joi, 9 decembrie 2010

Galapagos

Momeala a funcționat: suntem prinși, fără nici o putință de scăpare!

Am plecat cinci oameni cu patru bagaje de mână, trei schimburi fiecare, două subțiri și unul gros pe noi. Un bagaj era doar din scule, iar altul din cărți și caiete. Trebuia să verific dacă putem să mergem în jurul lumii cu atât de puține lucruri. Ce obiecte sunt bune, ce trebuie să schimbăm.

Înainte să plecăm ne-am făcut temele și am învățat despre Galapagos: istorie, geografie, păsări, animale. Am citit cărți și ne-am uitat la filme, am căutat pe internet informații despre ce trebuie să vizităm pe ce insule, în ce agenții să ne încredem, ce hoteluri să evităm. Pe scurt: ne-am dus pregătiți. Mental...Restul ne-a luat pe sus.

Insula Isabela, hotel La Laguna: de pe terasa de la etajul întâi, ce face legătura între camerele noastre (și ale altor locatari), instalați comfortabil pe canapea, putem vedea cinci flamingo care își desfășoară viața normal, mănâncă, se întind, își curăță penele, zboară. Peste o margine a lagunei este construit un ponton complet din lemn (inclusiv cuiele) pe care circulă turiști și localnici. Toți se opresc pentru un moment să se uite la păsări, care sunt atât de diferite în colorit. Te-ai putea crede într-o grădină zoologică interactivă. Ne plimbăm în jurul hotelului. În mai puțin de un minut suntem pe malul oceanului unde găsim iguane marine ieșind din mare, tacticoase și teritoriale. Reintrăm în sat și ne îndreptăm spre Centru de Creștere al Broaștelor Țestoase și ne oprim fascinați la fiecare minut să admirăm fie un conglomerat de iguane mai micuțe care se încălzesc, fie cintezoii, fie alte păsări care se afla acolo. Experiența ne spune că ar trebui să se teamă de noi, să se ascundă. Apoi mă gândesc că sunt precum vrăbiile, își desfășoară existența printre picioarele oamenilor. Dar sunt reptile printre turiști! Și dintr-o dată îi admir pe toți oamenii care au făcut acest moment posibil pentru noi: pe cei din UNESCO care au declarat Galapagos moștenire internațională, pe cei care au decis că 97% din pământ și încă o bucată mare de ape teritoriale este parc național, pe cei care au construit toate facilitățile pentru turiști, respectând animalele și teritoriile lor, pe cei care locuiesc în insule, pe turiști.

Pe insule locuiesc un număr restrâns de păsări, reptile, mamifere. Au fost super studiate și clasificate. Dar nu asta este ceea ce face deosebită experiența de a fi în Galapagos, ci sentimentul de privilegiu de a fi în vecinătatea unor animale sălbatice care sunt în mediul lor și nu se tem de tine, că ți se îngăduie să fi martor la viața lor. Am văzut broaște țestoase în rezervație sau în mediu natural, libere să se miște unde vor. Dacă te concentrezi doar pe ochi, au priviri care exprimă curiozitate, așteptare, plictiseală, supărare, somnolență. Am văzut un cuplu de albatroși care își făceau curte unul altuia stând pe cuib și clocind oul, într-un loc înțesat cu alte cuiburi în care își așteptau părinții pui pufoși. Am văzut blue footed boobies hrănindu-și puiul și apoi ferindu-l de soare. Am văzut lupi de mare făcând gimnastică, scărpinându-se și hrănindu-și puii. Am văzut și auzit pești mâncând alge de pe stânci, un zgomot ca de foarfeci scurte. Am văzut șopârle săpându-și cuibul. Și nu mai am putere să vorbesc, ci doar mă concentrez să respir într-un ritm relativ normal și să absorb cât mai mult din ceea ce e în jurul meu.

Insulele Galapagos sunt vulcanice. Se formează deasupra unei guri active vulcanice între două plăci tectonice. Placa Nazca se mișcă spre est și cu ea și insulele, care pe măsură ce se îndepărtează, se acoperă cu vegetație, devin locuite, își pierd sursele de apă, se erodează și se scufundă. Pe insula Isabela se găsesc cinci vulcani activi Wolf, Darwin, Alcedo, Cerro Azul și Sierra Negra care este și vulcanul activ cel mai mare din lume, cu o caldera al cărei diametru este de aproximativ 10 km. Este o întindere mare de lava, cu pereți abrupți, cu diferite culori în funcție de vechimea erupțiilor. Dimensiunea ne covârșește.
Ne îndreptăm spre un vulcan secundar lui, Chicco. Mergem pe o cărare mărginită de guyave (plantă introdusă și invazivă), trecem și pe lângă un copac la umbra căruia ne vom mânca prânzul și dintr-o dată peisajul se schimbă: lavă și iarbă, apoi doar lavă roșie, aspră, fragmentată. Ne uităm în jur și vedem mai multe conuri secundare pe care lava încremenise fie în râuri, fie în explozie. Avem senzația că abia au terminat. Și totuși unele locuri aveau aproape 100 de ani. Ajungem într-un loc mai înalt de unde avem o vedere de ansamblu: în apropiere de noi lavă roșie și neagră, conuri și frânturi, în depărtare vedem istmul de 14 km al insulei alb, verzui, Alcedo, în spatele lui Darwin și abia conturat Wolf. În dreapta insulei vedem insula Santiago și mai departe Santa Cruz. Dintr-un alt punct de belvedere putem bănui insula Fernandina. Și te simți mic și neajutorat dacă ar fi să fie activi toți vulcanii, și norocos că poți să privești și să ai la picioarele tale un asemenea peisaj. La mai mulți kilometri distanță spre est, pe insula San Cristobal într-un con vulcanic se află la înălțimea de aproximativ 750m un lac de apă dulce în care vin fregatele să-și spele penele de sare și petrelii să-și facă cuiburi pe malurile lui. Fiind sezonul uscat ar trebui să fie garua, o ceață fină, dar suntem norocoși și putem vedea de jur împrejur lângă noi lacul și jos în depărtare o panglică albă de valuri ce se sparg de stânci. Avem senzația că suntem într-un glob de sticlă pentru că nu putem distinge linia orizontului, culoarea oceanului se continuă în culoarea cerului, înconjurați de marginea sud vestică a insulei.

Din nenumăratele insule doar patru sunt locuite permanent. Diferitele feluri de păsări locuiesc pe diferite insule și ca să le vedem am făcut excursii de o zi și am fost într-o croazieră. Ne-am dus la agenția Moonrise unde Yvonne, o doamnă cu trăsături asiatice, ne-a făcut mai multe oferte și ne-a ajutat să alegem. În dimineața excursiei ne-am așezat cuminți pe marginea străzii așteptând autobuzul care să ne ducă la șalupă. Din când în când trebuia să facem semn clar mașinilor papuc care ne claxonau, că nu dorim un taxi. Din curba drumului a apărut autobuzul și cu siguranță a oprit în dreptul nostru. Ghidul ne-a întrebat dacă suntem noi cei pe care trebuie să-i ia și la confirmarea noastră ne-a lăsat să urcăm.
Turistul este o ființă egoistă. Are un timp limitat, cheltuiește sume mari de bani în acest timp și i se pare că asta îi dă dreptul: să ocupe locul cel mai apropiat de ușă, să stea cel mai aprope de ghid, să rămână ultimul ca să facă poze, să iasă de pe cărare pentru un unghi original, să calce regulile și lista ar putea continua. 40% din locuitori lucrează in turism. Asta înseamnă că șoferul de taxi care te duce într-un loc sau altul de pe insulă nu te lasă de capul tău să urmezi cărarea, ci merge cu tine sau în urma ta, îți dă explicații, îți răspunde la întrebări, îți atrage atenția la lucruri pe lângă care ai trecut fără să le bagi în seamă. Ghidul îți explică cât de important este să rămâi pe cărare sau în zona permisă, altfel poți să calci pe un cuib de șopârle sau de broaște țestoase; să nu atingi puii de lup de mare oricât de drăguți și curioși ar fi pentru că mamele lor nu i-ar m-ai recunoaște cu mirosul de om pe blana lor, nu i-ar mai hrăni și ar muri; să nu te apropii prea tare de animale, pentru că le stresezi; să nu folosești blitz, pentru că le afectezi vederea; să nu le hrănești pentru că își schimbă comportamentul. Iar această supraveghere combinată cu regulamente stricte de câte bărci pot să acosteze pe o insulă, câți oameni pot fi pe insulă deodată, câți oameni cu un ghid, face posibilă experiența din Galapagos.


Când am plănuit excursia ne-am gândit să mergem și singuri. Așa am ajuns la tunelurile de lava care s-au format în urma racirii stratului exterior, în interior continuând să curgă lava. Pe pereții lor se pot vedea erupții succesive, care au dus la rotunjirea jumătății inferioare și în final la astuparea tubului. Ne-a întâmpinat o doamnă cam la 55 de ani care ne-a arătat pe o hartă cum sunt tunelurile. Inițial a fost unul singur, dar i s-a prăbușit tavanul în trei locuri și așa au ajuns să fie patru tuneluri, din care cel de aproape 800m era amenajat cu curent electric și avea o podea aproximativ netedă. Am întrebat dacă putem să îl vizităm și pe cel neamenajat și puțin mirată, ne-a dat voie. Am aflat mai târziu că într-un an de zile până la noi mai fusese un cuplu care vrusese să viziteze tunelul, restul mergând direct la cel electrificat. A venit cu noi până la gură și ne-a ajutat să coborâm pe pietrele alunecoase de ploaie. În fața noastră se întindeau doi kilometri și ceva de tunel, înalt de vreo 5-6 metri, care nu semăna de loc cu cel din O călătorie spre centrul pământului. Având doar două lanterne și trei copii făceam cu rândul pe luminătorii, ghidându-ne și ajutându-ne să înaintăm printre bolovanii căzuți din tavan. Pe pereți vedem rădăcini fine și niște ciuperci conopidiforme. Găsim urme vechi de foc cu o mulțime de capse de blugi, modele diferite. Pe tavan sunt o mulțime de picături de apă care sclipesc aurii. Ajunși în fața unei alte dărâmături majore, hotărâm să ne întoarcem, dar nu ieșim din tunel înainte de a stinge lanternele și a ne uita cu ochii larg deschiși în beznă și ascultând liniștea. Am sentimentul că ne-am ținut de mâini pentru a nu ne pierde, dar poate că nu e adevărat.


În comparație cu acest tunel, cel electrificat era de-a dreptul turistic și mult prea simplu. Ne-am întors la locul de unde am cumpărat biletele ca să așteptăm taxiul. L-am cunoscut pe tatăl doamnei, profesorul Gallardo care venise la 23 de ani în Galapagos pentru a-i învăța pe copii și care a descoperit tunelele. Ne-a întrebat dacă am văzut tot tunelul și părea puțin dezamăgit ca am ajuns doar la jumătate. Doamna nu intrase în tunelul respectiv în ultimii 15 ani și păreau să nu știe de unele dărâmături. Drobul de sare mi-a apărut pe ecranul minții după două zile citind cartea Deep Survival. Am fi putut să fim îngropați de vii... dar n-am fost. Am continuat să discutăm despre tuneluri iar doamna le-a oferit copiilor guava, o păstaie verde cu rizuri de aproape un metru lungime și 5 cm diametru. Maria s-a dus să o ajute să o culeagă cu un fel de coasă lungă, apoi au desfăcut-o și am gustat cu toții pulpa albă, dulce și umedă și ne-am uitat mirați la semnițele vinete-negre care erau deja încolțite.

În curând a venit taxiul și ne-am luat rămas bun cu guavele în mâini, cu sentimentul că plecam de la rude mai puțin cunoscute. M-a impresionat dorința femeii de a ne îmbogăți experiența și cred că și noi am impresionat-o pe ea. O familie cu trei copii care călătorește, cu Ioan care seamănă cu unul de-al lor! Am întâlnit persoane care uitându-se la Ioan au început să vorbească în spaniolă, așteptându-se să li se răspundă la fel. Suntem un fenomen rar, din nenumărații turiști, am văzut doar o familie cu copii. Chiar și tineri sunt puțini.

Oamenii care locuiesc în Galapagos au trăsături amerindiene: pielea smeadă, ochii negri, pomeții largi și înalți, de statura scundă și puternici. Dar ca în orice loc turistic sunt și asiatici, și nordici, și africani, și români. Femeile se îmbracă frumos și colorat, bărbații obișnuit. Muncesc din greu și nu am văzut nici măcar un cerșetor. Sunt deschiși, curioși și vorbăreți, vor să știe de unde suntem și cum am învățat spaniolă.


Orașele sunt un amestec de foarte vechi cu foarte nou. O casă cu două etaje, cu gresie și piscină, stă lângă un bordei acoperit cu tablă ondulată și curte cu lavă sfărâmată. Multe case sunt încă în procesul de a fi construite (plătești mai puține taxe) dar cu puțină vopsea și imaginație și o curățenie deosebită totul devine frumos, nu mai vezi fierul ieșind din betonul armat. Felinarele au panouri solare, ceea ce permite o luminație feerică seara, o plăcere să te plimbi pe faleza acoperită cu dale de piatră și presărată cu bănci pe care scrie Conservamos lo nuestro. Dar rondelele de flori trebuiesc udate cu mâna pentru că nu s-a planificat un sistem de irigație proprie.


Am fost întrebați dacă ne place mâncarea ecuadoriană. Inițial nu știam răspunsul: un grătar cu orez și fasole și salată mi se părea mâncare de turiști. Am mâncat și pe stradă: empanadas con queso, un fel de gogoși cu brânză, și borjillo, o cocă cu yucca și zahăr cu umplutură cu banane, mmmm foarte bun. Dar poate că cea mai autentică mâncare ecuadoriană am mâncat-o în croazieră. Micul dejun era constituit din sucuri de fructe (naranjilla, tomatillo, mora, guayanava, limon) ouă, carne. La prânz ne-au plăcut în special supele, foloseau ceva ca o salată, dar un gust parfumat. Iar la masa de seară aveam un pește super fraged și bun (am avut bucătar grozav!) Da, ne place mâncarea ecuadoriană.

Croaziera a fost o experiență nouă pentru noi. Am călătorit pe yachtul de clasa întâi Galaxy, cu fotolii și banchete acoperite în catifea și cu sundeck cu iarbă artificială. Inițial ne-am simțit precum ruda săracă, dar văzându-ne co-pasagerii îmbrăcați în pantaloni scurți și tricouri, ne-am liniștit: noi eram mai eleganți decât ei. Am avut un program intensiv, cu vizitat insule dimineața și după-amiaza, cu foarte puțin timp liber și am văzut locuri pe care altfel nu am fi avut cum. Plaja cu olivine ( o piatră prețioasă formată în procesul erupției) ne-a apărut verde doar la lumina apusului(insula Floreana). Plaja de pe Espanola cu nisip alb era presărată cu lupi de mare, așezați unii lângă alții precum purceii, cap la coadă. Puțin mai încolo, printre lava bătută de valuri, crabi roșii Sally light foot și iguane marine, negre cu stropi roșii pe a căror spinare creșteau alge verzi. Broaște țestoase care înoată chiar lângă mal și te fac să te întrebi dacă vor să iasă ca să-și depună ouăle.


Am plecat în călătorie fiecare cu agenda lui proprie. Dar stând aproape tot timpul împreună, văzând atâtea lucruri, trăind aceleași experiențe, ne-am întors mai uniți, conștienți de vulnerabilitatea noastră individuală și puterea noastră de grup.

Puerto Villamil de pe insula Isabela este un sat puțin mai mare, care are multe hoteluri și hostaluri. Are chiar și un mini stadion, unde se joacă fotbal în fiecare seară, cu excepția duminicii. În linie cu el sunt restaurantele, în dreapta este spitalul, în față este parcul, în spate este oceanul. Trotuarele înalte sunt din beton, iar străzile de nisip. După ce am mâncat masa de seară la restaurantul Tres Hermanos ne întoarcem spre hotelul nostru. Asistăm la unul din rarele momente în care două mașini trec una pe lângă cealaltă în sens opus, dar una din ele stă și așteaptă să poată folosi contrasensul. Drumul ei este blocat de un copac bătrân care crește în mijlocul străzii. Oare ce o să mai vedem când mergem în jurul lumii?

duminică, 26 septembrie 2010

Întrebări

Aseară ne-am uitat la "A Map for Saturday" un documentar făcut de un tip care a mers în jurul lumii (pentru el) și a intervievat pe cei cu care s-a întalnit, care si ei mergeau in jurul lumii, despre ce inseamna pentru ei sa treci printr-o astfel de experienta. Foarte bine facut documentarul (autorul lucrase in televiziune ca producator de emisiuni sportive). Ne-a spus despre faptul că s-a hotărât să plece, despre reacțiile celor cărora le-a comunicat decizia (variind de la șoc la încurajare), despre euforia care te cuprinde când îți începi călătoria, de senzația de sâmbătă permanentă, de relațiile pe care le faci, la început te legi foarte tare, apoi pe măsură ce înaintezi în timp, te bucuri de relație în prezent, apoi realizezi ca viața fiecăruia a mers mai departe și comunicarea devine superficială; de locurile și civilizațiile pe care le întâlnești, de curiozitate, de oameni, de progresele pe care le faci în a te descurca în această viață de nomad, de zidul de care te lovești, când cea mai frumoasă cascadă ți se pare obișnuită, pentru că ai mai văzut încă douăzeci, și cumva toate ți-au ajuns, de siguranța și sentimentul deosebit pe care îl ai când depășești zidul, de faptul că nu vrei să te mai întorci acasă și totuși o faci, te bucuri că ești acasă si ești trist, pentru că deși te întreabă cum a fost, nu sunt interesați de răspuns, pentru că n-ai cu cine să împarți experiența prin care ai trecut. O vreme continui să comunici cu cei pe care i-ai cunoscut in călătorie, apoi din ce în ce mai puțin, pentru că ești din nou preocupat de o viață sedentară și un serviciu cu program regulat.
Ne-a prezentat și faptul că nu avea un răspuns potrivit pe care să-l dea celor care câștigă aproximativ 300$ pe an cum a renunțat la un serviciu de zeci de mii de dolari pe an doar ca să se dea prin lume. Și imediat mi-am pus întrebarea: eu ce aș răspunde?...
Motivul inițial să fim împreună cu copiii, acum avem timpul, suntem sănătoși și cred că aș putea să mai lungesc lista. Dar pe măsură ce ne apropiem și mă gândesc cum voi face față, găsesc răspunsurile personale. Plec ca să învăț despre lume, dar de fapt ca să mă cunosc pe mine și ca un exercițiu de creștinism.
Viața mea de zi cu zi este protejată. Am un program pe care mi-l fac singură, sunt propriul meu șef. Am mai multe tichii: de soție, de mamă, de profesoara a propriilor copii, de bucătăreasă, de studentă (învăț chineza în vederea acestei călătorii și corespondez în italiană doar pentru a face efortul de a mă exprima într-o limbă străină)și de directoare la școala de duminică (tichie proaspăt achiziționată în această săptămână). Contactul meu cu oamenii este limitat și dacă ceva nu-mi convine, am timp să întorc pe toate părțile evenimentul, până fac pace cu el, dar nu înseamnă că am ajuns la concluzia corectă. Vezi lumea așa cum ești! Eu vreau să ajung să o percep așa cum este, fără prejudecăți, făra așteptări, să iau ceea ce este în prezent, să dau ceea ce am pe loc, un zâmbet, o mână de ajutor, un sfat bun, să mă bucur de toate ca și cum ar fi ale mele, știind tot timpul că nimic nu-mi aparține. Vreau să fiu mai bună, să nu mai judec lumea și pe ceilalți după măsura mea, să învăț să ascult, să mă interesez de alte persoane, să văd din punctul lor de vedere, să nu mai fiu egoistă. E cam greu să fac toate astea când stau acasă și mă ocup doar de familie.
Am luat hotărârea că vom avea doar bagajul de cabină. Asta înseamnă un total de 3 schimburi de haine, inclusiv cele groase si de ploaie! Lucrurile de toaleta vor fi doar în bagajele adulților, pentru situația în care vom dormi pe sexe (trusa de toaletă este încă în procesul de proiectare: vreau să fie ușoară și să conțină toate lucrurile de care ai nevoie când te duci să te speli, va fi special pentru familia noastră)
M-am gândit ce am putea să luăm cu noi să oferim celor care ne oferă ospitalitate. La ce ar putea folosi cineva o monedă de 50 centi cu chipul lui Kennedy pe ea sau o vedere cu New York? Sau cum poți să ajuți pe cineva care te-a impresionat cu povestea lui?
Nu am răspunsurile la aceste întrebări, dar sper să le aflu. Sper ca în drumurile noastre să ne întâlnim cu acele situații în care să fim buni, să vedem și din punctul celuilalt de vedere.

joi, 17 iunie 2010

Tema

În ultimul timp am intrat pe internet încercând să găsesc alte familii care merg sau au mers sau vor merge în jurul lumii. Mihai urmărește deja câteva, dar voiam să găsesc eu, de una singură. Am căutat și în limba română și am găsit o familie de români care locuiesc in Franța și care și-au încheiat călătoria in mai 2009 peicipecolo. E ca o lume paralelă, în care toți au cunoștințe de geografie, aproximativ aceleași interese, cu oameni care trăiesc din puțin, muncitori. Te uiți si vezi pozele pe care le-au făcut, pe unde au mers, cu ce s-au transportat. Verifici listele lor de obiecte cu care au plecat, cu ce s-au întors, ce le-a folosit si ce nu. Și în ciuda faptului că citești pe toate părțile ceea ce au scris, parcă tot nu e suficient. Vreau mai mult. Nu-mi ajunge doar să citesc despre aventurile lor, vreau să le trăiesc pe ale mele!
OK. Unde mergem? Oriunde, n-are importanță pentru ca vrem să vedem cât mai mult. Dar nu putem sa mergem peste tot! Bine, dar cum alegem? Ne-ar trebui o temă. Unii urmăresc unde sunt maratoane. Alții merg unde sunt locuri sub protecția UNESCO. Alții după animale amenințate cu dispariția. Unii străbat o regiune si o studiază in profunzime, iar alții aleg locuri reprezentative ale unei culturi. Ce ne dorim noi? Greu de răspuns pentru că trebuie să ne concentrăm și să punem priorități. Știm ca vrem sa le arătăm copiiilor lumea, să fim împreună în acele locuri noi.
Îmi fac treaba obișnuită prin casă și mă gândesc: cum o să ne descurcăm, cum o să fie să dormim înghesuiți, pe o saltea cu ghemotoace (tare nu ne deranjează), eventual cu goange, cum o să mâncăm toate mâncărurile necunoscute, iuți, sau de proveniență necunoscută. Și cu lucrurile care rămân acasă ce o să se întâmple? Grădina, obiectele (va trebui să le împachetăm în vederea închirierii casei sau le vom lăsa să se prăfuiască?). Ce păstrezi, ce dai? Ce interes vei mai avea în subiect atunci când te vei întoarce? Și chiar trebuie să ne întoarcem? Pentru noi este mult mai simplu: ne-am mutat din țara noastră și ne-am adaptat aici. Ca să plecăm și de aici nu ne pune probleme.
Care-i tema noastră?

vineri, 11 iunie 2010

Momeala

Mihai spune sa scriem pentru ca o sa uitam si sunt convinsa ca are dreptate. Pentru multa vreme am fost cumva adormita in sensul ca luasem hotararea ca mergem in jurul lumii, dar mai mult de atat nu eram in stare. Mihai se straduia sa gaseasca traseul, pe unde mergem, ce ne-ar interesa. aproape in fiecare saptamana schimba, gasea o varianta mai ieftina, dar daca am pleca din alta parte si nu din State, pentru ca sunt prea scumpe. Imi facea mare placere sa il ascult, pentru ca imi readucea aminte ca vom pleca, dar si pentru ca el facea planuri (spre deosebire de mine, care nu ma puteam gandi la nimic). Eu aveam de pregatit scoala pentru doi ani intr-un an si jumatate. De impartit materia. De ales materiale noi pentru Maria. Cand pot sa dau test pentru clasa a 12-a daca noi terminam materia in noiembrie?
Vorbeam seara amandoi si imi spunea ca se simte lasat singur pentru ca pe noi nu ne intereseaza. El e singurul care deschide subiectul la masa de seara si nimeni nu vine cu ceva din proprie initiativa. Asa ca m-am asezat si am facut doua prezentari in key notes despre India: Red Fort si Qutub Minar. Mi-a facut placere sa caut pe internet poze si informatii. A fost mai frustrant sa le pun in pagina si sa lucrez cu un program despre care nu stiam nimic.
Apoi din nou liniste, m-am reintors la stadiul in care nu aveam timp sa ma gandesc. Ma pregateam sa termin scoala si aveam multe lucruri de facut. La un moment dat Mihai mi-a trimis un email despre tipurile de prosoape pe care si le iau oamenii si intrand pe link-uri am dat de un site "one bag" in care am gasit toate informatiile care ma interesau. amanunte despre facut bagajul, cum sa faci sa pleci cu un rucsac de obiecte necesare, indiferent de durata calatoriei si variatia climatului. M-am indragostit de site-ul asta! L-am citit din cap in coada si am fost trista cand l-am terminat. Chiar mi-am cumparat unele lucruri pe care mi le-a recomandat (mooncup). Am inceput sa devin preocupata!
Mihai a inceput sa ia filme documentare despre diferite locuri din lume, ca sa le incarcam pe iPod-uri si sa le putem vedea in drum spre ele. Printre ele si filmul despre Galapagos. Concomitent primeste un e-mail de la LAN care va zbura in Ecuador din septembrie si pentru a atrage calatori, iti ofera bilete pe gratis din Guayaqil in Galapagos. Seara eu plec linistita la culcare (dupa ce imi spusese de acest email si spusese ca e interesant, dar nu pentru noi) si dimineata ma intreaba serios daca nu as putea considera ca in loc sa mergem la congres in Florida, sa ne indreptam spre Galapagos? DAAAA! Raspunsul a venit pe loc, fara timp de asteptare, fara gandire.
M-a intrebat din nou dupa ce s-a intors de la servici. Nu mi-am schimbat parerea?
Pe scurt: mergem! Ne-am luat si bilete.
Consecinta este ca am intrat in febra pregatirilor de plecare. Caut ce haine ar fi cele mai bune pentru noi: trebuie luat in considerare ca trebuie spalate des, sa nu se sifoneze, preferabil nu de plastic (nu suport mirosul de transpiratie pe plastic) sa tina de cald (cele groase). Citesc opiniile celor care au fost cu familia, incerc sa ma inspir din experienta lor.
Toate astea ar putea fi obisnuite si normale, se intampla oricui care incepe sa fie interesat de un astfel de proiect. Dar VISEZ! Visez ca imi trebuie pentru calatorie, sau ca sunt in calatorie si poftesc o scoica mare, mai mare decat o valiza si imi dau seama ca nu am cum sa o car cu mine si deci ca nu imi trebuie, ca urmare imi spun sa ma bucur de ea chiar acum pentru ca nu pot sa o iau cu mine.
Ma gandesc ca plecam in doi ani apoi fac un calcul si realizez ca este la anul si dintr-o data ma sperii ca e prea scurt, apoi imi readuc aminte ca mai sunt 509 zile si ma simt ceva mai bine, mai am timp sa ma pregatesc.
Dar pana atunci avem de pregatit Galapagos cu un rucsac. Este momeala perfecta!

marți, 1 iunie 2010

Inceputuri

Sir Ernest Shackleton ... a încercat să traverseze Antarctica trecând pe la Polul Sud în 1914. Corabia a fost prinsă de ghețuri şi distrusă, după care a urmat un an și jumătate în care el si echipajul au trăit pe ghețuri și în final au reușit să se salveze. Mihai a citit cartile despre călătoria lui, printre care și "Endurance: Shackleton's incredible antarctic expedition" de Alexandra Caroline . Cartea avea la bază jurnalele de călătorie ale membrilor echipajului, dar ceea ce o făcea deosebită erau fotografiile lui Frank Hurley (pe placi de sticla si pe film!) care au fost redescoperite din întâmplare. Unele din ele le puteti vedea pe wikipedia la Endurance-vessel. De aici a urmat o altă carte "Ocolul pământului în 80 de întâlniri" și încă o carte, apoi niște situri de web....și așa a încolțit ideea de a pleca în jurul lumii... binențeles cu copiii, inițial pe șase luni, apoi pe măsură ce ne gândeam unde ne-am putea duce, pe un an și deja ni se parea prea puțin.
Argumente pentru : suntem inca sanatosi si tineri, vrem sa vedem atat de multe locuri despre care doar am auzit sau am citit, vrem sa fim impreuna, noi doi unul cu celalalt si noi doi cu copiii nostri,vrem sa ne si ii expunem la situatii noi pe care nu avem cum sa le intalnim in viata noastra obisnuita, vrem sa ne si le fie putin foame si putin frig, in speranta ca toata aceasta experienta ne va imbogati sufleteste si ne va deschide orizonturile.
Argumente contra: mai avem timp, intrerupem ritmuri stabilite, pierdem "trenuri", e o nebunie, ne putem imbolnavi, e periculos si lista ar putea continua, dar cumva partea asta mi se pare prea generala si fara substanta.
Dar inainte de carti şi filme a fost altceva... Era vară şi mă pregăteam să dau la facultate. Ne-am dus la Argeş cu familia Popa şi prietenii lor şi după o amiază superbă a venit ploaia şi n-am retras rapid la tanti Nuşa acasă unde ne-am aşezat să bem o cafea. Aveam 17 ani şi eram deci preocupată de viitorul meu, deci nu am ratat ocazia să mi se ghicească în cafea. Tanti Nuşa mi-a spus că poate să-mi spună doar lucruri în general şi nu ceva imediat. Îmi aduc aminte că aveam o piedică (am căzut la facultate) apoi urma să mă mut cu casa peste o apă (m-am mutat în Statele Unite) dar după o vreme urma să plec cu bagajele, probabil să mă întorc de unde mă mutasem. Pentru o vreme m-am temut că după ce ne vom face viaţa în State, va trebui să mă întorc şi să o iau de la capăt. DAAAR acum ştiu: voi pleca în jurul lumii, asta este ce a văzut tanti Nuşa.
Ce interesant cum ajungem să realizăm viitorul care ne-a fost "prezis".