți unde punem piciorul. Ne apropiem de scurtătură, un loc unde poți să ieși de pe zid, să mergi prin pădure în loc să urci și să cobori dealul, iar în mintea mea este un conflict: drumul durează două ore, plus opririle de poze, nu știm cât de greu o să fie, n-are nici un sens să pierdem aproape o oră, ca să ne urcăm în vârful dealului de unde să vedem același lucru, dar din altă perspectivă, dar VREAU (la fel și Mihai și Ioan; fetele vor merge încet vorbind prin pădure și ne vor aștepta doar 15 min).  O luăm pieptiș pe o pantă de 80 de grade, încercând să nu alunecăm pe dalele lustruite. Gâfâim, ne oprim, admirăm peisajul, pornim din nou, mai sus, până în turn de unde ne uităm spre vale, zidul la picioarele noastre, curgând spre celelalte dealuri. 

O-ooooh, acum cum mai coborâm? În fața noastră se deschide un tobogan. Ne prindem de zid și punând picioarele pe laterală, treptat treptat coborâm într-un loc unde avem și un drum printre tufișuri, dar e prea plin de praf, deci alunecos.



La mijloc ne oprim să conversăm cu o americancă despre cât de mult mai este. Puțin mai jos sunt niște germani. Vom mai întâlni brazilieni, japonezi și...chinezi (ei aveau difuzoare cu muzică) de-a lungul zidului, în special în zona renovată, dar aici suntem singuri și ne bucurăm de asta. 


Cel mai frumos cadou a fost că a ieșit soarele. Încetul cu încetul zidul n-a mai avut tufișuri, au apărut parapeții cu ferestruicile pentru arcuri, turnurile nu mai erau dărâmate. Ne opream să ne uităm și în urmă și parcă tot nu ne ajungea. Poate de aici se vede mai bine. La un moment dat am văzut o balustradă de lemn, pusă de-a curmezișul, lângă care era o vânzătoare ambulantă. Intrăm în partea reconstruită a zidului. Diferența era evidentă. Materialul de construcție părea același, dar zidul nu mai avea vârstă. Sunt din ce în ce mai mulți turiști. Continuăm să coborâm pantele transformate în scări ceea ce îl face pe Ioan să spună: ar trebui să se numească Marile Scări Chinezești! Genunchii ne tremură, picioarele ne sunt  moi de atâta coborâre și îi compătimim pe cei care trebuie să urce. După aproape douăzeci de minute găsim un semn pe care spune că zona turistică s-a încheiat și turiștii nu au voie să depășească acest punct (noi venind din zona interzisă). Din loc în loc ne lăsăm să alergăm la vale pentru a putea urca dealul mai ușor și atragem privirile celor din jur. 


La 4:30 ajungem la punctul terminus al călătoriei noastre: toboganul care șerpuiește argintiu pe marginea dealului. Te sui într-un cărucior cu o manetă pe post de frână și-ți dai drumul la vale. Înainte de curbe sunt semne spunându-ți să încetinești, și steaguri, și oameni. Și e super-fain! Vrei să-ți dai drumul cu viteză, dar vrei să vezi și apusul de soare.


Transpirați, flămânzi, obosiți, ajungem la ora închiderii în lumea comercială de la Mutianyu unde ni se oferă tricouri, talismane, fructe și alte alea. Ne întâlnim cu John, care ne duce rapid spre Beijing, pentru a se târâ în traficul de duminică seara. Ne oprim în amurg să facem poză la profilul muntelui (semăna cu un om), vorbim despre restaurant și rață Peking, despre Orașul Interzis și parcurile din jur și ne recomandă ce am mai putea vedea. 


A fost o zi superbă. 




Palatul de Vară


Este de fapt un domeniu cu lac, cu deal, cu diferite clădiri de locuit și temple. A ars în revolta Boxerilor (1900) și a fost refăcut de împărăteasa Cixi (Sisi) cu bani deturnați de la marină. A construit în parc și o navă de nescufundat, de marmură (sic!) Noi am început cu parcul (profitam că nu ploua), am mers pe podul cu multe arcuri pe insuliță (unde era o expoziție cu fotografii despre ultimele familii imperiale) și de acolo am luat feribotul spre partea cu clădiri. 


Aici erau o mulțime de grupuri, fiecare cu stegulețul, ghidul cu difuzor și șepcile lor. Se distanțau între ele doar cât să nu li se amestece sunetele. Și toți erau chinezi! Erau atât de mulți că am simțit nevoia să evadăm pe niște scări în sus unde am ajuns la o clădire încuiată și am continuat pe lângă zidul palatului (pe o pantă de vreo 70 de grade, cimentată și cu balustradă) până am ajuns deasupra lui, la poarta de sus.  Am fost martorii unui raid al poliției asupra vânzătorilor ambulanți terminat cu confiscarea mărfii. Teoretic nu au voie să fie acolo, dar ei sunt, oferindu-ti talismane, căciuli panda, mâncare și sucuri. Și așa ne-am lămurit de ce polițiștii poartă o uniformă impecabilă și adidași roșii sau de alte culori. 


Am vizitat și palatul, refăcut în cinstea olimpiadei. Sus este o pagodă circulară, apoi tot cobori fie pe scări, fie pe culoarele care mărginesc dreptunghiurile spre următoarea clădire. Este impresionant că pe fiecare bârnă sunt pictate scene diferite, pe lângă elementele de culoare și design care dau sensul de unitate. Aici este un tigru, dincolo un chinez și două fete, iar mai încolo o scenă de vânătoare și tot așa pe sute de metri de culoar, cu obloane (pe timpul verii se pot scoate și lăsa aerul să circule).


După ce ne-am bucurat ochii cu peisajul înnorat, Mihai a plecat spre gară pentru a lua bilete de tren spre Xian, iar noi spre casă.







Beijing Primele Zile


Ni hao

Capitala de nord (traducerea semnelor din Beijing) ne-a întâmpinat cu nori și smog. Un aeroport impresionant prin mărime și design, folosind ferestre în tavan pentru iluminare și detectoare de temperatură umană. Mergem cu trenulețul, apoi luăm taxiul pentru aproape o oră și în timp ce copiii dorm, ne uităm pe fereastră. Construcții moderne de metal și sticlă (am văzut chiar și spălătorii de geamuri), blocuri de locuințe moderniste, amestecate printre clădiri neimpresionante decât poate prin senzația de vechi și murdar. Bulevarde de trei benzi pe sens, mașini de toate fabricațiile din toți anii, printre care zumzăie Mercedesuri si BMW-uri depășind pe unde li se ivește un spațiu (inclusiv banda de rezervă). Autobuze antice, iar altele noi, troleibuze, motociclete cu mănuși de blană, vehicule care amintesc de India și biciclete. Pietonul se strecoară printre, mașina are prioritate, traversând fie pe la trecerea de pietoni, fie pe niște pasarele trântite pe toată lățimea trotuarului cu o singură scară pe sens (cobori la stânga, chiar dacă vrei să mergi la dreapta). 


Hotelul ne întâmpină cu fotolii de piele și construcție. Zugrăveau o cameră, peste gledul încă ud, culoarea gresiei ivindu-se pe ici pe colo prin mizeria albă. Camerele simple de hotel ne așteaptă cu două și cu trei paturi ferme. Au căldură și apă caldă, așa că nu contează aspectul vechi și folosit. 


Prima zi este de recuperare. Ne trebuie un timp în care să încercăm să prindem blogul din urmă și să ne refacem forțele, să punem o separare între ce a fost și ce urmează să fie. Ne e foame și  ieșim să mâncăm. Pe stradă sunt o mulțime de vânzători ambulanți de frigărui, gogoși, sandwichuri calde, fructe și alte mâncăruri specific chinezești. Intrăm  la un restaurant care avea frigărui la intrare și comandăm ceva din meniu, avem nevoie de  carne, de proteine. Suntem la fel de pierduți ca și în Japonia, în afară de mi-fan (orez fiert) nu știu să spun altceva. Noroc că chelnerul avea un telefon care traducea.  Mâncăm deși simțim că ne ia gura foc de iute ce e, dar ne săturăm. Ne luăm și mâncare de pe stradă, inclusiv cinci mere micuțe pe un băț, cu caramel. Miroase a București, a cartier, dacă nu te uiți la fețe te poți simți în unul din cartiere cu alimentara micuță, lângă care este magazinul de feronerie, apoi cel de haine de diftină. 


Asta ne face să ne relaxăm, știm cum funcționează o astfel de societate. Micul dejun se termină la ora nouă, sâmbătă este închis și duminică... poate că o să fie deschis (dar de la 8). Trebuie să fim atenți doar să nu bem apa, chiar și ei o fierb (avem fierbătoare de apă în fiecare cameră).


Spațiile verzi există, dar puține sunt îngrijite. Pe trotuar sunt copaci, dar pământul din jurul lor nu e protejat și e noroi, sau o groapă în care poți să-ți scrântești piciorul, dacă nu ești atent. 


Metroul este o rețea fantastică cu geamuri de sticlă și uși pentru stație (pentru a nu fi împins de mulțime pe șine), cu scanarea bagajelor la intrare, cu toalete în fiecare stație. Liniile sunt foarte lungi (25 de stații) și mulți circulă aproape dintr-un capăt în altul. La orele la care am circulat noi, deși erau pline, nu păreau foarte aglomerate. Metrourile circulă la câteva minute distanță și aproape că nu poți vedea stațiile fără oameni; încă nu s-a terminat de scurs șuvoiul de oameni din metroul nostru, când se revarsă cel din metroul de pe contrasens. La fluxul de oameni care circulă ar fi putut avea un design mai bun.

Grădina Zoologică

Era pusă pe listă pentru că nu vom ajunge in Chengdu unde am fi putut vedea crescătoria de urși panda. Panda sunt proprietate a statului chinez chiar dacă se nasc (prin eforturile celor care îi au în grijă) la gradina zoologică din San Diego și după un număr de ani se întorc în China. Aici este singurul loc unde putem vedea mai mult de doi adulți. Ne ducem direct la ei și ne bucurăm să vedem doi pui de vreo 6 luni: unul dormind leneș în copac, iar celălalt plimbându-se de colo colo cu o minge de baschet dezumflată și fluturând bambus. Era aproape de ora prânzului, așa că ceilalți erau mai mult adormiți sau în drum spre culcare. Pe pereți erau scrise în engleză și chineză o mulțime de informații despre fertilizarea in vitro și eforturile depuse pentru a crește puii. În altă parte aveau o greutate de 35 kg învelită în vinil alb și negru reprezentând greutatea unui pui de 6 luni cu care să te uțupănești ( pentru nevorbitorii de limbă oltenească: să-ți încerci puterile). Ileana era cât pe ce să-și înțepenească spatele, dar după puțin masaj, ne-am continuat drumul către panda mici, roșcați, cu urechi cu ciuf (și ei dormeau, fiind animale nocturne). 


Ca orice grădină zoologică, avea o mulțime de animale, în condiții relativ moderne. Semne în engleză și chineză peste tot, explicații la fel, spații largi, statui, lac, dar peste toate astea plutea un aspect de neîngrijire, praf, noroi, mirosuri. De departe Ioan a văzut o statuie de puma uriașă, mai înaltă decât copacii. Uaau. Dar când ne-am apropiat de ea am văzut că la bază avea colaci de sârmă ghimpată! Erau altele statuile pe care aveam voie să ne suim copiii. Am crezut că mai putem să luăm barca de promenadă până la Palatul de Vară, dar eram deja în sezonul de iarnă, deci am căutat drumul cel mai scurt spre ieșire.




Templul Lama 

După un prânz la botul calului ne-am dus spre acest templu, întemeiat de cel care a fondat secta de budism a pălăriei galbene. Este singurul care a suferit o renovare extensivă și este activ, la el venind în pelerinaj o mulțime de tibetani. Ca orice construcție asiatică este un dreptunghi, înconjurat de un zid înalt și are câteva porți orientate pe punctele cardinale. După o alee lungă străjuită de arbori ghinko ajungi la o nouă poartă care se deschide într-o curte care pe laterale are camere cu imagini de Buda, și roțile de rugăciune (care se învârt în sensul acelor de ceas) iar opus porții este un templu cu trei statui de Buda în mijloc și diferiți regi, sau bodysathva (cei care încearcă să devină ca și Buda), pe laterale. Lumea venea, se închina (trei bețișoare de tămâie pe care le depui pe jos, nu ai voie cu foc în templu) apoi prin spatele templului ieșea într-o curte similară cu prima. În mijlocul curții sunt vase mari pentru aprins bețele (nu și în zilele cu vânt) și credincioșii vin cu mănunchiuri groase cât brațul, pe care le cumpără de din afara templului. În interior nu avem voie să facem fotografii. La capătul templului este ultima clădire în care este adăpostit un Buda Maitrei (stând în picioare) înalt de 26 m, făcut dintr-un singur trunchi de santal ( are și certificatul de record Guiness) și un mic muzeu cu obiecte religioase vechi, cu explicații ale transformării celui care urmează calea aceasta.
De aici plecăm spre King Food, restaurantul de la colțul hotelului, unde mâncăm pui dulce-sărat și alte lucruri pe care nu le recunoaștem.