sâmbătă, 22 octombrie 2011

Impresii

 Kon-nici-ua!
În ultimele zile am luat Kyoto la picior. Am văzut temple budiste și altare shintoiste.














 

Ne-am plimbat și prin grădina palatului imperial (un fel de Herăstrău).
Dar sunt o mulțime de lucruri care sunt atât de diferite de ceea ce știm.
Autobuzul este, ca toate mașinile de aici, foarte îngust și scund. Șoferul deschide întâi ușa pentru coborâre și abia după ce se face loc în spate o deschide și pe cea pentru urcare. Deasupra scaunelor sunt guri de aer. Banii îi plătești la coborâre, lângă șofer. Stația de autobuz are un avizier electronic în care îți arată dacă autobuzul tău se apropie.

Străzile mari au trotuare, dar cele mici au doar o linie albă continuă care să delimiteze carosabilul. Traversările au semafoare cu semnal sonor, diferit pentru cele două sensuri. Inițial ne deranja piuitul permanent (este în parcuri pentru a semnala un loc public, precum toaleta), acum ne-am învățat să ne bazăm pe el. Stopurile sunt suficient de lungi, așa că urmăm exemplul localnicilor și fugim să prindem verde. Iar intersecțiile majore au traversări inclusiv în diagonală.



 În marea majoritate a cazurilor nu traversează dacă e roșu, chiar dacă strada e goală. Ieșirea dintr-o parcare are semnale luminos și sonor și în plus unul sau doi oameni cu stegulețe care opresc circulația pietonală. Parcarea cu plată are un sistem de blocare a roții din spate, ca un fel de placă ridicată.

În dreptul diferitelor clădiri poți vedea niște cercuri de metal înșurubate în trotuar. M-am lămurit la ce folosesc: în cazul unui eveniment, se deșurubează  și se ridică un stâlp cu care să blocheze traficul.



Sunt foarte multe biciclete. Pe trotuare este bandă specială pentru bicicliști, dar ei au voie să circule și pe la pietoni! Pe biciclete poți vedea coșuri, scaune pentru bebeluși sau copii (unele au de amândouă, cu pelerine de ploaie cu tot).



Parcările pentru biciclete sunt etajate, ca și la mașini. Ca sistem antifurt au un sistem inelar de blocare a roții din spate, controlat de o cheie. Când am închiriat biciclete la Himeji am constatat că au și o bandă rulantă pentru a le scoate din parcare.

Sunt oameni de toate vârstele pe stradă la toate orele. Aglomerație am văzut doar la târg și la temple. Sunt îmbrăcați vestic sau cu kimono. Tinerii arată coborâți din manga.

Casele își păstrează aspectul tipic japonez, chiar dacă sunt modernizate. Fiecare spațiu este folosit la maxim, o grădiniță în zece centimetri pătrați. Și în dreptul fiecărei case una sau două găleți roșii cu apă în ele (prim-ajutor în caz de incendiu). Printre ele sunt magazine sau restaurante. Încă nu ne-am făcut curaj să dăm perdeluțele la o parte și să intrăm (faptul că îmi blochează privirea)









Mâncarea: am gustat din diferitele lucruri care ne-au fost oferite: murături, dulciuri. Am încercat ramen, udon (niște macaroane groase dar altă consistență) soba (macaroane foarte subțiri care se înmoaie în sos) gogoși cu carne. Din ghiduri am înțeles că există acele locande unde este coadă, pentru că mâncarea este atât de bună, dar noi nu le-am văzut încă, sau poate nu ne-am nimerit la ora corectă. Sushi și sashimi n-am ajuns.


 Toaletele publice pot fi foarte simple sau foarte frumoase. La unul din temple am găsit și din cele cu scaun care te spală, dar acolo mi-au plăcut chiuvetele cu apă, săpun și uscător în aceeași cuvă.







 Urmarea în unul din numerele viitoare.


miercuri, 19 octombrie 2011

Castelul Himeji

Ohaioo gozaimasî! Bună dimineața din Kyoto!

Mă răsfăț cu o ceașcă de ceai privind la grădina interioară a casei.

Ne trezim treptat și după un mic dejun în care toată lumea vorbea peste toată lumea, plecăm spre gară să luăm trenul spre Himeji, unde se găsește unul din cele mai vechi și mai bine conservate castele medievale din Japonia. Trecem pe lângă cel mai lung pod suspendat.



Pentru că avem de mers destul de mult ne închiriem niște biciclete.

Castelul este supranumit Cocorul Alb, pentru că seamănă cu un cocor care își ia zborul și pentru că a fost vopsit alb, după o metodă specific japoneză. A fost construit de Tokugawa Ieyasu (personajul principal din Shogunul de James Clavell), pe locul castelului mentorului său (pe care tot el l-a ars după ce a trecut prin sabie toți membrii familiei). Ca orice castel feudal are nenumărate  caracteristici de apărare.


Poarta principală are un zid lateral de pe care se pot arunca pietre și sulițe în atacanți.





Drumurile sunt întortocheate și relativ strâmte pentru a nu da loc dușmanului să se desfășoare.

Porțile au o poartă mai mică, ca să-i căsăpească mai bine.

Și din orice parte sunt acele mici ferestre pentru trasul cu arcul.










Castelul nu a avut de susținut nici o bătălie, decât cea cu timpul. Fortăreața este în renovare și am avut posibilitatea să vedem cum arată zidurile și acoperișul de aproape.




Ca orice lucru complicat, castelul este făcut din lucruri simple: piatră, bambus, sfoară și pământ (la care se adaugă zeamă de orez, ulei, șa.)

Ce este de admirat la japonezi este că ei renovează folosind metodele tradiționale. Au școli pentru a-și crește următoarea generație de meșteri.

Alte lucruri interesante: turnul principal are o aparență de cinci etaje, dar de fapt are șase. Toți pereții interiori au rasteluri pentru puști, sacii cu praf de pușcă, sulițe.
Pe orice acoperiș sunt la colțuri pești, ca să-l apere de foc.

Castelul este construit urmând conturul reliefului și ca urmare un grânar a fost construit curb (singurul din Japonia).



Fiecare shogun care a avut în grijă castelul și-a adăugat sigiliul său (care se vede în olanele de la acoperișuri).


Clădirea în care au locuit femeile care aveau grijă de prințesă era ca un hol lung cu camere laterale. Diferența între el și Versailles consta în dimensiuni și decorație.


În curtea castelului era organizată o expoziție de crizanteme (este floarea națională a Japoniei) și urmau să arate superb în câteva săptămâni. Aveau chiar și bonzai din crizanteme!


Un castel respectabil are și un șanț cu apă.






De aici am plecat la Koko-en, un fel de grădină botanică unde am văzut dedicația cu care își îngrijesc exponatele (și putem doar să presupunem câtă muncă se ascunde în spatele a ceva simplu și frumos)








Suntem flămânzi și ne reluăm eforturile de a găsi un loc unde să mâncăm ramen (mai încercasem și la venire, dar n-am reușit). Paralel cu strada principală este una comercială, ca un fel de Lipscani, unde sunt magazine pentru turiști (kimono, sake, haine, etc). Am rugat pe cineva să ne îndrume.















Proprietarul ne-a explicat ce trebuie să facem: ne ducem la un automat cu multe butoane și prețuri și apăsăm pe ce vrem să mâncăm, punem banii și mașinuța ne dă un bilet, pe care noi îl dăm bucătarului. Apoi ne așezăm pe scaune și așteptăm să ne dea mâncarea. Nici acum nu știm ce am mâncat, dar știu că eu am avut porc cu ciuperci și alge de mare și a fost excelent!






Pe drumul de întoarcere am fost gardianul lor și am coborât la stația corectă, iar nu la capăt de linie.

E ora 20:30 și mi-e foarte somn. Oyasumi nasai! Noapte bună!

duminică, 16 octombrie 2011

Stadiile de Plecare


20: Realizarea că plecăm în 20 de zile. Mersul la biblotecă și școala elementară pentru a le invita pe profesoare și biblotecare la petrecere.

19: Distrusul și scanatul manualului de psihologie. Plănuitul romanului continuă.

18: Plictiseală. Neproductivitate.

17: 17 zile nu ajung. Plecăm prea devreme. N-o să ajung să termin nimic. E prea puțin timp!

16: Am un plan și este destul de mult timp ca să le termin pe toate. (Mai pe seară: PLECĂM! YIPPEEEE!)

15: O zi normală dar productivă. Am citit.

14: Biserică. M-am uitat la Fantoma de la operă.

13-4: Scanatul cărților de călătorie în timp ce mă uit la filme. Citesc în pauzele de scanat.

3, 2, 1: Nu există un moment liber. Lucrăm de la dimineață până seară.

0: Am pornit. Nu simt incă că am plecat. 

Dacă am vre-un sentiment, este că mergem pentru o vacanță în Japonia.

Suntem în mașina inchiriată de la aeroport. Dan McCauley ne-a dus până în Elmira: mulțumim! Este o mașina gigantică pentru noi. Pot să stau în spatele Mamei și să bat la mașina fără să îmi stea umeri la jumatatea capului.

Azi dimineață m-am sculat mai târziu ca de obicei— la ora 6:30 în loc de 5:30.
M-am dus jos și am început să citesc despre schizofrenie. Asta este fiindcă am un personaj în romanul de NaNoWriMo (un fel de concurs în care oamenii încearcă să scrie 50,000 de cuvinte în luna Noiembrie) care are o problemă de genul ăsta. Vroiam să văd ce fel de chestii pot și nu pot să pun în roman ca să fie realistic.

Până să termin cu asta, au venit și cealalți jos și a început treaba: mutatul filelor de care nu am nevoie în jurul lumii. Ștersul filelor de care nu am nevoie, punct. Scrisul oameniilor de la grupul de scris la care aparțin. Cumpăratul muzicii pe care n-am apucat s-o cumpărăm până acum.
Și peste toate, mai era și casa de împachetat. Am pus cearceafuri pe toate suprafațele. Am desfăcut și refăcut bagajul. Am terminat mâncarea.
Pe scurt, la ora 16 zis "la revedere" casei și am pornit spre familia McCauley. Fetele erau foarte excitate că le-am adus fistic și doi saci plini cu haine. Copiilor le-a plăcut în special mult mașina ("este așa de curată!"). Părinții lor ne-au făcut niște poze de noi cu bagajele și Scottevest și am pornit cu Dan spre Elmira.

Când Tata a zis că avem prea multe bagaje (și chiar avem: șase ghiozdane și cinci haine groase de iarnă), Dan a râs și a zis că n-a văzut în viața lui o familie de cinci luând atât de puține bagaje pentru un weekend; cu atât mai puțin pentru cinșpe luni!

sâmbătă, 15 octombrie 2011

La revedere

Plecăm! Este un amestec de sentimente.

Bucurie: urmează să trăim cele la care am visat de atâta vreme.
Tristețe: oamenii de care ne simțim apropiați nu vin cu noi, vor participa în oarecare măsură la aventurile noastre, dar  noi nu vom mai fi parte din viața lor ca până acum.
Nerăbdare: să ne vedem pe drum, ca o confirmare.
Angoasă: cum o să facem față încercărilor?
Protecție: ne ajutăm să trecem peste minime, e doar o formă de a face față emoțiilor.
Ghidușie: uite ce facem noi, hi, hi, hiiii!

Se încheie o etapă din viața noastră. Până acum am făcut aceeași pași ca majoritatea lumii: liceu, facultate, servici, familie, copii. Avem dovezi la tot pasul că se termină: ultima zi de servici, împachetarea hainelor și prepararea casei pentru a fi nelocuită (cearșafuri peste tot, ca în "Marile Speranțe"), anularea serviciilor. Cel mai greu de terminat este mâncarea! Am crezut că Mihai exagera când plecam în vacanță  cu copiii și el rămânea să lucreze, că i-ar trebui o lună să termine mâncarea din casă, dar acum am dovada că avea dreptate. Am dat o mulțime de pachete, noi cinci mâncăm trei mese pe zi și totuși mai este!

Ne-am luat la revedere de la cei pe care îi cunoaștem. Când ne-am mutat în State (avem antecedente de a ne abate de la traseul majorității) prietenii ne-au vizitat acasă pe rând (cu toții aveam copiii mici) iar părinții ne-au condus la aeroport și ne-au încurajat. Acum am trecut prin câteva petreceri și toate organizate în cinstea plecării noastre. Și mi s-a încălzit inima pentru că am simțit grija și bucuria oamenilor pentru noi. Vă mulțumim tuturor pentru gânduri și urări.

Plecăm...lăsăm toate lucrurile, facem al ț-șpelea control, stăm puțin, ca rușii, spunem o rugăciune și încuiem. Drumurile ne sunt deschise...














Și cum spunea bunicul Grigorie: "Tăiem crângurile în două!"